INTERVIU | Gelu Colceag: „Nu ai cum să fii absolut original în teatru“

Una dintre marile provocări ale unui
regizor este aceea de a pune în scenă o piesă faimoasă – acesta este cazul lui
Gelu Colceag și al „Operei de trei parale“, scrisă în 1928 și jucată
de sute de ori, atât pe scenele internaționale, cât și la noi.

Începutul acestui an a adus pe
scena Teatrului Național „Ion Luca Caragiale“ din București o premieră
pe care mulți o așteptau cu sufletul la gură: „Opera de trei parale“. Piesa de teatru,
scrisă în urmă cu aproape un veac de către dramaturgul german Bertolt Brecht,
aduce publicului o realitate care pare că nu s-a schimbat de atunci – sau, cel
puțin, nu în totalitate. După
cum povestește în interviul acordat pentru „Weekend Adevărul“, Gelu Colceag (74 de
ani) a redat viață acestei piese la inițiativa managerului TNB, Mircea Rusu. După
ce a fost nevoit să schimbe distribuția piesei de mai multe ori, regizorul a
rămas cu varianta de vis, nesperată: Marius Manole în rolul criminalului Mackie
Şiş. Gelu Colceag spune că cel mai greu i-a fost să ofere o nouă abordare
acestei piese atât de celebre – și am spune că notele de tragedie greacă și
shakespearianism i-au asigurat succesul.

„Weekend
Adevărul“:
De ce ați ales „Opera
de trei parale“? De ce l-ați ales pe Bertolt Brecht?

Gelu Colceag: El m-a ales pe mine.
Mircea Rusu a venit cu ideea,
pentru că primul meu spectacol, după ce am absolvit cursurile de Regie, a fost „Opera de trei parale“, la Studioul „Casandra“. Am lucrat împreună cu
Ion Cojar, care mi-a fost profesor și am semnat împreună cu el la Casandra acest prim
spectacol.
Pe vremea aia, Mircea Rusu termina Institutul și era spectacolul lui de absolvire. Atunci, Mircea l-a
jucat Mackie Șiș. Am rămas cu amintiri extraordinare despre spectacol, despre
experiență și despre text. Așadar, mi-a plăcut ideea,
deși știam că „Opera
de trei parale“ mai avusese loc cu un an în urmă, o premieră la Teatrul Excelsior, în regia lui
Răzvan Mazilu. Am văzut spectacolul, foarte interesant, dar cu totul altă direcție.

Dar nu vă deranjează, ca regizor,
să lucrați pe un text impus, să spunem?

Să știți că, în cariera mea de
regizor, am
acceptat să merg la „figuri
impuse“, adică să-mi propună un text un director de teatru. Așa am făcut spectacolul „Tacâmuri de pui“ de
Spiro Gyorgy, la Teatrul „Bulandra“,
la propunerea lui Victor Rebengiuc. Așa a fost și cu spectacolul „Victor sau copiii la
putere“ de R. Vitrac, pe care Silviu Purcărete mi l-a propus. Mie mi-a plăcut
această provocare, să nu fac neapărat un text pe care îl am eu în cap. Am considerat
că așa trebuie: ca un regizor să lucreze orice. Și mi-a plăcut să navighez prin
diverse stiluri de teatru. Eu am făcut de la comedie bulevardieră, teatru
musical, am făcut Caragiale, până la
drame psihologice. Nu am făcut încă o tragedie antică, dar m-am plimbat prin
toate zonele.

Imaginea 1/6:
„Opera de trei parale” regiza Gelu Colceag Foto credit Florin Ghioca

De la antic la shakespearian

Dar ați adus ceva din elementele
tragediei antice, în „Opera
de trei parale“, prin Corul Orbilor.

Da, așa este. Am adus Corul Orbilor
în spectacol.

Care a fost cea mai mare provocare
pentru regizorul Gelu Colceag în acest spectacol?

