11.1 C
Londra
joi, februarie 29, 2024

Alexandra Badea, dramaturg: „Purtăm în noi amprenta celor 50 de ani de dictatură. Avem nevoie să învățăm să devenim liberi“

Plecată
în Franța de 20 de ani, Alexandra Badea spune că se simte legată
de România, însă are nevoie de a locui în țara adoptivă, pentru
că doar acolo a putut deveni ea cu adevărat și nu a mai simțit
nevoia de a fi validată de un sistem.

Reclama Google

Alexandra Badea a fost premiată de Academia Franceză FOTO Richard Schroeder

Foarte cunoscută în Franța, în
România și în numeroase alte țări,
Alexandra Badea (43 de ani) este unul
dintre cei mai apreciați autori dramatici contemporani și
totodată una dintre cele mai puternice voci regizorale și artistice
din Franța.

În acest an, românca a
primit Marele Premiu pentru Teatru al Academiei Franceze – din cele
31 de premii acordate, doar șapte au fost
decernate unor personalități culturale originare din afara Franței,
iar trei sunt români.

Într-un interviu
pentru „Weekend Adevărul“, Alexandra
Badea a vorbit despre drumul ei în culisele teatrului, cum îi place
să spună, și despre dorința de a crea atât pentru publicul de la
noi, cât și pentru cel internațional. De asemenea, ea a vorbit și
despre statutul artistului în societate și diferența de percepție
care există între România și Franța – acesta fiind unul dintre
motivele pentru care a ales să plece din țară.

WEEKEND ADEVĂRUL: Cum s-a născut pasiunea pentru teatru?

Alexandra Badea: Total
întâmplător. Am făcut liceul în Școala Centrală dn București, care este
lipită de sala Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra. Foarte des,
când mă plictiseam la ore, mă uitam pe
geam și vedeam actorii repetându-și textul în curtea interioară
sau mașiniștii descărcând decoruri. Curioase să vedem ce se
întâmplă înăuntru, am intrat într-o
zi în teatru cu o prietenă. Nu îmi mai aduc aminte exact cum am
ajuns să facem turul culiselor și al cabinelor actorilor, cu cineva
din teatru care ne-a povestit tot felul de lucruri fascinante. Azi
îmi place să spun că am descoperit teatrul mai întâi din culise.
De asta poate și scriu mult despre ceea ce se ține ascuns, nu se
vede, se întâmplă în spatele ușilor închise: în istorie,
politică, familii.

– Și după acest
prim contact, cum a continuat povestea?

Am decis să
vedem un spectacol: „Patul lui Procust“,
după romanul lui Camil Petrescu, regizat
de Cătălina Buzoianu. A fost un șoc emoțional și estetic foarte
puternic. Cred că l-am văzut de cel puțin șapte ori. Așa am
început să merg la teatru. Eram într-o perioadă de căutări
interioare și de crize identitare. Aveam nevoie să exprim ce
simțeam și nu știam cum. La școală mi se dădea de înțeles că
nu am niciun talent.

Se vorbește mult despre talent și valoare în
România, dar cine stabilește grila de evaluare? Eu evit acești
termeni de mult timp. Îmi place să vorbesc mai mult despre
deschidere, receptivitate, creativitate, imaginație, inventivitate,
potențial. Sunt lucruri pe care toți le avem în noi și pe care le
putem hrăni. Ideea e să nu le pierdem pe drum, când ne lovim de
obstacole.

Văzând a nu știu câta oară spectacolul Cătălinei
Buzoianu, mi-am spus: „Dacă ea poate face asta, pot și eu. Ca
regizor nu ai nevoie de un anumit talent, trebuie doar să știi cum
să canalizezi creativitatea celorlalți și să alegi ce ți se pare
just“. Aveam 17 ani cred, doi ani mai târziu am dat la Regie
de teatru și am intrat.

