Faimă, corupție,
ambiție și trădare: iată doar câteva dintre nuanțele umanului care s-au păstrat
de sute de ani și care sunt redate în musicalul „Chicago“, venit tocmai din anii
’20, anii jazzului Antoaneta Banu
„Chicago“ este o operă de artă care a
supraviețuit timpului, căpătând diferite chipuri: pornind de la fapte reale, Maurine
Dallas Watkins a scris în 1926 piesa de teatru, care s-a transformat în 1975
într-unul dintre cele mai de succes musicaluri ale tuturor timpurilor de pe
Broadway și care, în 2002, a devenit un film de Oscar. Musicalul, cu peste
11.000 de reprezentații în 36 de țări, este montat pentru a doua oară în
România, la distanță de 17 ani. Regizorul și producătorul George Costin
povestește pentru „Weekend Adevărul“ ce presupune realizarea unui astfel de spectacol: de la
negocierea drepturilor de autor și alegerea sălii până la casting și repetiții.
„Chicago“,
cu toată strălucirea și decadența anilor ’20, se va putea vedea pe scena Circului Metropolitan
București, pe 6 și 7 aprilie.
„Weekend Adevărul“: Pe 12 martie s-au
împlinit 100 ani de la crima care s-a petrecut în Chicago și care se află la
baza a ceea ce avea să se transforme într-un uriaș succes de public. Piesa a
fost scrisă de Maurine Dallas Watkins, jurnalistă la „Chicago Tribune“, și a fost montată în
1926 în Statele Unite. Dar poate că cea mai interesantă variantă și abordare
vine de la Bob Fosse, actorul, coregraful, dansatorul, regizorul de teatru și
film, care în 1975 a făcut din Chicago o formă de manifest împotriva corupției care
exista în justiția americană din acea perioadă.
George Costin: Așa este. În 1975, Bob
Fosse și cu John Kander, compozitorul, au adaptat piesa, transformând-o într-un
vodevil muzical, o satiră împotriva corupției. Producția din 1975 a consacrat
spectacolul care cred că s-a jucat vreo şase ani cu casa închisă pe Broadway,
fiind ulterior reluat în 1997 tot pe Broadway. Imediat după a urmat și celebra
adaptare pentru film, în regia lui Rob Marshall, producție a Miramax Films.
Acel film este o provocare pentru toți
cei care vor să facă un remake…
Da, este
adevărat, dar asta ne responsabilizează și ne obligă să venim cu o versiune
originală pe care publicul să o accepte dincolo de așteptările pe care probabil
le va avea. Cu siguranță, spectatorii vor vedea niște personaje autentice,
realizate de actori români și gândite pentru publicul din România. Aceasta este
miza noastră.
Voi aveți experiență în zona asta
de spectacole de musical, cu mare succes de public: „Fantoma de la Operă“, „Mamma Mia“…
Într-adevăr, sunt spectacole în
ultima vreme din ce în ce mai multe și nu pot decât să mă bucur pentru acest
lucru. E un fenomen care începe să se dezvolte și la noi, iar publicul începe să
înțeleagă genul și să și-l dorească. Dacă
apar mai multe spectacole de acest gen, se formează o cultură locală și e bine
pentru toată lumea: pentru
artiști, care
au ocazia să exerseze într-o asemenea formă artistică de exprimare, și pentru public, pentru
că are acces la niște texte care au generat spectacole uriașe, care au animat
comunități și au creat chiar
legende în lume.
„Chicago“ s-a mai jucat
în urmă cu 17 ani, la Teatru Național, dar acum este ceva cu totul și cu totul
nou. De ce ați ales această piesă? Aveați posibilitatea să alegeți, presupun, alte
texte, alte branduri din industria de musical.
Nu m-am oprit la „Chicago“ pentru că este
un musical. Nu mi-am dorit neapărat să fac un musical și nu știu dacă aș mai
face vreodată, neapărat. Dar acesta este un proiect care e foarte important
pentru mine. În urmă cu
20 de ani, când filmele
ajungeau mai greu la noi, îmi aduc aminte că împreună cu colegii mei de
facultate am vizionat pe un monitor foarte mic filmul pe care, la vremea aceea,
mărturisesc, l-am luat de pe internet. Am fost foarte marcat de acel film,
pentru că dincolo de esența puternic teatrală – și vă confirm felul în care se
raportează artiștii la acest spectacol, la acest text –, este o poveste atât de
reală care vorbește de niște teme profunde și incomode, dar profund omenești,
pe un ton extrem de comic, într-o notă satirică. Mă întorc la el cu mare
plăcere și îmi place să fac lucruri care mă mișcă. Îmi place să fac lucruri
care îmi creează plăcere și care mă împlinesc ca persoană, ca actor și ca om de teatru. Este
o motivație mai degrabă personală, nu pecuniară sau care ține de forma de
expresie.
