Ce despăgubiri au fost nevoiți românii să plătească către URSS. Românii, taxați și pentru anii în care nu au participat la război

La finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, România a fost bună de plată, cele mai mari despăgubiri fiind destinate sovieticilor. Țara noastră era obligată să plătească rușilor peste 380 de milioane de dolari. La această sumă se adăugau alte cheltuieli uriașe, în bani și materii prime.

România avea
să plătească foarte scump participarea la cel de-Al Doilea Război Mondial. Pe
lângă pierderile de vieți omenești, dar și importantele pagube materiale
suferite în perioada 22 iunie 1941 – 23 august 1944, atunci când a participat
efectiv la lupte de partea Germaniei Naziste, țara noastră a fost pusă la plată
și după terminarea celui mai mare conflict global din istoria umanității. Românii au fost obligați să plătească despăgubiri
uriașe de război Uniunii Sovietice, având în vedere că România a participat la
Operațiunea Barbarossa pe teritoriul URSS. Cheltuielile au fost însă mult mai mari decât cuantumul stabilit al
despăgubirilor, ajungând în cele din urmă la miliarde de dolari.

România, pusă să plătească și pentru anii în care nu a luptat

Toată
povestea a început cu o convenție de armistițiu semnată în noaptea de 12 spre
13 septembrie 1944, la Moscova, când România a încheiat războiul cu rușii.
Românii au cerut acest lucru încă de pe 23 august 1944, când au
hotărât să întoarcă armele împotriva fostului aliat și să adere la
alianța cu Franța, Anglia, SUA și URSS. Rușii au tărăgănat însă negocierile de
pace și au reușit să-și mai facă de cap pe teritoriul României aproape o lună
de zile.

Odată semnat
armistițiul, România a fost pusă la plată după ce, alături de germani, a invadat în 1941 teritoriul URSS în cadrul Operațiunii
Barbarossa și a provocat pagube. În acest context, România era obligată să
plătească Uniunii Sovietice despăgubiri în valoare de 300 de milioane de
dolari, eșalonate pe șase ani. Plata urma să se facă în bani și mărfuri, adică
în petrol, cereale, materiale lemnoase, vase maritime și fluviale și multe
altele.

Românii au
fost încă de la început puși să plătească mai mult decât atât. Intenționat,
suma a fost calculată la valoarea dolarului din 1938. Devalorizarea dolarului
pe parcursul războiului a făcut ca suma efectivă să ajungă la 384 de milioane
de dolari. În plus, resursele românești care trebuiau să ajungă la sovietici au
fost subevaluate. Cu alte cuvinte, despăgubirile reale pe care românii trebuiau
să le ofere erau mult mai mari. Nu mai vorbim de faptul că pagubele produse de
Armata Roșie de la 23 august și până la data semnării armistițiului nici măcar
nu au fost luate în seamă. Tot prin același armistițiu, românii recunoșteau
pierderea Basarabiei și a Bucovinei de Nord. În plus, rușii nu erau obligați
să-și retragă trupele de pe teritoriul României. Reprezentanții SUA și
a Marii Britanii au fost total de acord cu prevederile armistițiului.

„Convenția
de armistițiu, semnată în noaptea de 12/13 septembrie 1944, prevedea
recunoaşterea anexiunilor sovietice din 28 iunie 1940, despăgubiri de 300
milioane de dolari, plătibile, în decurs de şase ani în mărfuri, asigurarea
libertății de mişcare pentru trupele sovietice pe teritoriul României,
arestarea şi pedepsirea pesoanelor acuzate de crime de război, nulitatea
arbitrajului de la Viena şi restituirea către România a Transilvaniei sau a
celei mai mari părți a ei, eliberarea urmând a se face prin lupta comună a
forțelor armate sovietice şi române. În cursul discuțiilor, două situații
anunțau un viitor întunecat: refuzul Uniunii Sovietice, sprijinit de
ambasadorii Marii Britanii şi SUA, de a înscrie în convenția de armistițiu
retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României la încheierea păcii şi
aprobarea automată dată de A. Harriman şi Sir Archibald Clark Kerr — reduşi la
penibila situație de a fi două marionete manevrate de Molotov — a tuturor
pozițiilor sovietice”, preciza Florin Constantiniu în „O istorie sinceră a
poporului român”.

A urmat o cruntă bătaie de joc la adresa României. Hotărârile armistițiului au fost consfințite prin Tratatul de Pace de la Paris
din 10 februarie 1947. Trupele rusești rămâneau pe teritoriul României pentru
menținerea liniilor de comunicație cu zona de ocupație din Austria. Apoi, deși
a luptat alături de Aliați până la finalul războiului, România nu a primit
calitatea de cobeligerantă. Cu acordul marilor puteri occidentale, România a
fost efectiv jefuită. Pe scurt, a fost pusă să plătească și pentru anii în care
nu a participat la război, adică 1939 și 1940, dar și pentru perioada în care
deja întorsese armele și ajunsese în tabăra Aliaților.

