Aventurile amoroase ale celui mai elegant scriitor român. Femeile roiau în jurul „craiului”

În tinereţea sa, acesta frecventa foarte des şi sălile de
scrimă. În viaţa sa a avut cinci dueluri, cel mai cunoscut fiind cel din 1882
cu Ioan Stavri-Brătianu, preşedintele Tribunalului Comercial.

Duiliu Zamfirescu era, conform standardelor din epoca în
care a trăit, un bărbat extrem de elegant, fapt pentru care doamnele din înalta
societate roiau în jurul său.

Fiu de arendaş şi nepot de negustor de cherestea, Duiliu
Zamfirescu s-a născut în anul 1858 la Plăineşti, lângă Dumbrăveni, în judeţul
Vrancea şi a urmat şcoala la Focşani. Ulterior, a urmat Facultatea de Drept,
obţinând licenţa în 1880.

Mama sa, sultana Mincu, era sora arhitectului Ion Mincu şi a
fost cea care şi-a pus amprenta asupra educaţiei sale şi a celor opt copii pe
care i-a crescut.

Duiliu Zamfirescu şi-a început cariera ca magistrat, apoi a
fost avocat şi redactor la ziarul „România liberă”. A fost la vremea sa unul
dintre cei mai importanţi cronicari ai vieţii mondene din Bucureşti, postură
care i-a atras şi un renume de curtezan.

Dispunând de capital, moşia sa de la Faraoanele fiind
celebră în epocă, autorul romanelor din Ciclul Comăneştenilor a fost în
tinereţea sa un bărbat cuceritor, extrem de elegant, tot timpul în pas cu moda,
fapt pentru care damele din înalta societate îl priveau cu interes.

“Avantajat de aspectul fizic îngrijit, manifestând o
afectare studiată cu perseverenţa unui dandy, Duiliu se abătea, după ce ieşea
de la redacţie, la restaurantul Iordache, aflat pe strada Covaci, unde lua
masa. Apariţiile lui, cu capul acoperit de o pălărie înaltă, cu panglica lată
şi cu bordurile a la 1830, de o strălucire impecabilă, atrăgeau fără îndoială
privirile clienţilor, în special ale clientelor”, îl descrie Corneliu Şenchea
pe marele scriitor în cartea „Bucureşti, Mon Amour”.

S-a iubit cu o celebră interpretă de operă

Prima aventură amoroasă despre care se ştie este cea cu
Eliza Ioanid, fiica unei foarte înstărite familii din Hârşova, care a fost
forţată de familie să-l abandoneze pe Duiliu Zamfirescu pentru un alt tânăr
bogat. Eliza a murit peste puţin timp, răpusă de o tuberculoză.

Pe lista aşa-ziselor iubiri ale „craiului” Duiliu Zamfirescu
se numără şi o interpretă de operă celebra în epoca, Silvia Montalba, care se
spune ar fi încercat să-l ia cu ea în lume pe junele Duiliu, însă acesta a
refuzat oferta.

„Frecventa cele mai cunoscute locuri ale lumii bune, de la
grădinile Rasca, Union sau Stavri, până la restaurantul Hugues sau cofetăria
Fialcovski. Scriitorul era un obişnuit al saloanelor ţinute în strada Căderea
Bastiliei (pe atunci Primăverii) de directoarea pensionului de fete, Elena
Miller Verghy şi în strada gen. Berthelot (pe atunci, Fântânii), de doamna Zoe
Mandrea. Iar răutăcioşii spuneau că Duiliu era prea curtenitor cu amândouă
doamnele”, scriu cronicile vremii despre Duiliu Zamfirescu.

În tinereţea sa, acesta frecventa foarte des şi sălile de
scrimă. În viaţa sa a avut cinci dueluri, cel mai cunoscut fiind cel din 1882
cu Ioan Stavri-Brătianu, preşedintele Tribunalului Comercial.

După ce a părăsit jurnalistica, Duiliu Zamfirescu a intrat
în diplomaţie şi a fost secretar de legaţie la Roma. Acolo s-a căsătorit cu
fiica unui senator italian, Henriette Allievi şi a avut doi copii, Henrietta şi
Alexandru, născuţi şi crescuţi în Italia.

De cele mai multe ori, atunci când căuta liniştea, se
retrăgea la conacul său din Faraoane, unde se cufunda în scris.

A scris versuri, proză scurtă, piese de teatru, dar cea mai
importantă contribuţie a sa la literatura română o reprezintă romanele sale din
Ciclul Comăneştenilor , respectiv „Viaţa la ţară”, „Tănase
Scatiu”, „În război”, „Îndreptări”, „Anna”.

S-a stins din viaţă în anul 1922, la mănăstirea Agapia.
Scriitorul a fost înmormântat în Cimitirul Sudic din Focşani, acolo unde se
află şi cavoul său şi al familiei.