Drepturile de autor, primul pas
Producția spectacolului este o altă provocare.
Nu numai abordarea regizorală, cheia în care tu ai gândit acest spectacol, ci
ceea ce este în spatele lui, chiar de la preluarea drepturilor de autor. Cum
arată culisele acestui show?
Este o aventură presărată cu
situații pe care un producător trebuie să le depășească. Într-adevăr, primul
pas este să obții drepturile de autor, ceea ce nu este cel mai simplu lucru. Și
asta lumea trebuie să o cunoască, mai ales că anul trecut „Chicago“ a ajuns pe
primul loc în lume, lucru care a creat un ascendent puternic în favoarea celor care
dețin drepturile de autor și care nu le oferă atât de simplu. Le-am obținut după o
negociere puternică,
dar poate că lucrul cel mai
important este că le-am obținut fără o franciză în spate, așa cum de multe ori
se obișnuiește, iar asta înseamnă
că ceea ce va vedea publicul din România va fi un spectacol original 100%.
Câtă libertate vi s-a dat pentru a
face „Chicago“?
Știu că în momentul în care lucrezi cu un astfel de brand, vin niște
limitări...
Nu este cazul. Atât timp cât nu se modifică
personaje, cât timp nu se adaugă sau se elimină pasaje din lucrare, libertatea
este totală. Dimpotrivă, am putea spune, ne este interzis prin contract să
copiem absolut orice lucru din producția de Broadway și din filmul celebru. Asta a
fost condiția pentru care am acceptat să fac acest proiect, pentru că ne oferă libertate de creație.
Altminteri, nu știu dacă aș fi știut să copiez un spectacol.
Cât au durat partea de
negocieri și partea de pre-producție?
Negocierile au durat patru luni, timp în care am
început și pre-producția, pregătirea spectacolului, direcția pe care vrem să o dăm
proiectului, castingul etc. Am început pregătirea spectacolului cam cu șase luni
înainte de repetiții.
Cei care dețin drepturile de autor
au avut o listă pe care trebuia să bifați un punctaj, în așa fel încât să
deveniți eligibili pentru a face spectacolul în România?
Da, sigur că trebuie să
îndeplinești niște criterii care țin de CV-ul oamenilor care sunt în spate și
al artiștilor, dar acesta nu a fost un impediment. Echipa de producție este
una experimentată, astfel încât am primit acordul din acest punct de vedere
foarte ușor.
Bugete mici, producții mici
Spectacolul de musical este o
producție scumpă,
dar el poate aduce înapoi
banii care se investesc în el. Cât înseamnă, cu aproximație, bugetul la „Chicago“?
În primul rând, cred că apariția
musicalurilor se datorează și unui trend negativ. Cred că mișcarea teatrală,
așa cum a fost ea până acum, cel puțin în București, este într-o degradare
galopantă, care se datorează în primul rând infrastructurii și bugetului alocat
pentru teatre. Sunt date publice și pot fi verificate în acest moment. Bugetul
pentru teatre în București este la jumătate față de 2017, chiar 2016. Asta este
o realitate. Spațiile de joc se deteriorează, nu sunt renovate. Nu a mai apărut
nicio sală de spectacole mai mare, mă refer la o sală de 1.000 de locuri.
Bugetele fiind mici, producțiile sunt din ce în ce mai mici și mai
sărăcăcioase. Teatrele nu mai au capacitatea să susțină asemenea producții
pentru că nu primesc buget.
Teatrul Național are posibilitatea
să facă un astfel de spectacol, cum este cel mai recent spectacol de la Sala
Mare, „Opera
de trei parale“, în regia lui Gelu Colceag.
Publicul dorește acest tip de
spectacol și da, aceste producții pot fi privite și ca investiții. Și dacă
publicul va aprecia spectacolul de musical, el se poate transforma într-adevăr
și într-un proiect care să se autosusțină, să genereze bani. Dar există riscuri. Întotdeauna un
producător investește foarte multe lucruri într-un asemenea proiect și riscul
este de a nu
recupera investiția.
Dar nu am contemplat eșecul și nu-l contemplu nici acum. Cred foarte mult în
acest proiect și, indiferent cât de multe resurse au fost și sunt necesare
pentru ca el să iasă la lumină, îmi doresc foarte mult ca împreună cu prietenii
și colegii mei actori să
oferim publicului din București un spectacol pe care eu cred că îl merită. E un
oraș mare, de aproape patru
milioane de locuitori neoficial, dar e un oraș cu o forță economică puternică
din punct de vedere cultural. Cred că publicul din București merită să vadă
spectacolele pe care le vede în mod normal și publicul din New York.
