Afacerea Skoda. Suprapreț și mită pentru dotarea Armatei Române în perioada interbelică

Înzestrarea
Armatei Române a produs scandaluri și în perioada interbelică. Afacerea Škoda, prin
care Statul român a fost grav prejudiciat, iar Armata României a primit
armament de proastă calitate la prețuri umflate, este, de departe, cel mai
răsunător.

După Primul Război
Mondial, Europa se înarma, iar România nu făcuse aproape nimic în această
privință. La data de 17 martie 1930, în perioada guvernului Iuliu Maniu,
Ministerul Apărării Naționale, prin ministrul Henri Cihoski, a semnat contractul
de furnizare de armament numărul 6102, cu Uzinele Skoda din Cehoslovacia, prin
Bruno Seletzky, în valoare de 1.250 de milioane de lei.

Era vorba de tunuri de
câmp de 75 mm, tunuri antiaeriene de 75 mm, obuziere model 1928 de 100 mm și
obuziere de 150 mm, împreună cu 181.138 de proiectile. Pe lângă acestea, se
comandau 444 de chesoane, dintre care 688 de transport și 180 de căruțe
port-țeavă.

După numai un an
de la semnarea contractului, au apărut primele suspiciuni. Noul ministru al
Apărării, generalul Constantin Ştefănescu Amza, un apropiat al regelui Carol al
II-lea, a acuzat în cadrul unor trageri experimentale că „tunurile nu corespund
necesității armatei“ şi a solicitat sistarea temporară a comenzii. Drept
răspuns, Uzina Skoda a acuzat România de sabotarea contractului. 

Documente militare
în seiful unui străin

Cine este
misteriosul personaj care a provocat unul dintre cele mai mari scandaluri ale
României interbelice? Bruno Seletzky, șef al reprezentanței Uzinelor Skoda în
România, se născuse în Polonia, la Zakopane, a locuit peste două decenii în
Austria, după care a ajuns în Cehoslovacia, unde s-a angajat la uzina de
armament. Încă de la venirea sa în România, a fost în atenția organelor de
contrainformații românești, dar asta nu l-a împiedicat să încheie contracte în
defavoarea statului român.

În anul 1933
scandalul a devenit public după ce a avut loc o percheziție a Finanțelor la
sediul firmei din București. În seiful din biroul lui Bruno Seletzky au fost
găsite mai multe documente militare secrete din Arhiva Ministerului Apărării,
dar și liste cu sume mari de bani, aproximativ 25 de milioane de lei, alocaţi
unor nume codificate.

Cum s-a derulat
descinderea, aflăm din raportul comisiei care a investigat Afacerea Škoda. „Vineri,
10 martie, inspectorul financiar Tănăsescu și controlorul Marulis obțin
autorizarea Parchetului pentru a face descindere la reprezentanța Uzinelor Škoda,
în scopul de a descoperi presupuse nereguli financiare. Descinderea a avut loc
dimineața, între orele 4 și 5“. Din același raport aflăm că „În arhivă,
găsindu-se anumite acte, al căror cuprins era în legătură cu înarmarea țării,
reprezentanții Fiscului și comisarii au înștiințat imediat Prefectura Poliției,
Siguranța și Parchetul Militar. În prezența reprezentanților tuturor acestor
autorități, se precede la examinarea conținutului caselor de fier în care era
adăpostită arhiva“.

Bruno Seletzky

În timpul
descinderii, Prim-comisarul regal a fost chemat urgent la telefon de ministrul
Justiției, iar cercetările se opresc și se pun sigilii din bucăți de cârpă şi
ceară. Cinci jandarmi și un gradat sunt lăsați să păzească sediul, dar ulterior
posturile de jandarmi sunt ridicate în urma unei dispoziţii misterioase. În
cursul nopții, Seletzky s-a întors la sediul Uzinelor Škoda, a rupt sigiliul și
a distrus sau ascuns o parte din arhivă, după care a mers într-un local de
noapte, „Zig-Zag“, și a petrecut până dimineața.

A treia zi, când s-au
reluat cercetările, s-a descoperit că multe dosare au dispărut. „Între puținele
acte ce s-au putut ridica în acest început de cercetare sunt unele acte cifrate
pentru că nu s-a putut afla cifrul. La opera de spionaj și corupțiune a lui
Seletzky este sigur că s-a servit de anumite complicități, atât în lumea
militară, cât și în cea politică“, se mai arată în raport. Scandalul se extinde
rapid şi în Parlament, dar și în presă.

