19.7 C
Londra
luni, august 15, 2022

Adrian-Nicolae Furtună, sociolog: „Romii eliberaţi au constituit ulterior vagabonzii oraşelor sau marginalii satelor“ INTERVIU

„Weekend Adevărul“: Ca cercetător, cum aţi rezuma sclavia romilor în spaţiul românesc? Suntem tentaţi să asemănăm cazul populaţiei rome de la noi cu sclavia afro-americanilor din SUA, greşim? Prin ce aspecte ar trebui să ne rămână în memorie secolele de sclavie romă de pe teritoriul ţării noastre?

Reclama Google

Adrian-Nicolae Furtună: E dificil să rezumi în câteva cuvinte cinci secole de sclavie, cinci secole de istorie a romilor în spaţiul românesc. Însăşi utilizarea cuvântului „sclavie“ în contextul istoriei româneşti poate părea pentru unii o forţare a normelor de înţelegere şi interpretare a istoriei naţionale. Comparată pe o serie de coordonate generale, sclavia romilor din spaţiul românesc este foarte asemănătoare cu cea a populaţiei de culoare din SUA sau cu oricare altă formă de sclavie din oricare altă parte a lumii: vânzări de copii, fuga sclavilor de pe moşii (plantaţii, în cazul SUA), dezumanizarea sclavului şi considerarea lui ca un bun mobil, exploatarea economică a acestuia. Un aspect care pentru unii îngrădeşte această comparaţie este acela că la noi a existat în general doar o piaţă internă de sclavi (robi sau ţigani, pentru că în documente cuvântul ţigan se confundă adesea cu cel de rob). Puţini sunt cei care cunosc faptul că şi la noi, la jumătatea secolului XIX a existat o mişcare aboliţionistă, că sclavia era condamnată chiar şi de către unii boieri şi intelectuali în mod public. Cuvântul „sclavie“, datorită luptei duse de mişcarea civică afro-mericană din SUA, a difuzării pe scară largă a unor filme artistice cu un puternic impact asupra publicului şi, în general, a politicilor din domeniul memoriei întreprinse de-a lungul timpului de SUA, a căpătat „un puternic impact emoţional“, care atrage la nivel universal un anumit tip de vină, compătimire, empatie a „omului alb“ pentru soarta celui de culoare. Până în prezent, sclavia romilor a reprezentat un capitol din istoria României care nu a fost suficient reprezentat la nivel public, astfel încât să genereze crearea unei memorii sociale în jurul lui.

Care sunt cele mai importante consecinţe pe termen lung ale acestor secole de sclavie şi de ce este relevant să vorbim astăzi despre ce a însemnat sclavia romilor?

Consecinţele pe termen lung ale acestei perioade sunt vizibile începând de la cele în plan economic şi social în comunităţile de romi până la cele care ţin de înţelegerea şi asumarea propriei identităţi în rândul romilor. Sistemul sclaviei din Ţările Române a fragmentat identitatea romilor, romii fiind împărţiţi de acest sistem în două categorii: nomazi şi sedentari. În jurul nomazilor s-a creat imaginea unui „pericol“ permanent, cea a „ţiganului rău“, iar sedentarii au ajuns să reprezinte imaginea unui „bun român“, dar niciodată atât de „bun“ încât să fie egalul unui român „de sânge“. Consider că este important să vorbim astăzi despre acest subiect pentru a ne putea înţelege prezentul şi pentru a crea premisele unei dezbateri care trebuia să aibă loc cu mai bine de şapte decenii în urmă. Instaurarea comunismului în România, la jumătatea secolului trecut, a închis şi mai mult poarta către împăcarea cu trecutul istoric şi vindecarea acestei traume la nivel de societate.

Sclavia, în instanţă

Pentru că este mai uşor să înţelegem istoria prin intermediul poveştilor, vă propun să ne relataţi cazul concret al unui sclav rom pe care l-aţi descoperit în cadrul cercetărilor întreprinse de dumneavoastră şi pe care îl consideraţi reprezentativ pentru întreaga perioadă de sclavie.