Teatru și circ
De ce ați ales să jucați pe scena
Circului Metropolitan din București?
Nu a fost prima opțiune. Am studiat
destul de mult unde să plasăm acest spectacol, pentru că dincolo de capacitatea
sălii, care e evident o condiție, am avut mai multe opțiuni. Am ales până la
urmă Circul pentru că, deși pune niște probleme, condiționările ne obligă la
identificarea unor soluții bune. Și,
în general, e foarte interesant de văzut cum condiționările stimulează creația.
Arena Circului nu este cutia italiană a teatrului, dar
îți sugerează că ești în gura leului, cum se spune, înconjurat 360 de public în
sus, nu în jos, cum suntem neobișnuiți la teatru. Da, nu ai cum să aduci
decoruri, nu ai cum să faci manevrele pe care le faci în cutia italiană. Dar, în același timp, instinctul
mi-a dictat un lucru, care sper din suflet că publicul îl va aprecia: este un spațiu foarte
potrivit pentru că este o lume a circului. Ne aflăm într-o lume a aparențelor,
a strălucirii acestor idoli ai trucurilor, mersului pe sârmă, ai cuțitelor care
zboară razant pe lângă protagoniștii acestei piese. Problemele pe care încercăm
să le adaptăm este să facem ca sala Circului să sune foarte bine, pentru că ea
nu este neapărat adaptată pentru sunet. Da, se pot desfășura concerte, dar
pentru un musical care are nevoie de un sunet un pic mai rafinat, încercăm să
aducem un sistem de sunet care este în acest moment cel mai performant din
lume. Deci cred că pe scena Circului
sunt 99% șanse ca publicul să beneficieze de un sunet fără precedent pentru
acest proiect.
Din punct de vedere al
scenografiei,
suntem în anii ’20?
Nu vom aduce pe scenă o conservă
istorică și nici o paradă a modei neapărat pe costume. Respectăm foarte multă
epoca, dar
cred că publicul va vedea pe scenă niște artiști îmbrăcați mai mult decât
creativ și spectaculos și, evident, în spiritul anilor ’20. Dacă scoți această piesă din
epocă, se
pierde foarte mult din farmec. Pentru că nu întâmplător ea este plasată în 1925-1927,
o perioadă absolut fabuloasă în istorie, venită după Primul Război Mondial,
gripa spaniolă.
„Teatrul are datoria de a vorbi despre
timpurile în care există“
Care este cheia regizorală a lui
George Costin pentru „Chicago“
de la București?
Piesa vorbește despre niște lucruri
incomode și neplăcute într-un mod comic. Este o piesă despre aparențe, despre
avataruri. Trăim epoca în care succesul nu se măsoară atât prin competențele
celor care-l au,
ci mai degrabă în like, share, inimioare și foarte multe filtre pe care noi le
punem. Dacă ne întoarcem în timp, în urmă cu vreo 2.000 de ani, descoperim că există
de când lumea, doar că azi, uneltele sunt un pic mai rafinate și mai perverse.
Acum avem capacitatea de disimulare a realității și proiectarea aparențelor
astăzi depășește într-adevăr orice limită, orice limită istorică. Nu știu dacă
e bine sau rău. Acestea sunt vremurile în care noi trăim. Teatrul are datoria de a vorbi despre
timpurile în care există. Teatrul este o artă a prezentului și, din acest punct
de vedere, această piesă, acest vodevil musical vorbește de o poveste de acum
fix 100 de ani, care e mai actuală ca oricând.
Voce și mișcare, duo-ul obligatoriu al
unui musical
Cum ați realizat castingul? Aici cred că
este o altă mare provocare pentru un regizor și producător de musical să
găsească actorii care pot să construiască aceste roluri.
O parte din roluri le-am distribuit
prin invitație, pentru că sunt artiști pe care îi cunosc, cu care am lucrat de
mai bine de zece ani, cum sunt
Mirela Zeța, Tudor Cucu, Alin Florea, Ana Crețu, Irina Bucescu, Ana Bianca
Popescu, Oana Pușcatu. Bineînțeles, pentru celelalte roluri care sunt cel puțin
la fel de importante, mă refer la ansamblu și rolurile episodice, am făcut un
casting într-adevăr, la care s-au înscris 470 de artiști, dintre care am
selectat 100. Cu ei am lucrat timp de o săptămână și am încercat să ne
cunoaștem, iar din cei 100, la final
au rămas 15 care au completat distribuția.