Curajul
către necunoscut

– Ați trimis prin poștă Mode
D’Emploi“, prima dumneavoastră piesă de teatru, la o celebră
editură din Franța
, Arche
Éditeur
, și după un an ați
fost contactată. Cum a fost acel an de așteptare și cum au evoluat
speranțele dramaturgice pe parcursul
său?

Când am trimis textul,
nici nu mi-am imaginat că mă vor suna vreodată. L-am
trimis pentru că o prietenă mi-a sugerat să o fac. Primul meu
impuls a fost să îi spun: „Nu cred că e un text care ar putea
interesa un editor“. Acest prim text avea o formă foarte hibridă,
iar subiectul era atât de personal încât nu credeam că ar putea
fi publicat, dar am zis să încerc. L-am trimis numai la Arche
pentru că admiram autorii lor, mulți îi montasem ca regizoare.

Uitasem că le trimisesem textul când m-au sunat; între timp mai
scrisesem două piese și au decis să facă un volum cu toate trei.
Acest lucru mi-a schimbat radical parcursul. Cred că este al doilea
punct important din traiectoria mea de artistă după plecarea în
Franța. 

„Vocea din școală, care îmi spune că nu sunt suficient de bună“

– Care text scris până acum a fost
cel mai dificil de construit?

„Exil“, fără nicio îndoială.
Este cel mai intim și personal. Nu e un text autobiografic, așa
cum s-a scris, dar e un text în care am pus mult din mine și din
cei din jurul meu, chiar dacă evenimentele din text sau situațiile
nu le-am trăit eu sau familia mea. Însă
în fiecare personaj este o parte din mine și asta a fost greu de
asumat.

Plus că încă îmi e foarte greu
să scriu în română. Nu regăsesc libertatea și
nuanțele pe care le am în franceză, e mereu o voce undeva care îmi
spune că nu sunt suficient de bună –
vocea aceea din
anii de școală. Evident că nu mă interesează asta, dar când ea
apare, se creează un mic blocaj. În
română mă simt mereu evaluată de o instanță, ceea ce nu mi se
întâmplă în franceză. Poate pentru că mă simt obligată față
de limba română și știu că limbii franceze nu îi datorez nimic,
pentru că nu fac parte în mod natural din ea și simplul fapt de a
fi ales să scriu în această limbă e suficient. Îmi
permit mult mai ușor să inventez cuvinte în franceză, să
distorsionez limba, ceea ce nu îmi autorizez în română.

Cu „Exil“ s-a mai întâmplat
ceva important, mult după ce am terminat textul, poate după
premiera spectacolului. M-am eliberat de nevoia de a fi validată de
sistem.

„Primul profesor care nu m-a devalorizat, ci mi-a dat curaj să scriu“

– Ați făcut un master la Sorbona,
avându-l ca mentor pe
marele George Banu. V-a
schimbat acesta viziunea asupra teatrului și dramaturgiei?

George Banu m-a invitat să fac un
semestru în anul III la Sorbona și asta mi-a schimbat mult
perspectiva. În acea perioadă,
internetul era la începuturile sale și nu aveam acces la informația
de astăzi.

Am văzut foarte multe spectacole în teatrele pariziene,
foarte multe înregistrări video cu spectacole emblematice, am citit
multe piese și multe cărți teoretice.
Cred că un artist se construiește într-un dialog continuu cu
ceilalți, chiar dacă uneori el poate contesta anumite forme, dar
această dialectică este foarte importantă și eu am început să o
dezvolt începând cu acest moment.

Discutam mult cu George Banu
despre spectacolele pe care le vedeam uneori împreună și aceste
dialoguri m-au făcut să înțeleg care este teatrul meu, unde mă
plasez eu ca artistă. După terminarea
UNATC, am continuat un master cu el,
cu tematica teatrului minimalist, și
așa am început să scriu în franceză. Pe lângă faptul că acest
proces mi-a permis să conștientizez ceea ce exploram ca regizoare,
a fost și primul profesor care, citind
lucrările mele, nu m-a devalorizat,
dimpotrivă, mi-a dat curaj să scriu. 