Arhivele deschid o poartă largă către astfel de istorii de viaţă. Mă voi opri la cazul unui copil de la 1671, pe numele său Crăciun. La 3 februarie 1671, acest copil este vândut – de un anume Rafail, împreună cu fiul său Eftimie – unui anume Oancea din Iaşi, pentru suma de 15 ughi (galbeni). A doua zi, pe 4 februarie, Oancea îl vinde pe copilul de „ţigan“ Crăciun unui anume Vlad, tot pentru aceeaşi sumă. În aceeaşi zi, Vlad, împreună cu unchii lui, îl oferă pe copilul Crăciun ca răscumpărare din rumânie pentru Vlad, „cap pentru cap“, Vlad fiind rumân al Mănăstirii Argeş. Cazul este reprezentativ deoarece subliniază mai multe aspecte de istorie socială. Pe de o parte, înţelegem faptul că un copil rom este vândut în decurs de două zile între trei stăpâni, apoi faptul că un rob „ţigan“, fie el copil, este mai valoros din punct de vedere economic decât un rumân (ţăran dependent). Faptul că la fiecare vânzare este menţionat vânzătorul împreună cu rudele sale arată pe de o parte dreptul de protimisis al acestora din urmă (faptul că ele aveau întâietate la cumpărare), iar pe de altă parte că preţul lui Crăciun era atât de mare pentru Vlad încât acesta l-a cumpărat pe Crăciun „dimpreună cu unchii lui”, aşadar putem spune că fiecare dintre aceştia avea o cotă parte din copilul „ţigan“ rob Crăciun.

Care este povestea Ioanei Rudăreasa Tinculeasa, sclava care şi-a obţinut libertatea în instanţă, al cărei caz l-aţi descoperit în documentele de arhivă?

Ioana era o roabă domnească (n.r. – în proprietatea domnitorului, a statului) şi a luptat în instanţă pentru eliberarea ei şi a copiilor săi din sclavie. Fusese căsătorită în mod abuziv de către familia de boieri Brăiloiu cu robul acestora pe nume Ghincea. Din punct de vedere legal, căsătoria era nulă, deoarece soţii aparţineau unor categorii diferite de robi, iar codul civil în vigoare reglementa în mod clar condiţiile în care putea avea loc o căsătorie între robii aparţinând unor stăpâni diferiţi, în cazul de faţă stăpânii fiind şi de categorii diferite, căci Ioana aparţinea statului, iar Ghincea, boierilor. Legea prevedea că dacă un stăpân îşi căsătorea sclavul cu sclavul unui alt stăpân, fără acordul acestuia din urmă, cel dintâi îşi pierdea dreptul de proprietate asupra sclavului său şi asupra sporului (copiilor) acestora. În 1843, robii statului sunt eliberaţi şi trecuţi în categoria oamenilor liberi. Ioana aparţine acestei categorii şi îşi reclamă libertatea în instanţă, boierii pretinzând că ea le-ar aparţine de drept prin căsătoria cu robul lor, Ghincea. Procesul are o durată de mai bine de zece ani, atât Ioana, cât şi boierii contestă deciziile instanţelor de judecată până în 1853, când femeia este declarată în final „liberă de sclavie“ împreună cu toată familia ei. Eliberarea Ioanei are loc cu trei ani înainte de adoptarea ultimei legi de abolire a sclaviei în Ţara Românească în rândul robilor boiereşti, dată la 20 februarie 1856 de domnitorul Barbu Ştirbei.

„Robul era asimilat unui animal de povară“

Ce a urmat în anii de după obţinerea libertăţii pentru minoritatea romă în România? Călătorii străini ajunşi aici par să nu uite niciodată să consemneze atitudinea românilor faţă de romi. Cum putem vorbi astăzi despre felul cum a evoluat această atitudine de-a lungul istoriei?