Fiind un text foarte montat pe multe scene, m-am documentat cât am
putut mai bine și am încercat să aflu cum a fost realizat în toată lumea în ultimii ani și nu
numai. Am
văzut spectacolul lui Liviu Ciulei de la „Bulandra“, eram elev în liceu,
dar l-am văzut cu Toma Caragiu, iar Margareta Pâslaru a jucat-o pe Polly, avea
18 ani și era debutul ei. Am găsit un documentar foarte interesant, cum a
lucrat Giorgio Strehler „Opera
de trei parale“ la Piccolo Teatro din Milano. Prima provocare a fost să încerc
să nu calc pe o cale bătută. Eu sunt adeptul ideii că principalul creator în
spectacol e autorul. Eu sunt un interpret al autorului. Tot timpul am gândit
așa. Sunt regizori care sunt foarte buni și ca autori și atunci își scriu
singuri textele, adaptează sau dramatizează – absolut onest. Dacă montez un
text, mai ales un text mare, trebuie să-l pun așa cum l-a gândit autorul
respectiv. Eu am încercat să nu calc pe aceleași cărări, deși mi-a fost foarte
greu. Cine zice că e absolut original în teatru, după părerea mea nu are cum. Uneori,
în subconștient, lucrurile se instalează și îți vin ca și cum ar fi ideile tale
și după aia descoperi că nu este chiar așa. De exemplu, Corul Orbilor din
spectacolul meu, deși nu m-am gândit niciodată în mod explicit, este evident o
influență de la Silviu Purcărete.
Eu nu m-am gândit inițial la lucrul acesta,
dar apoi,
când am văzut ce a ieșit, am zis:
„uite, ăsta e un citat din
Silviu“, ceea ce nu mi-a displăcut, dimpotrivă, mă onorează.

Este un mix foarte interesant. Acel
Cor al orbilor ne duce la tragedia antică greacă, dar se simte în tot
spectacolul și o atingere shakespeariană în tot ce se întâmplă. Iar monologul din
final al lui Marius Manole mi-a adus aminte de cel din „Richard al III-lea“ de
la „Bulandra“,
tot al său. 

Da, așa este. Brecht a fost influențat
categoric de Shakespeare pentru că el îl salvează pe Mackie Șiș. Personajul, în
tabloul final,
este disperat, este un om vulnerabil, nu mai e ticălosul, criminalul care e
descris, ci
este omul în fața morții –
și acolo, indiferent de
toate păcatele din timpul vieții, suntem oameni. În spectacolul acesta, Brecht își spune
părerea despre om, dar destul de dur. Brecht e foarte dur cu omul, are o părere
proastă despre el în piesa asta. Omul își face singur rău și face rău semenului
său.

Toată amânarea spre bine

Cum a fost distribuția, cum ați ales
oamenii?

Adevărul este că am făcut foarte greu
distribuția. Eu am început să lucrez la spectacol prin martie-aprilie 2023 și am terminat în
ianuarie 2024. Am lucrat de fapt vreo două luni, după care a apărut o pauză
până la 1 noiembrie. Au venit să lucreze alți regizor care aveau contract, iar
eu fiind cumva de-al casei, m-au rugat să fiu înțelegător și să mai amân și așa
s-a amânat premiera de trei ori. Pentru mine nu a fost o problemă, m-a ajutat
lucrul acesta.
Dar marea și singura mea dificultate a fost că am avut puțin timp de lucrat pe scenă
pentru un spectacol atât de complex. Noi
am scos acest spectacol, dar,
din păcate, uzura a fost la noi, pe sănătatea noastră, pe nervii noștri, ceea
ce nu e normal. Se puteau găsi soluții mai ușoare și pentru noi, să trecem mai
ușor peste un efort foarte,
foarte mare. În total am lucrat vreo patru luni, pentru un spectacol atât de
complex, iar
pe scena mare am avut la dispoziție
doar opt
zile. Eu am avut întâi o altă distribuție și nu mă refer acum numai la Mackie
Șiș. Cu toată distribuția am avut probleme, pentru că întârzierile făceau ca actorii să
fie luați în alte spectacole și
a trebuit să renunț tot timpul și o luam de la capăt. Apoi, lucrul pe care lumea
nu-l știe: eu am
făcut distribuția gândindu-mă la
Teatru Național, care are cinci săli. Atunci când faci o distribuție, trebuie
să te uiți pe distribuțiile celorlalte spectacole. Când se joacă „Opera de trei parale“ la
Sala Mare, la celelalte săli spectacolele nu se mai pot programa, pentru că nu
se mai poate juca nimic. Eu am avut vreo trei sau chiar patru variante în cap.