„Noi nu ne-am născut într-o lume liberă și asta se simte“

– Cât de mult v-au ajutat anii
petrecuți până acum în Franța să vă definiți propria
identitate?

Enorm de mult. Am început să aflu
cine sunt în momentul în care am ajuns în Franța. Poate pentru că
trăind într-o societate în care, la
început, nu ai repere și unde nimeni nu
te cunoaște, ești obișnuit să te
definești singur și la un moment dat dispare acea nevoie de a te
identifica unui grup sau de a semăna cu ceilalți pentru a fi
acceptat.

Am devenit mai liberă trăind în Franța. Fie că ne
place sau nu, noi nu ne-am născut într-o lume liberă și asta se
simte. Amprenta celor 50 de ani de
dictatură o purtăm în noi. Chiar și cei care se nasc azi o vor
purta. Și e o luptă continuă să ieși
din când în când din această închisoare interioară.

Chiar dacă libertatea face parte din instinctul nostru,
această libertate o pierdem prin educație, norme, traume. Iar
la un moment dat, avem nevoie să învățăm
să devenim liberi – în
gândire, în atitudine, în relații.

– Ați plecat în Franța de aproape
două decenii. Cum e gustul publicului francez pentru teatru
comparativ cu
cel al
publicului român?

Acum câțiva ani aș fi răspuns că
publicul francez este mai deschis către experiment și către
subiecte deranjante, dar experiența pe care am avut-o recent cu
„Exil“ la Teatrul National din
București m-a făcut să îmi schimb părerea.

Multă lume credea că
e un gest inconștient să programezi într-o sală mare un text
contemporan românesc care atinge foarte multe puncte sensibile,
nefiind o comedie si neavând vedete în distribuție. Însă
publicul a contrazis acest lucru, pentru că cele 18 reprezentații
ale stagiunii s-au jucat cu casa închisă.

Mulți dintre directorii
de teatru din România cred că publicul nu vrea decât divertisment
și subiecte relaxante. Nu e deloc așa. Publicul din România este
mai deschis decât ne putem imagina. Trebuie doar să i se propună o
diversitate de teme și estetici și să i
se creeze contexte în care să poată dezbate cu artiștii anumite
creații care poate, la prima vedere,
sunt mai greu de asimilat.

„Nu
simt că m-am rupt de România niciodată“

– De ce ați plecat
din România?

Una dintre cauzele pentru care am
plecat din România a fost că sistemul teatral mi se părea
impenetrabil. Nu mă simțeam suficient de puternică pentru a
rezista durității lui, a lipsei de transparență și deschidere.
Nu mă vedeam făcând alianțe, strategii, acceptând compromisuri
și, în acel
moment al plecării, nu vedeam altă cale.

Deși am avut un spectacol de licență remarcat de critică și de
spectatori, „Lebensraum
– Spațiul vital“, în România nu mi s-a propus nimic în
momentul terminării facultății. M-am simțit respinsă de sistem,
ca de fiecare dată când m-am întors
pentru a face un spectacol.

Prezența mea în teatrul românesc a
fost accidentală și de fiecare dată am fost invitată în România
în urma unei validări instituționale importante în Franța. Cred
că mult timp acest lucru mi-a provocat o oarecare tristețe.

„Exil“
a reparat asta, nu pentru că am obținut vreo validare din partea
sistemului, ci pentru că pur și simplu simt că nu mai am nevoie de
ea și asta e o mare eliberare. Nu mai am nevoie de recunoașterea
unei instituții ca să simt că exist ca artistă. Dialogul cu
publicul îmi ajunge și este tot ce îmi doresc.

– Cât de mare este tentația
revenirii în
țara natală?