Unul din cele mai importante aspecte este acela că atitudinea populaţiei majoritare faţă de romi are la bază, de fapt, politicile faţă de romi implementate de stat prin instituţiile sale. Sistemul sclaviei, care a avut în spaţiul românesc o durată de aproape cinci secole, a însemnat o dezumanizare a romilor. Codul civil Caragea din 1818 avea un capitol special, „Pentru robi şi ţigani“. Primele trei articole din acesta prevedeau: „Robi sunt câţi sunt dobândă (proprietate) altuia. Acest fel sunt ţiganii în Ţara Românească. Câţi se vor naşte din părinţi robi sunt robi. Şi câţi numai din mamă roabă se vor naşte sunt robi“. Sclavul sau robul era asimilat în timpul sclaviei unui animal de povară, bunurilor mobile. Vă invit să reflectaţi asupra relaţiilor interetnice dintre romi şi populaţia majoritară imediat după dezrobire. Populaţia majoritară, la jumătatea secolului XIX, era pusă acum în situaţia de a-i trata pe „ţigani“ ca pe „egali“, ca pe oameni liberi, în condiţiile în care aceştia pentru secole fuseseră consideraţi nişte obiecte care puteau fi vândute sau lăsate moştenire. Dezrobirea a avut loc fără un set concret de măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei populaţiei eliberate – romii eliberaţi, în bună parte, au constituit ulterior vagabonzii oraşelor sau marginalii satelor.

Romii au avut de suferit în România şi mai târziu, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial sau în comunism. Cum aţi descrie situaţia lor în secolul XX?

Atitudinea populaţiei majoritare faţă de romi a mai fost influenţată şi de decizia Mareşalului Ion Antonescu de a deporta în Transnistria, teritoriu din Ucraina ocupat de armata română în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, peste 25.000 de romi. Această măsură avea la bază raţionamente eugenice şi biopolitice, având rolul de a „curăţa“ societatea de toţi acei romi consideraţi „indezirabili“ de către sistem, creând astfel la nivelul societăţii două categorii: „ţiganii buni“ şi „ţiganii răi“. În fapt, romii care au fost deportaţi în Transnistria îi reprezintă pe aceia care nu au fost integraţi prin asimilare în masa poporului român, ei sunt, în fond, rezultatul eşecului statului român de la a doua jumătate a secolului XIX în a asigura măsuri de integrare pentru romii dezrobiţi. De-a lungul celor patru decenii de comunism, romilor nu li s-a recunoscut statutul de minoritate etnică (naţionalitate conlocuitoare), aceasta întărind şi mai mult la nivelul mentalului colectiv ideea că romii nu sunt un grup etnic, ci mai degrabă unul social şi cu probleme. Ceea ce am vrut să subliniez este că atitudinea populaţiei majoritare faţă de romi a fost instrumentalizată de-a lungul istoriei de politicile statului.

Comparată pe o serie de coordonate generale, sclavia romilor din spaţiul românesc este foarte asemănătoare cu cea a populaţiei de culoare din SUA sau cu oricare altă formă de sclavie din oricare altă parte a lumii.

„Mulţi romi au interiorizat memoria socială instrumentalizată de statul român în anii ’40“

Ca sociolog, ce consideraţi că s-a schimbat în ultimele decenii în România în privinţa discriminării romilor?

