Crăciunul, sărbătoarea gusturilor și trăirilor de altădată. „În lumea satului, Crăciunul era important. Revelionul, Anul Nou, mai puțin”

Sărbătoare cu parfum de acasă, colindători și bucate alese, Crăciunul este poate cel mai așteptat moment al anului, de mici și mari deopotrivă. Iată de unde vine, de ce colindăm și ce punem pe masă încă din cele mai vechi timpuri.

Originile sărbătorii Crăciunului se
pierd în negura vremurilor. Astăzi, de Crăciun, sărbătorim Nașterea Domnului, dar nu a fost dintotdeauna așa. A fost
mai întâi o sărbătoare păgână, peste care s-a suprapus cea
religioasă. Etnograful Ion Ghinoiu explică în lucrarea „Obiceiuri populare
de peste an“, citat de Radu Anton Roman în cartea sa „Bucate, vinuri și
obiceiuri românești“, că „peste sărbătoarea autohtonă geto-dacică a Crăciunului
s-au suprapus, succesiv, Saturnaliile romane (la începutul mileniului I d.H.,
zeul Saturn se celebra între 17 și 23 decembrie), nașterea zeului solar de
origine iranianã Mithra, iar după apariția creștinismului, nașterea lui Iisus“.

Părinții Bisericii, interpretând anumite texte biblice, au fixat la început și
nașterea fizică și pe cea spirituală a lui Iisus Hristos în a șasea zi după
Anul Nou. Ulterior, Biserica a separat cele două momente importante,
lăsând Botezul Domnului (nașterea spirituală) la 6 ianuarie și mutând Nașterea
Domnului pe 25 decembrie (pe care a suprapus-o peste ziua de naștere a
divinităților anterioare: Crăciun, Saturn, Mithra), menționează renumitul
specialist al culturii populare, Ion Ghinoiu. Astfel, românii au în această
perioadă mai multe sărbători reunite sub numele Sărbătorilor de Crăciun,
acestea având elemente comune caracteristice scenariului de reînnoire
spirituală.

Porcul, animal
sacru în vechile culturi

Unul dintre obiceiurile specifice
Crăciunului la români este tăierea porcului. Considerată un ritual barbar de
către toți cei străini de tradițiile românilor, sacrificarea porcului, în
trecut realizată aproape exclusiv în ziua de Ignat (20 decembrie), își are
originile dinainte de creștinism. 

Porcul era considerat animal sacru în
vechile culturi, apărând în legătură cu zeii vegetației atât la egipteni, cât
și la greci și romani. Una dintre legende spune că Adonis, iubitul muritor al
Afroditei (zeița greacă a frumuseții și a iubirii), ar fi fost rănit mortal,
din gelozie, de Ares (zeul războiului în mitologia greacă).

Zeul Ares a luat
înfățișarea unui porc mistreț și l-a rănit pe Adonis la coapsă. De atunci,
adoratorii acestuia sacrificau ciclic, în cadrul unui ritual, un porc și îl mâncau
în ospețe publice. Creștinismul ar fi acceptat practica sacrificării porcului
ca secvență a suitei de obiceiuri pregătitoare a marii sărbători a Crăciunului.

În cuptorul casei se coceau pâine, colaci și cozonaci FOTo: A.M.

Sacrificarea avea loc, de Ignat sau
după Sfântul Vasile (aproximativ aceeași zi pe stil vechi), în
zori. Vechile credințe ale românilor, conform cărora „dacă nu tai porcul
la Ignat, nu-i mai merge bine“, s-au transmis, de altfel, până astăzi. Și tot
până în zilele noastre s-au transmis și anumite gesturi ritualice, cum este
trasarea, pe frunte și pe ceafă, cu cuțitul, a unei tăieturi în formă de cruce,
pe care se presară sare, rostindu-se formula: „Să-l mâncăm sănătoși!“. Folosirea
sării în acest ritual ar avea legătură de asemenea cu vechi ritualuri
sacrificiale romanice.

Colacii, răsplata
binemeritată pentru colindători

Și tot din vechile ritualuri, în
unele zone încă păstrate cu sfințenie, face parte și coacerea colacilor de
Crăciun. Considerați alimente sacre, se realizau din aluat asemeni celui pentru
pâine, sau, în alte zone, din aluat nedospit, și se foloseau la masa de
Crăciun, se împărțeau pentru spiritele morților, dar se ofereau, de asemenea,
ca răsplată, colindătorilor (alături de nuci și mere) veniți în prag să ureze. Colacii
pot avea, în funcție de zonă, forme diverse: cerc, potcoavă, stea, forma cifrei
opt etc. 

