Omule, omule, pentru ce M-ai părăsit? – Romani in UK

Cel care, de la început, a vrut să facă din om un dumnezeu adevărat este însuși Dumnezeu. Dar din iubire, nu ca după vreo agendă umanistă. „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.”

Omul chiar este dumnezeu după har, nu e vreo metaforă. Treaba noastră e să devenim identici cu Dumnezeu, nu mai mult de atât, dar nici mai puțin, zicea Sfântul Arhimandrit Sofronie de la Essex. Nu „un dumnezeu” oarecare, „un zeu”, ci „dumnezeu” după chipul Creatorului său. Este scris în Scripturi, ne-o reamintește și Hristos: „Nu e scris, în Legea voastră, că: Eu am zis: dumnezei sunteţi?… Și Scriptura nu poate să fie desfiinţată” (Ioan10,34-35). „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt, dar voi ca nişte oameni muriţi…” (Psalmi 81,6).

Iar dacă omul a căzut din dumnezeirea sa, Mântuitorul s-a întrupat și a venit după dumnezeul Său. După dumnezeul Său a venit, după chipul Său. I-a luat trupul, sufletul, păcatele, moartea, ca acesta să se facă, din nou, dumnezeu. I-a arătat calea îndumnezeirii din nou, adică viața duhovnicească, și adevărul ei, iubirea. Doar-doar să se facă om întreg într-un Dumnezeu întreg, și Dumnezeu întreg într-un om întreg, cum spun Părinții isihaști. „Ca un Dumnezeu cu voi, ca și cu niște dumnezei voi fi” (Denia de miercuri seara).

Unul dintre ultimele cuvinte ale Mântuitorului pe cruce poate fi citit și în această cheie. ”Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” Luca ne spune că nu acesta a fost ultimul Său cuvânt, ci „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu”. Atunci, dacă Părintele era acolo, dacă încredințarea se făcea cu pace, pare și mai mult că strigătul „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit” nu era după Dumnezeu-Tatăl, ci după cel pentru care Hristos venise cu atâta dragoste și care acum se lepăda de El: dumnezeu-omul.

S-a spus, despre aceste cuvinte, că asumă întreaga umanitate pe care moartea o despărțea de Dumnezeu. Nu contrazic posibilitatea acestei interpretări. Dar, așa cum spuneam, cuvintele Sale pot fi citite și în această cheie. Dumnezei erați, dumnezei trebuia să fiți, dumnezei sunteți, dar voi ca niște oameni muriți. Omule, omule, pentru ce M-ai părăsit?

*

Scriam acum câțiva ani: Nu există suferință mai mare decât aceea de a iubi oamenii. Coborârea în iadul lor, asta înseamnă iubirea de oameni (și, de aceea, icoana Învierii în Ortodoxie este icoana coborârii lui Hristos la iad).

I-aș lua pe cei care se întrec în aceste zile să imite suferințele fizice ale Mântuitorului (sau doar să le exhibe, ca obiect de adorație) și i-aș pune trei ore într-o sală de cinema, să vadă Sieranevada, filmul lui Cristi Puiu. Vreți durerea lui Iisus? Uite, asta e adevărata Lui durere: cum arată azi lumea pentru care a vrut să moară. Dumnezeul său, după care a venit.

Patimile Sale n-ar mai fi biciul și cuiele, ci să-L închizi într-un apartament de bloc și să-L pui să trăiască toate viețile noastre meschine. Să-L faci martor la toate ororile, prefăcătoriile și concediile noastre la mare. Să-L duci de Paști pe străzile decorate cu iepurași roz sau în bisericile unde se cere taxă de botez. Să-i arăți chipul papei pe monedele de la Vatican și palatele urmașilor apostolilor Săi. Să-L pui într-o duminică să asculte o predică. Să-i arăți pe „History” documentare despre războaiele religioase și filme cu preoți care sfințesc tancuri și steaguri de luptă. Să-l lași o seară singur pe Facebook.

Dar, și după toate acestea, atât de mult ne iubește că S-ar răstigni pentru noi a doua oară. S-ar gândi că ceva n-am înțeles, că a doua oară va fi mai bine, după ce ne-am învățat lecțiile și-am ajuns la capătul puterilor. „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt, dar voi ca nişte oameni muriţi şi ca una dintre căpetenii cădeţi.”

Nu există suferință mai mare decât aceea de a iubi oamenii. În evangheliile pătimirii accentul nu cade pe suferința fizică a lui Hristos, cât pe coborârea Sa în infernul nesimțirii omenești: agonia din Grădina Ghetsimani, în timp ce ucenicii dorm, sărutul lui Iuda, lepădarea lui Petru, ironiile de la piciorul Crucii, acestea sunt patimile Domnului și adevăratele scene ale dramei care se petrecea în Ierusalim.

Evanghelia după Luca (cap. 22) ne dă un detaliu extraordinar și aproape neverosimil, dacă scopul acestuia n-ar fi să ne atragă atenția unde se concentrează, de fapt, durerea pătimirilor. Iisus este prins și „dus în casa arhiereului”, în timp ce Petru rămâne „în mijlocul curții”. Între ei este și distanța fizică, și întunericul nopții, așadar nu au cum să se vadă. În curtea arhiereului se joacă scena lepădării. „Omule, nu știu ce spui”, se leapădă Petru a treia oară și exact atunci, în versetul care urmează, maestrul Luca face brusc o schimbare de cadru, spre întunericul din care ochii lui Iisus urmăresc toată scena: „Și întorcându-se, Domnul a privit spre Petru”. Nimic altceva, doar atât. Domnul îl privește pe Petru. Ochii aceștia muți, care privesc tot ce se întâmplă cu oamenii, suferă infinit mai mult decât trupul Lui chinuit în acele zile. Dacă Satana a fost acolo, ca să-L ispitească, la fel ca în pustia Carantaniei, probabil i-ar fi șoptit: „Gândește-te un pic! Merită să mori pentru iepurașii lor roz?”

Ce ne mai poate salva din acest infern al nesimțirii, peste care, în filmul lui Puiu, plutește muzica lui Bach? Cum să ne mai câștigăm dumnezeirea pierdută și învierea? În filmul lui Cristi Puiu există un singur moment luminos: mărturisirea. Cel mai odios personaj își recunoaște păcatele și devine cel mai uman dintre toate. După ce te-a făcut să-l disprețuiești, acum te înduioșează și l-ai iertat. Dacă în oameni mai este ceva frumos, atunci tot ce poate fi mai frumos este pocăința despre care s-a scris în Evanghelii după întâlnirile păcătoșilor cu Fiul lui Dumnezeu.

Să-ți spun ceva, i-ar fi răspuns El ispititorului. Nimic nu mă înduioșează mai mult ca iadul iepurașilor roz peste care plutește muzica lui Bach.

Sursa: Pr. Ioan-Florin Florescu, „Jurnaℓ scoțian„