Bruno Seletzky a fost
condamnat la cinci ani de închisoare pentru deţinere de acte secrete şi violare
de sigiliu. Generalul Sică Popescu, din Corpul I Armată, implicat direct în
contractul cu firma Škoda, s-a sinucis la 28 martie 1933. Presa vremii menţiona
următoarele: „Generalul moare sărac; el a fost un om sobru şi a dus o viaţă
austeră. În armată ocupa un loc proeminent“. Ministerul Apărării a organizat
înmormântarea generalului cu onoruri militare, fiind obţinută şi aprobare din
partea Bisericii.

Acuzațiile
liberalilor

Anchetatorii aveau
nevoie de răspuns la mai multe întrebări: dacă armamentul importat din
Cehoslovacia putea să se producă în România, dacă prețul produselor a fost
supraevaluat, dar, mai ales, cine şi cât a luat șpagă în derularea acestui
contract? Pentru asta, s-a constituit o comisie parlamentară formată din 30 de
deputaţi din toate partidele parlamentare. Raportor general a fost ales
Aurelian Bentoiu.

Uzinele Reșița Arhivă Adevărul

Era justificată
comandarea produselor de armament în străinătate? Conform opiniei a doi mari
ingineri specialiști în armament și muniție, Cosmo Johns și Bancroft Baker,
consemnată într-un raport din anul 1931, Uzinele Reșița aveau capacitatea de a
produce atât turnuri de câmp, cât și armamentul lor. Pe lângă Uzinele Reșița,
„mai toate fabricile metalurgice din țară, ca uzinele Franco-Română, Malaxa,
Astra, Vulcan, Romloc, Wolff, pot executa orice comenzi de afete, obuzuri, chesoane,
antetrene, care de transport, tancuri (fără motoare)“,
deci majoritatea materialelor comandate Uzinelor Škoda.

De altfel,
guvernul liberal a elaborat un program de înzestrare a țării, conform
declarațiilor liberalilor. „Uzinele dela Cugir, fabrica de avioane dela Brașov,
fabrica de pulberi de la Făgăraș, fabrica de armament și munițiuni de artilerie
de la Copșa Mică, complectarea petrochimiei armatei, utilizarea mașinilor de la
Manfred Weiss pentru fabricațiunea munițiunilor de infanterie, fac parte din
acest complect program“, conform cărții „Afacerea Skoda și înarmarea țării“ a
Cercului de studii al Partidului Național-Liberal.

Din punctul de
vedere al inamicilor politici, interesele țării au fost „adânc vătămate“: „din
punct de vedere economic nu e admisibil să dai în streinătate comenzi ce se pot
efectua în țară, iar din punct de vedere militar aceasta constituie o crimă“.

Contractul cu Iugoslavia,
mai avantajos

Nici raportul
comisiei nu era în favoarea celor care au încheiat contractul. În comparație, contractul
statului iugoslav, încheiat tot cu Uzinele Skoda în anul 1928, era mult mai
avantajos, chiar și în condițiile în care, din anul 1920 până în 1930, dată la
care semnase contractul România, prețurile la produsele metalurgice scăzuseră
cu aproximativ 10%. „În anul 1931, Jugoslavia ne-a comunicat un tablou
comparativ al prețurilor făcute ei și Statului Român. Din acest tablou se vede
că prețurile făcute guvernului român de către Skodasunt mai ridicate cu
procente variind între 48, 26% și 81,64%. Diferența de plus pentru aceste
comenzi este de 1.270.969.760“, conform raportului comisiei. Diferența de
prețuri era cunoscută de regele Carol al II-lea, însuși Regele Alexandru al
Iugoslaviei înștiințându-l printr-o scrisoare.

Întrebarea care a
rămas fără răspuns de atâția ani este cine erau cei care și-au însușit din
bani. Comisia de anchetă a fost de părere că dacă nu s-ar fi rupt sigiliul și
n-ar fi dispărut documente la descinderea din 10 martie 1933, adevărul ar fi
ieșit la iveală.