Cum l-ați ales
pe Marius Manole?

Inițial, evident că era și Marius
printre ele, însă atunci era foarte ocupat. A avut o premieră cu Radu Afrim,
repetiție. Am pornit cu un actor care era liber atunci, care îmi place foarte
mult și care mi-a fost și student: Andrei Huțuleac. El
putea fi un Mackie Șiș, mai degrabă ca un contabil. Și chiar mă gândisem să
apară un fel de contabil. Doar că personajul este un criminal, deci era o imagine
absolut paradoxală, chiar mă gândeam cum o să apară cu o servietă în mână, un
contabil cu ochelari, chel. Începusem să îmi conturez un Mackie Șiș complet
special. În plus,
Andrei cânta foarte bine, iar
despre Marius auzisem că
nu cântă. Și la un moment dat, înainte de a renunța la Andrei, l-am văzut pe
Marius Manole într-un spectacol pus în scenă
de Lia Bugnar. Are
un moment acolo unde cântă și dansează fără să aibă orchestră, fără
acompaniament. Face un colaj de muzică și mi-am
zis: „Cum adică, băiatul ăsta
nu cântă? Cântă excelent!“. Mi se tot spunea că nu cântă. Vedeți-vă de treabă,
omul cântă foarte bine. L-am sunat: „Marius,
e vreo problemă?“. Toate aceste detalii lui
nu
i le-am
povestit.

Și ce a spus Marius?

El mi-a zis: „Încercăm. Dacă merge, bine, dacă nu, nu“. Și așa am
început. Eram
absolut sigur că va putea, pentru că mi-am dat seama văzându-l în spectacol,
și am avut dreptate. Și a fost un pariu câștigat. Iar Marius s-a comportat
absolut exemplar.

Dar în acest moment, pentru că aveți
aceste două imagini, sunteți
mulțumit cu ce a ieșit?

Absolut. Cum altfel? Dacă nu
credeam, nu
mergem mai departe –
asta a fost și înțelegerea
cu Marius. Suntem
onești amândoi,
din aproape în aproape mergeam,
mai făceam un pas. Și a mers foarte bine și sunt foarte mulțumit. În privința spectacolului
final, mai sunt niște păreri. E
vorba de monologul final a lui Mackie Siș, despre care mulți au spus că este introdus de mine. Nu
am introdus nimic. E
monologul lui Brecht. Există două fraze pe care le-am introdus din romanul lui „Opera de cinci parale“. Brecht a scris un
roman cu aceeași poveste, numai că a extins-o. Mackie Șiș devine bancher.
Romanul e pe mai multe planuri, dar și acolo e gata să fie executat. Și are un
discurs mult mai lung, și acolo spune „De
ce să mai folosești un șperaclu, când poți să folosești o societate pe acțiuni,
de ce să mai spargi o bancă, când poți să înființezi o bancă?“. Deci poți să furi cu
mijloace legale. E în text. Eu nu am adăugat nimic. Eu am luat din roman, că mi
s-a părut că completează foarte bine și deschide puțin drumul către public pentru
realitățile de azi. În roman spune „Am
scos piatra cubică de pe o stradă cu căruțele. Eram funcționar la primărie“,
iar eu am zis „Eram
consilier la primărie și puneam borduri“, ca să fie mai clar pentru public. E
singura licență pe care mi-am permis-o. Nu e invenția mea. Două-trei cuvinte
traduse am avut eu, dar foarte aproape de realitățile
de azi și atât.