Eu nu simt că m-am rupt de România
niciodată, am revenit mereu într-un fel sau altul. Când l-am
cunoscut pe Lucian Pintilie la Paris și i-am zis că nu vreau să
rup contactul cu România, el a zâmbit și
mi-a zis: „De-aici îl păstrezi cel mai bine“.
Asta simt acum. Sunt mereu acolo, dar fizic nu pot rămâne mult
timp. Am nevoie să trăiesc într-un oraș în care să aud limbi
străine zilnic, să întâlnesc oameni de la capătul lumii, să fiu
provocată mereu de necunoscut. Am nevoie să trăiesc într-o
societate unde mă simt protejată și acceptată.

Și
acum, când limba franceză face parte
într-un fel din mine, nu mă văd trăind în altă parte. De asta
am cerut în urmă cu zece ani cetățenia
franceză: aveam nevoie de un act de identitate în limba în care
scriu, limba care mi-a permis să aflu mai multe despre mine și să
mă arăt așa cum sunt.

„Politica nu a înțeles cât de important este rolul autorilor în
transformarea societății“

– Ați primit Premiul pentru Teatru al
Academiei Franceze pentru opera dumneavoastră dramatică. Cât de
mult vă motivează și vă inspiră acest premiu major?

Încerc să nu mă gândesc prea mult
la acest premiu, chiar dacă anunțul m-a emoționat, mai ales văzând
numele celorlalți autori care l-au luat de-a lungul timpului, unii
dintre ei fiind în biblioteca mea, printre cărțile pe care le
consult destul de des. Desigur că este un simbol puternic, mai ales
pentru o autoare ca mine, care a învățat franceza în adolescență
și a început să scrie teatru destul de târziu, la 26 de ani.

Dar
pe mine nu premiile mă motivează. În
școală nu am luat niciodată premiul întâi, cred că am fost
traumatizată de competiție, coronițe, concursuri. Cu timpul am
reușit să deconstruiesc importanța premiilor și a recunoașterii
instituțiilor. Astăzi mă interesează mai mult recunoașterea
publicului. Ce îmi place însă la acest premiu este că el nu e
unul competitiv, de tipul „cel mai bun autor“, „cea mai bună
piesă“, ci premiază parcursul meu.

– Alături de dumneavoastră, alți
doi români – Cristian Fulaș și Thomas Pavel – sunt
anul
acesta
laureați ai Academiei Franceze. De ce
credeți că
mințile strălucite ale României sunt
mult mai des apreciate peste hotare decât în țara natală?

O explicație ar putea fi lipsa unei
politici culturale în România. Nu există o strategie de promovare
și de susținere a artiștilor, probabil pentru că nu s-a
conștientizat încă rolul lor extrem de important și indispensabil
pentru societatea românească.

Autorii nu
sunt susținuți ca în Franța sau în alte țări prin burse,
rezidențe, comenzi de scriitură, asocieri cu instituții culturale
importante, burse de călătorii care să le permită să plece în
străinătate pentru documentare, traduceri. Fiecare se descurcă cum
poate.

Până când statul român nu va înțelege că cei mai
eficienți ambasadori ai săi sunt artiștii și nu îi va încuraja
și susține, vom rămâne blocați în
aceeași situație. Deocamdată, cultura
rămâne undeva pe ultimul loc în preocupările politicienilor
români și asta este una dintre cauzele pentru care în comunitatea
artistică se dezvoltă un spirit de concurență, invidie și spirit
de gașcă sufocante pentru toată lumea, un fel de atitudine de a
ignora sau minimiza realizările altora care nu fac parte din
grupurile de influență care dețin puterea.

Și
mai este un blocaj în psihologia poporului român. Am interiorizat
un complex față de alte culturi pe care le percepem ca dominante
prin faptul că sunt construite în jurul unor limbi de circulație
internațională și atunci noi recunoaștem un artist abia după ce
a fost validat internațional. Noi încă suferim în România că nu
avem un Premiu Nobel în literatură în
loc să ne formăm o grilă de lectură autentică.