Singurul
condamnat, în vacanță la Băile Herculane

Al Doilea Război Mondial

Comisia
parlamentară i-a indicat ca fiind răspunzători pentru prejudicierea Statului
român pe directorul ceh Bruno Seletzky, pe ministrul Apărării Henri Cihoski
care semnase contractul. Alte învinuiri au mers către Romulus Boilă, membru
PNŢ, apropiatul lui Iuliu Maniu, care nu a putut justifica o parte din avere,
dar și către colonelul Sică Georgescu, suspectat că ar fi primit comisioane. În
pledoaria finală, răspunzător pentru întreaga afacere a fost făcut guvernul PNŢ
din 1930, prezidat de Iuliu Maniu. Ziarul „Adevărul“
din 11 iulie 1934 concluziona: „Nici o afacere din câte cunoaște cronica
scandalurilor politice de la noi nu a produs atâta vâlvă și nu a dat atâtea
pagini de senzațional ca afacerea Škoda“.

În iulie 1934,
primul guvern neo-liberal al lui Gheorghe Tătărescu a reluat negocierile și a
acceptat executarea contractului inițial cu Uzinele Škoda, de la care a obținut
totuși o reducere a costurilor de 15%. Bruno Seletzky, singurul condamnat în
afacerea interbelică Škoda, a fost scos din închisoare, pe 5 septembrie 1936,
și trimis să se trateze la Băile Herculane.

Cum se apără
acuzații

Ministrul Henri
Cihoski s-a apărat, în discursul din Parlament în ședințele Senatului din 1 și
3 aprilie 1933, spunând că a fost necesar să se comande armament întrucât
România ducea lipsă de așa ceva. „De la războiu încoace, noi am făcut prea
puține comenzi de materiale de războiu. În acest timp însă, națiunile prietene
și vecine rezervaseră sume mari în buget pentru înzestrarea armatei, iar unele
țări cheltuiseră pentru nevoile oștirii lor până la jumătate din suma totală
bugetară“, explica el.

Mai departe,
dezvăluia care sunt amenințările. „În această perioadă de timp de după războiu,
noi suferisem două atacuri de peste Nistru; vecinii de la Est erau în agitație
militară continuă, iar ulterior, în alte două-trei rânduri, se proiectase ca,
prin atacuri contra vecinilor lor, să producă o diversiune în mizeria și
desordinea lor dinăuntru“.

Fabrica Škoda,
spune Henri Cihoski, a făcut mai întâi un prototip din fiecare model de tun,
iar după aprobarea sa, urma să treacă la fabricarea în serie. Urma ca la 31
decembrie 1934, întreaga comandă să fie gata, însă s-au sistat comenzile
„alimentate de persoane interesate în cauză. Se muncise mai bine de un an de
zile“.

Acuzat că nu s-a
făcut licitație publică și nu s-a apelat la alte fabrici europene, generalul a
spus că nu s-a făcut licitație întrucât în materie de furnituri militare, legea
contabilității publice îi scutește de așa ceva.

Întrebat de ce s-a
apelat la fabrica din Cehoslovacia, generalul a explicat că nu aveam utilajele
necesare pentru a produce tunuri variate, nici personalul tehnic și nici
brevet. „Din toate comenzile de la acea epocă nu s-ar fi putut executa în țară
decât puștile mitraliere. Adevărata nenorocire însă a fost sistarea
contractului, din care cauză, după trei ani nu am primit nici o țeavă de tun“.

„Dacă nu ne dau
germanii ceea ce cerem, nu putem merge pe front“

România a intrat
în cel de-Al Doilea Război Mondial cu armament vechi și puțin, iar capacitatea
combativă a Armatei Române a fost determinată și de armamentul de care au
dispus trupele în luptă. Dacă armamentul pentru infanterie nu a ridicat
probleme deosebite, spunea istoricul militar Alesandru Duțu, care a scris mai
multe cărți despre Armata Română în timpul conflagrației mondiale, cel pentru
artilerie a fost insuficient, în special cel de mare calibru și cel anticar. La
rândul lor, puținele blindate s-au dovedit a fi depășite, atât fizic, cât și
moral. „Pierderile mari înregistrate în anumite perioade ale luptelor au făcut
ca nevoile Armatei să nu poată fi acoperite de producția proprie de armament.
Producției proprii de armament i s-au adăugat importurile din Germania“, spunea
istoricul.

„În ţară se
plătește totul“

La 23 martie 1943,
Ion Antonescu preciza în Consiliul de Colaborare: „Completarea planului de
înzestrare se va face în special prin comenzi în Germania spre a se economisi
bani şi materii prime. Comenzile din Germania sau le plătim dacă câștigăm
războiul sau se acoperă din datoriile pe care Germania le are faţă de noi. În
ţară se plătește totul. În plus, prin comenzile în străinătate nu consumăm
materia primă pe care o putem folosi la nevoile economiei naţionale. Acesta
este principiul de bază. Dacă nu ne dau germanii ceea ce cerem, nu putem merge
pe front“.