„Dramaturgia e plină de oameni
de prisos“

Domnule profesor, de ce nu mai
sunteți directorul Teatrului Mic?

Aveam contract până în decembrie
2023, dar am renunțat cu un an în urmă, pentru că aveam provocarea de a face
„Opera de trei parale“. Mircea Rusu, fostul director general al Teatrului
Național, acum director general adjunct, mi-a propus să revin la Teatrul
Național, unde nu mai fusesem de 20 de ani. Am făcut spectacolul „Bolta
cerească“ în 2022, un spectacol pe un text scris de o tânără autoare din
Anglia, care, sub forma unei povești din secolul XVIII, spune niște adevăruri
extraordinare despre lumea de azi. Mircea Rusu mi-a propus să montez la Sala Mare, unde
nu mai lucrasem de la „Cadavrul
viu“ din 2001. Și pentru că încă mai pot, am zis să mai încerc un spectacol
acolo. E foarte greu să faci un spectacol pe scena mare de la Național. Îți
impune un anumit tip de spectacol, un anumit tip de scenotehnică, un anumit tip
de text.

Așadar, într-o lume în care toată
lumea vrea să fie șef și toți își doresc să fie manageri, dumneavoastră ați
renunțat la postul de director de la Teatrul Mic pentru a vă concentra pe
regie și pe oportunitatea de a pune în scenă la TNB.

Exact. Sigur că n-a fost prea
ușor nici pentru colegii mei din Teatrul Mic, dar m-am gândit că e mai bine
pentru mine. Pentru acest teatru am făcut cât am putut. Teatrul Mic este
într-un impas din cauza sălilor, care amândouă sunt cu bulină roşie. Eu am
încercat să mă descurc cât am putut, dar,
din păcate, am
zis că e prea târziu ca eu să mai ajung până la capătul tunelului, adică să văd
sălile renovate, reconsolidate. Acesta a fost visul meu atunci când m-am dus ca director în 2016. În schimb, am angajat 20 de actori
tineri și am construit acolo o trupă extraordinară – așa zic eu.

Cerc închis

Nu mai sunteți nici profesor...

Nu, nu mai sunt nici profesor, nici
actor nu mai sunt. Am
jucat în ultimul timp prin filme, datorită
colegilor mei mai tineri care m-au luat în filmele lor. Am fost de curiozitate, pentru
că m-am dus la marii regizori:
m-a luat întâi Cristi
Puiu, după care am jucat la Nae Caranfil. Am fost foarte curios să văd cum
lucrează. Am avut o mare plăcere, cu fiecare experiență pe care am avut-o cu
regizorii din noul
val al filmului
românesc. Deci nici actor nu mai sunt. Îmi place să cred că sunt regizor și
profesor, pentru că nu mă pot desprinde de acestea, nu mă pot debarasa de obiceiurile
pe
care le am,
le-am căpătat în școală și mă surprind la repetiții, oprindu-ne uneori și
încercând să le spun actorilor lucruri pe care fie le-au uitat, fie trebuie
reîmprospătate.

Vreau să vă întreb despre omul de
prisos despre care vorbiți
în lucrarea dumneavoastră de doctorat. Cine este omul de prisos?

Este omul talentat, omul merituos care
e dat deoparte pentru că e exact la antipod cu omul profitor. Are un poem
extraordinar Miron Radu Paraschivescu, care mi-a marcat tinerețea. „Balada păguboșilor“ se
cheamă și spune așa: „Omul
de prisos e cel care încasează tot timpul, e cel vulnerabil, e cel cu nasul
roșu, e clovnul care e de prisos. El doar acoperă trecerile, el încearcă să
facă lumea să se amuze, să râdă după sperietura pe care a avut-o, când la trapez
acrobata era să cadă. El e de prisos, e considerat de lume marginal“. Și pe
mine m-a interesat, de asta
mi-am luat-o ca temă de cercetare la doctorat. Dramaturgia e plină de oameni de
prisos. Cred că
în „Opera
de trei parale“ nu e niciunul dintre personaje din zona asta.