– De ce
credeți că,
în România,
statutul de autor de teatru este practic inexistent comparativ cu
Franța, acolo unde dramaturgii sunt respectați și susținuți?

Pentru că în România clasa politică
nu a înțeles cât de important este rolul autorilor în
transformarea unei societăți. Noi, ca
artiști, avem o putere enormă în a
schimba imaginarul oamenilor. Prin poveștile și temele pe care le
alegem, personajele pe care le aducem în scenă, lucrurile pe care
le spunem. Primii care creează acest
spațiu imaginar sunt autorii: prin literatură, film, teatru.

Teatrul este poate ultimul spațiu public dialectic, unde oamenii
intră în poveste, dar în același timp sunt undeva în afara ei,
își pot păstra un spirit analitic, pot dezbate după, își pot
construi sau deconstrui un sistem de valori și reprezentări.
Teatrul are și o putere emoțională enormă care face ca
spectatorul să perceapă lucrurile mai acut.
Tocmai din această cauză, în
toate dictaturile, artiștii sunt
supravegheați și cenzurați.

În Franța
am realizat cât de mare putere avem ca artiști, de fapt. În
2015, când a venit primul val de refugiați
sirieni, mai multe autoare ne-am implicat în problemele unor grupuri
de familii care nu fuseseră preluate de
stat așa cum ar fi trebuit și dormeau pe stradă,
în corturi. Am organizat o mică
manifestație în fața Primăriei Parisului (eram doar autori și
câțiva actori) și în mai puțin de o oră am fost primiți de
adjuncta primăriței, căreia i-am expus
situația. La plecare, ea ne-a spus
zâmbind: „Când artiștii strigă,
politicienilor li se face frică“. A doua zi,
oamenii au fost preluați de primărie.

Nu spun că noi putem rezolva
orice problemă, dar vocea noastră, în
unele societăți, contează.
Și am mai avea un rol care este important pentru orice
teritoriu geografic: de „a arhiva“ și
a transmite realitățile trăite de oamenii unui loc într-un moment
anume. Un director m-a invitat să fiu autoare asociată teatrului
său spunându-mi: „Politicienii sunt sensibili la prezența unui
scriitor în regiune pentru că știu că altfel poveștile acestor
oameni și ale acestei zone nu vor fi duse mai departe“.

CURRICULUM VITAE

Cavaler
al
Artelor și Literelor în Franța

Nume:
Alexandra Badea

Data
și locul nașterii:

3 ianuarie 1980, București

Studiile
și cariera:

A
absolvit UNATC, Regie teatru, la clasa profesorului Valeriu Moisescu.

În
2003, pleacă la Paris, unde face masterul la Centrul Internațional
de Studii Teatrale de la Universitatea Sorbona Nouă (Sorbonne
Nouvelle).

În
2009 publică primele sale trei opere dramatice.

În
2013 primește Marele Premiu de Literatură dramatică al Centrului
Național de Teatru din Franța pentru piesa „Pulvérisés“.

În 2016 i-a fost
acordat titlul de Cavaler al Artelor și Literelor (Chevalier des
Arts et des Lettres) de către Ministerul Culturii din Franța.

În
2018 a scris prima sa piesă de teatru în limba română, „Perfect
compus“.

În
2022 revine pe scena Teatrului Național din București cu piesa
„Exil“.

În
2023 a primit Marele Premiu pentru Teatru al Academiei Franceze.

Este
regizor asociat al Teatrului Național „La Colline“
din Paris.

Sursa – Adevarul

Daca vreti sa ne fiti alaturi si sa contribuiti financiar la proiectele noastre, puteti sa ne ajutati cumparandu-ne … o cafea tare 🙂

Buy Me A Coffee

Stiri Recente UK
Stiri Similare