În prezent, tot prin politicile statului, romii au posibilitatea de a se afirma ca minoritate etnică, fiind recunoscuţi ca atare. Există legi care conservă memoria robiei, a Holocaustului din România sau care combat „antiţigănismul“, ceea ce reprezintă fundamentul unei societăţi sănătoase. Personal, am avut ocazia de nenumărate ori de a fi formator în domeniul interculturalităţii pentru profesori de istorie sau alte ştiinţe socio-umane. Sclavia sau Holocaustul sunt tratate ca studii de caz în manualele de istorie. Am fost plăcut surprins să văd în manualul de educaţie socială al fiicei mele că este menţionată Ziua Internaţională a Romilor, 8 aprilie. Cele mai importante schimbări, în opinia mea, au survenit în domeniul educaţiei. Măsurile de discriminare pozitivă, alocarea de locuri distincte la facultate pentru candidaţii romi, iniţiate încă din anii ’90 de soţii Cătălin şi Elena Zamfir alături de sociologul Vasile Burtea, au avut rezultate. Eu mă consider un produs al acestei politici sociale. Nu cred că nu aş mai fi urmat cursurile unei facultăţi, dar sigur mi-ar fi fost greu din punct de vedere economic. Nu aş putea să fac o evaluare a îmbunătăţirii situaţiei romilor la nivel naţional, pentru că nu am date.

Ce a contat în mod special în alegerea dumneavoastră de a studia memoria socială a sclaviei romilor, atât prin contribuţia la digitalizarea documentelor de arhivă din perioada respectivă, cât şi ca cercetare de doctorat?

Am absolvit cursurile Colegiului Naţional „Gheorghe Roşca Codreanu“ din Bârlad, profilul istorie-ştiinţe sociale. În prima zi din clasa a IX-a, doamna dirigintă Gina Voinea ne-a rugat să scriem pe o coală de hârtie „ce vom fi când vom fi mari“. La întâlnirea de zece ani cu colegii de liceu, diriginta a adus şi „visurile“ noastre din clasa a IX-a: eu scrisesem atunci, pe la 15 ani, că voi studia cultura şi istoria romilor. Mi-am îndeplinit visul sau, mai bine zis, nevoia. Spun nevoie, deoarece visul acesta a avut la bază tocmai lipsa reprezentării mele culturale, ca etnic rom, de-a lungul parcursului meu şcolar. Învăţam istorie antică sau istoria României, dar niciodată nu veneau răspunsurile şi la întrebările pe care le aveam despre cine sunt eu, de unde vin, care este istoria mea? Întrebările acestea veneau mai ales pe fondul diferenţei de culoare a pielii între mine şi restul colegilor mei, la care se adăuga faptul că limba mea maternă este limba romani.

O identintate greşit asumată

Foto: Imagoromaniae.ro

Cum vedeţi viitorul etnicilor romi de la noi?

Prima temă pe care am studiat-o a fost deportarea romilor în Transnistria şi îmi amintesc când mama mea îmi spunea să abandonez acest subiect pentru că „o fac de râs“. De fapt, interiorizase şi ea, la fel ca mulţi etnici romi şi majoritari, memoria socială instrumentalizată de statul român din anii ’40 şi anume faptul că au fost deportaţi doar acei „ţigani răi“ – noi făceam parte, în viziunea ei, din categoria celor „buni“. Înţelegerea acestor lucruri mi-a dat forţă să continui şi să găsesc vindecare prin aflarea propriului trecut. De curând, în urma podcastului „Obiceiul pământului“ realizat pentru „Decât o revistă“, am primit următorul mesaj pe o reţea socială: „Sunt o femeie care până să ascult podcastul spuneam că sunt ţigancă. Vreau să vă felicit pentru că datorită dumneavoastră am învăţat să fac diferenţa între ţigan şi rom. Vă mulţumesc că explicaţi pe înţelesul tuturora ce a însemnat şi ce înseamnă să fii rom“. Astfel de mesaje îţi luminează faţa. Ceea ce vă doresc şi eu în aceste zile crâncene, când este atâta nevoie de a fi solidari cu celălalt.

Sursa – Adevarul

Daca vreti sa ne fiti alaturi si sa contribuiti financiar la proiectele noastre, puteti sa ne ajutati cumparandu-ne … o cafea tare 🙂

Buy Me A Coffee

Stiri Recente UK
Stiri Similare