„Tratatul în
redacția lui definitivă cuprinde multe clauze grele și multe clauze injuste.
Este în primul rând injust preambulul Tratatului, care nu acordă României
calitatea de cobeligerantă(…)De asemenea, România socotește injuste, în
domeniul obligațiilor pentru restituiri și reparații, dispozițiile art. 24,
care prevăd data de 1 septembrie 1939 drept dată a începerii executării
obligațiilor de restituire a drepturilor și intereselor Națiunilor Unite, când
este cunoscut că Romania a intrat în război numai la 22 iunie 1941. Prin
aceleași dispoziții, reparațiile sunt datorate și pentru perioada de după 23
august 1944, când pagubele resortisanților au fost provocate de armatele
germane și ungare”, preciza Gheorghe Tătărăscu în Parlamentul României.

Țara sărăcită de resurse și pusă să întrețină o armată de ocupație

Imediat după ce România a intrat sub controlul comuniștilor, a început un amplu proces de stalinizare, dublat de un jaf sistematic al resurselor naționale. În timp ce statele occidentale beneficiau de Planul Marshall, program menit să sprijine reconstrucția Europei după război, România era obligată să cotizeze în continuare către Uniunea Sovietică. De altfel, tuturor statelor ajunse dincolo de Cortina de Fier li s-a impus renunțarea la Planul Marshall, considerat de propaganda comunistă drept o inițiativă a „imperialiștilor”.

Astfel, în timp ce ajutorul occidental era respins, prezența și pretențiile sovietice trebuiau acceptate fără rezerve. O simplă analiză a resurselor solicitate de URSS prin Convenția Sovieto-Română din 16 ianuarie 1945 este suficientă pentru a ilustra amploarea poverii impuse României. Numai în domeniul petrolier, în decurs de doi ani, statul român era obligat să livreze peste 3 milioane de tone de petrol. La acestea se adăugau cantități uriașe de produse agricole: peste 277.000 de tone de porumb, la prețul de 22 de dolari pe tonă, 370.000 de tone de grâu, la 24,75 de dolari pe tonă, și 35.000 de tone de orz, la 21 de dolari pe tonă. În plus, România trebuia să predea sute de mii de animale – porci, oi, boi și cai – alături de numeroase alte resurse, toate evaluate la prețuri mult sub valoarea reală. Impactul asupra economiei naționale a fost devastator.

Aceste date apar în stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri din perioada guvernării Nicolae Rădescu și au fost publicate ulterior în lucrarea Armata, spionaj și economie în România (1945–1991), semnată de istoricul militar Petre Opriș. Pe lângă aceste livrări, România a fost obligată să suporte cheltuieli considerabile pentru întreținerea armatei sovietice staționate pe teritoriul său. Potrivit lui Petre Opriș, aceste costuri au depășit chiar valoarea despăgubirilor de război stabilite prin armistițiul din septembrie 1944.

La toate acestea s-au adăugat și așa-numitele sovromuri, societăți mixte româno-sovietice prin intermediul cărora resursele României erau transferate către Uniunea Sovietică la prețuri derizorii. Acordul privind înființarea acestora a fost semnat la Moscova, la 8 mai 1945, scopul oficial fiind recuperarea datoriilor României față de URSS. În realitate, sovromurile au reprezentat un instrument eficient de exploatare economică. Se estimează că, prin aceste structuri, România a trimis bunuri către Uniunea Sovietică în valoare de aproximativ 2 miliarde de dolari, o sumă care depășea cu mult despăgubirile oficiale impuse.

Situația comercială a devenit la rândul ei profund dezechilibrată. Până în anul 1952, aproximativ 80% din exporturile românești erau direcționate către Uniunea Sovietică. Academicianul Onisifor Ghibu descria această realitate într-un memoriu adresat prim-ministrului Petru Groza: „Sub acest nume benign se duc în Rusia cele mai de seamă bogății de tot felul ale țării noastre, la prețuri derizorii, în timp ce pe piețele noastre lipsesc cele mai necesare articole sau suntem nevoiți să le plătim înzecit mai mult decât plătesc pe ele sovietele”.

Dacă aceste pierderi ar fi calculate la valoarea actuală a dolarului, rezultatul ar indica cedarea unor bunuri estimate la aproximativ 30 de miliarde de dolari. Ultimul sovrom a fost desființat în 1956, după moartea lui Stalin. Paradoxal, Uniunea Sovietică a solicitat despăgubiri și pentru desființarea acestor societăți, invocând capitalul investit în ele. România a fost astfel obligată să plătească aproximativ 5 miliarde de dolari, sume achitate până în anul 1970.