Ca urmare, până la
21 decembrie 1943 au fost importate, în baza planului Olbenbann, pistoale
automate, pistoale mitralieră, puști mitralieră, mitraliere, aruncătoare
grenade de armă, tunuri anticar, tunuri de asalt; tunuri obuziere, autocamioane,
tractoare, autoturisme și remorci etc.

Efortul financiar
pentru înzestrarea Armatei s-a ridicat în perioada 1920-1940 la 107 miliarde de
lei, adică 5,35 miliarde anual. În perioada 1940-1943, suma a fost de 301
miliarde de lei, adică 100,3 miliarde anual.

La 22 iunie 1941,
Armata Română dispunea de 1.367.491 arme cu baionetă, 39.948 de puști
mitralieră, 19.200 de mitraliere, 1.589 de aruncătoare calibrul 60 mm, 824 de aruncătoare
calibrul 81,4 mm, 149 de mitraliere antiaeriene calibrele 20-25 mm, 1.302
tunuri anticar, 1.507 tunuri de câmp și de munte calibrele 75-76,2 mm, 689 de obuziere
de câmp și munte calibrele 100 mm, 187 de tunuri lungi calibrele 105-120 mm,
174 de obuziere grele calibrele 150-155 mm.

Pe parcursul
războiului au mai fost introduse în dotare pistoale-mitralieră, aruncătoare
calibrul 120 mm, tunuri anticar calibrul 75 mm și obuziere de câmp și de munte
calibrele 100-105 mm. La 22 iunie 1941, Aviația română dispunea de 50 de
escadrile (15 de bombardament, 17 de vânătoare, şase de legătură, șapte de
observație, una de transport, trei de recunoaștere, una sanitară), din cele 84
considerate a fi necesare, precum și de 77 de tipuri de avioane și 58 de tipuri
de motoare, multe fiind depășite din punct de vedere calitativ.

A doua conflagrație mondială

Chiar și în 1943,
generalul de escadră aviator Gheorghe Jienescu considera că „materialul volant este
un muzeu cu 52 tipuri de avioane și 36 tipuri de motoare“. Acestea au fost
înlocuite, pe parcursul războiului, spune istoricul militar, cu avioane germane
,,Ju 52“ și române ,,IAR 39“, ,,IAR 80“, ,,IAR 81“.

În Al Doilea
Război Mondial, Aviația română a avut în dotare 2.143 de avioane: 1.317 de
producție românească și 826 procurate din străinătate.

Criza de muniții

Varietatea
armamentului din dotare a făcut să existe peste 40 de categorii de muniții. Deoarece
multe dintre acestea nu se puteau fabrica în țară, unitățile au fost obligate
să se mărginească la stocurile existente. Rezistența puternică opusă de inamic,
dar și tendința unităților de a consuma prea multă muniție, chiar și inutil, a
făcut ca în multe cazuri să se ajungă la situații de criză.

În numeroase alte
situații, dificultățile de transport au făcut ca unitățile și marile unități
din linia întâi să nu dispună de muniții suficiente, impunându-se raționalizări
riguroase, consumul făcându-se după posibilități, și nu după nevoile câmpului
de luptă.

Ca urmare,
obiectivele ocupate de inamic nu au fost neutralizate suficient, iar pierderile
umane au fost mai mari. Situația a devenit dramatică în ianuarie-februarie
1945, în timpul luptelor din zona muntoasă a Cehoslovaciei, cauza principală
constând în întârzierea trenurilor trimise din țară pentru reaprovizionare, cu
toate că Marele Stat Major a programat toate transporturile de muniții
solicitate de armate. Criza de muniții a făcut ca tragerile de pregătire și de
sprijin ale artileriei să aibă numai un efect moral, pentru îmbărbătarea
trupelor.

România a intrat
în cel de-Al Doilea Război Mondial cu submarinul „Delfinul“, care a fost
construit între anii 1927-1931 la şantierul Quarnaro din Fiume (Italia). Acesta
a jucat un rol hotărâtor în conflagrația mondială, fiind implicat în mai multe
acţiuni. În decembrie 1942, submarinul a ajuns pentru reparații la şantierul
din Galaţi.

Submarinul Delfinul

Tot acolo se aflau în construcţie submarinele „Rechinul“ şi
„Marsuinul“. După 23 august 1944, cele trei submarine au fost confiscate de
sovietici, alături de alte nave, şi redate României după mai mulți ani, când
erau deja epave.