Cariera impresionantă a marelui actor Mircea Diaconu și rolurile care l-au consacrat

Mircea Diaconu a avut o carieră impresionantă în teatrul și cinematografia din România. Marele actor s-a stins din viață sâmbătă la 74 de ani, după ce s-a confruntat cu o boală grea.

Născut pe 24 decembrie 1949, în Vlădești, județul Argeș, Mircea Diaconu a absolvit IATC „Ion Luca Caragiale” din București în 1971. În același an, a debutat la Teatrul Bulandra cu piesa Harfa de iarbă de Truman Capote, sub îndrumarea marelui regizor Liviu Ciulei. Acesta i-a oferit un loc în echipa Bulandra, unde Diaconu a interpretat roluri memorabile timp de un deceniu.

În 1982, s-a alăturat Teatrului Nottara, marcând o nouă etapă în cariera sa. În 1990, a devenit primul actor român care a optat pentru statutul de liber profesionist, o alegere rară și curajoasă. Totuși, în 2001, a revenit ca angajat al teatrului.

Roluri care l-au consacrat

La Teatrul Bulandra:

Revizorul de Gogol, regia Lucian Pintilie (1972);

A 12-a noapte de Shakespeare, regia Liviu Ciulei (1973);

Furtuna de Shakespeare, regia Liviu Ciulei (1978).

La Teatrul Nottara:

Cum vă place de Shakespeare, regia Lucian Pintilie (1982);

Ultimul bal după Liviu Rebreanu, regia Dan Micu (1984);

Burghezul gentilom după Molière, regia Alexandru Dabija (1986).

Un reper al filmului românesc

Rolurile sale au fost apreciate pentru naturalețea și umorul subtil, dar și pentru intensitatea emoțională cu care a captivat audiențele.

Printre producțiile reprezentative se numără Actorul și sălbaticii (1975), Buletin de București (1983), Pruncul, petrolul și ardelenii (1981) și Filantropica (2002).

Ce l-a nemulțumit în cariera de profesor

Mircea Diaconu a avut o viziune diferită asupra educației. A creat un atelier de actorie în care studenții lucrau direct cu regizori și scenariști. Însă, l-a nemulțumit faptul că tinerii nu erau interesați de istoria teatrului și cinematografiei. De fiecare dată când le povestea despre marile momente ale artei, aceștia nu știau despre ce vorbea. Lipsa de conectare cu trecutul a fost o mare dezamăgire pentru el.

„A preda, asta însemna în capul meu. Și am făcut un fel de atelier de actorie de film, împreună, regizorii cu studenți, cu actorii, cu scenariștii, deci, cumva, grupe mici, de tineri, cărora le dădeam o temă de lucru, și stăteam să văd cum cresc, cum se creează relațiile profesionale între ei. Asta era grija mea, plecam mereu din ceea ce se întâmpla și vedeam, din exemple vechi, din întâmplări, clipe de grație profesională, și pe film, și pe teatru, și din când în când, vorbind și povestind ce se întâmplă în spectacolele din anii ’60, ’70, chiar ’80, din cele mari, uriașe, care au fost, vedeam în ochii lor că nimic!

Și mă opream și întrebam: „Ați auzit de ce spun eu acum?„ „Nu!” Și la rândul meu, în ochii mei, începea deșertul. Întrebam: „Voi nu aveți istoria teatrului contemporan? Că e o disciplină!” „Ba da!” „Păi și cine e profesor acolo?” Și mi-au spus cine, nu mă apuc acum să dau nume. Era exact o persoană celebră, foarte bun profesor, cunoscut, care fusese coleg cu cei despre care vorbeam eu”, a dezvăluit Mircea Diaconu, într-o ediție a podcastului Avangarda.

Cum l-a afectat rolul de politician

În perioada în care a activat ca politician, Diaconu a văzut politica ca pe o pledoarie pentru valori, similar cu rolurile sale pe scenă. A fost convins că, la fel ca în artă, politica ar trebui să aibă ca scop binele celuilalt

„Cum am înțeles eu actoria de la ei, e o formă de comunicare care trebuie să conțină neapărat binele celuilalt. Iluminarea celuilalt. A-l ajuta… când mă așez acolo să fac, ce? Prestidigitație? Ce fac? Nu fac asta! Comunic cu celălalt, ce? O poveste! O tensiune! Niște emoții, sortite să se descopere pe el, să se ajute pe el șamd. E o formă de comunicare de tipul acesta. Politica nu ar trebui să fie la fel? Eu așa o văd. La vremea aceea, nu asta, ci cea veche, am scris un articol în România literară, Instituția Mircea Diaconu.

Ciudat că în România literară se putea publica. Și am zis acolo: mă simt ca un fel de activist al binelui. Pledez pentru ceva! Niște valori, din clipa în care joc. Instrumentul meu, al pledoariei mele, este arta actorului, sau povestea, sau scena, dar ținta e asta! Să îl ajut pe celălalt, or politica nu ar trebui să fie același lucru? Și când eram și eu om politic la liberali, în timpul lui Crin Antonescu, spun asta ca să se înțeleagă, pentru că atunci liberalismul încă exista, în România, acum e altceva”, a povestit Mircea Diaconu.

În semn de recunoaștere, Mircea Diaconu a fost decorat în anul 2000 cu Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Ofițer. Talentul, carisma și dedicarea sa l-au transformat într-un simbol al culturii românești.