Distribuția a fost
realizată și în funcție de criterii clare, precum abilitățile vocale și de
mișcare?
A fost condiția numărul unu.
Disponibilitatea din acest punct de vedere, dar și disponibilitate din punct de
vedere al programului și al timpului pe care un artist poate să-l dedice. Un
asemenea proiect nu e unul pe care poți să-l faci printre altele. Vorbim totuși
de o distribuție alcătuită din 23 de artiști, la care se adaugă 14
instrumentiști. Din punct de vedere logistic ai nevoie ca artiștii să fie
disponibili și bineînțeles să dețină acele calități necesare pe care să și le
perfecționeze. Sunt partituri pe care le pot cânta doar cei care au experiență
și calități vocale.
Cum faceți pregătirea actorilor?
Pregătirea muzicală este făcută de
Andreea Csibi, care este și director muzical, împreună cu Vlad Vedeș, care la
rândul lui este director muzical al
proiectului. Pregătirea muzicală a început din 5 ianuarie și continuă și va
continua până în ultimul moment. E nevoie de antrenament constant. Pe partea coregrafică
lucrez cu Cristina Danu și Flavia Mihășan, care sunt două prietene dragi.
Fiecare la rândul ei provine din lumea dansului și a coregrafiei. Flavia vine
din lumea baletului clasic și,
în același timp,
a făcut trecerea și în lumea televiziunii, care presupune anumite lucruri un
pic mai accesibile. Cristina are o carieră în dansul sportiv de performanță și, în același timp, este și actriță. Știe
foarte bine să lucreze cu actorii. Și Flavia, la rândul ei, știe să lucreze
foarte bine cu actorii.
Spectacol mare pentru o metropolă
Cum se raportează actorul român la
o asemenea producție?
Cantitatea de talent e mare și
societatea românească naște talent, care probabil vine din efervescența noastră
ca națiune. Dar, pe de altă parte, este o provocare, pentru că e nevoie de un
anumit tip de actor care se apropie de o formă de actor total, care cântă,
dansează și interpretează la același nivel. Și nu e neapărat o problemă, dar
este o situație pe care trebuie să o privim lucid și s-o acceptăm. Pentru a
forma artiști de genul acesta
este nevoie ca ei să lucreze constant, dincolo de pregătirea pe care ar trebui
să o aibă în facultate. Chiar dacă ar exista o secție specială care să-i
pregătească, ei au nevoie unde să lucreze. Trebuie să existe și industria care
să-i susțină și să fie consistentă. Noi nu ne putem compara cu Broadway, nu
avem forța culturală sau financiară să susținem asemenea proiecte în ritmul în
care ei o fac. Dar totuși, dacă ar exista mai multe proiecte asemănătoare, sunt convins că și
artiștii se vor perfecționa, pentru că nivelul de pregătire a unui artist pentru
un asemenea proiect seamănă foarte mult cu felul în care se pregătesc sportivii
de performanță. Competițiile sunt de două-trei ori pe an, dar între, ei sunt
într-un permanent cantonament. Este nevoie ca teatrele să producă acest gen și
să le joace în mod constant. Dar e nevoie de o susținere logistică și
financiară, unde statul ar trebui să revină la rolul lui providențial de a
susține arta. De exemplu, ca un
instrumentist ca să cânte Beethoven, care are niște partituri extrem de
complicate, are nevoie să fie protejat și să fie așezat într-un loc în care el
poate să exerseze zilnic partitura, astfel încât să poată să o cânte. La fel și
un artist de musical trebuie să aibă unde să lucreze constant și să se
antreneze permanent ca să poată să susțină din punct de vedere al performanței
un asemenea proiect.
Eu cred că încet, încet și în
România începe să se înfiripe acest gen și mai ales publicul este doritor să-l
vadă. Și generațiile tinere cred că înțeleg musicalul, deși este
complet nou și pentru ei. Generațiile ceva mai puțin tinere sunt cumva captive
genului de operetă.
Într-adevăr, simțim că
parcă spectatorii au o orientare mai mult către zona de revistă, de operetă. Pe de altă
parte, să știți că publicul din România este într-o continuă dezvoltare. Oamenii
circulă, își cumpără bilete la Londra, Paris, astfel încât și pretențiile și
așteptările lor cresc. Este de datoria noastră, în România, să încercăm să ne ridicăm
și noi nivelul producțiilor și să ne ridicăm la nivelul de așteptare al
publicului, care are dreptul să aibă acces la asemenea spectacole în România.
Sursa – Adevarul
Daca vreti sa ne fiti alaturi si sa contribuiti financiar la proiectele noastre, puteti sa ne ajutati cumparandu-ne … o cafea tare 🙂