„Prepararea colacilor de Crăciun este
unul dintre cele mai stabile și mai respectate obiceiuri românești. Turtele de
Crăciun sunt un aliment sacramental reprezentând spiritul grâului. Se fac în
sudul și în estul României. Asemănătoare azimelor, au o compoziţie simplă:
făină de grâu amestecatã cu apă călduță și sare, fără utilizarea fermenților.
Aluatul se întinde în foițe rotunde cu mâna sau cu făclețul (sucitorul) și apoi
se coace pe plita sobei sau, ceremonial, pe fierul plugului încins pe jăratec.
În anumite zone, se coace un Colac de Crăciun antropomorf, de forma cifrei 8
(care reprezintă în bucătăria populară divinitatea). Nu se mănâncă de
Sărbători, ci se păstrează până la Măcinici, la Pornirea plugului. Atunci se
pune în bârsa plugului sau în coarnele boilor înaintea primei brazde și se
mănâncă în țarină de gospodari și de vitele de muncă“, menționa etnograful Ion
Ghinoiu în „Obiceiuri populare de peste an“.

„Așa își dozau ei
totul, să le ajungă un an întreg“

Muzeul Județean Olt este, de câțiva
ani, în preajma Crăciunului, gazda unui eveniment deosebit de apreciat:
„Gusturi din bătrâni“. Elevi și profesori de la liceele cu profil servicii din
județul Olt vin cu această ocazie în fața vizitatorilor cu bucate realizate
după vechi rețete tradiționale. Este vorba atât de bucate pe care le regăsim
până astăzi pe masa de sărbătoare, cât și de preparate pe care bunicii le
făceau din necesitatea de a „înmulți“ ingredientele și a sătura familia
numeroasă. Turta de mălai sau „turtoiul“, un produs preparat din făină de
porumb amestecată cu făină de grâu, este în fiecare an vedeta expoziției
culinare cu degustare.

Claudia Balaș, etnograful Muzeului
Județean Olt, spune că țăranul român avea priceperea de a-și administra puținele resurse astfel
încât să-i ajungă un an întreg. Crăciunul era un moment special, în care pe
masă erau bucate mai multe și mai alese decât într-o duminică obișnuită, însă
nu se făcea nici pe departe risipa pe care o întâlnim astăzi. De menționat că
se preparau bucatele „de dulce“ fără a fi gustate, pentru că țăranii, cei mai
mulți, respectau cu sfințenie postul. 

„De Crăciun umpleau toba cu carne
din porc, cu anumite organe și făceau caltaboșul, nu făceau lebăr, cum îi
spunem noi acum. Tocau totul la cuțit sau la bardă, în compoziția cu care
umpleau acele mațe groase, «mațe umplute» le spuneau ei, caltaboșul este mai
mult în partea Moldovei. Era o compoziție care includea orez și ceapă călită. Mai
făceau o friptură, mai făceau ciorbă de os afumat cu zeamă de varză și, ca un
condiment, foloseau hrean. Dădeau hrean prin răzătoare și îl puneau cu un pic
de sare și cu oțet la păstrat. Tăiau porcul de Ignat, se păstra această dată. În trecut, iernile erau ierni
adevărate și nu aveau o problemă cu păstratul cărnii. Oricum, toată carnea de porc o lăsau o
zi-două să-și ia sare și apoi o ridicau pe horn, la vatră, să se scurgă, să se
zvânte, să se afume, după care o topeau și o puneau la garniță“, a explicat
Balaș
pentru „Weekend Adevărul“.

Toba de la fundul
garniței, mâncată abia de seceriș

Nici măcar toba nu o mâncau în
întregime în perioada sărbătorilor, ci totul era „chivernisit” astfel încât să
le ajungă bucatele până la mijlocul anului următor, la seceriș. 

„Noi acum
facem toba și mai există acel apendice, «fundoi», cum se zice la țară, care și
acesta se umple cu aceeași compoziție. De Crăciun se consuma acest fundoi, iar
toba era pusă la topit. Se topea, cum se topesc și bucata de mușchi, coasta,
cârnatul și sunt puse la untură; și această tobă se punea pe fundul garniței și
după se puneau celelalte bucăți. Și când era vremea seceratului, ajungeu pe la
fundul garniței și era scoasă toba. Așa trebuia să ajungă proviziile. Așa își
dozau ei animalul să le ajungă un an întreg, pentru că mergeau la câmp,
munceau, foarte puțini își permiteau să plătească ajutoare. Ei se ajutau între
ei, dar și așa trebuia să le asiguri masa celor veniți să ajute. Familiile erau
mai numeroase și trebuia să fie chivernisiți. «Să fim chivernisiți», cum
spuneau ei, să aibă grijă ca pe tot parcursul anului să aibă ce să mănânce“, a
adăugat etnograful Muzeului Județean Olt.

Turte de mălai
pentru săraci, sturioni pentru bogați

Savurosul cozonac a pătruns destul de
târziu în bucătăria țărănească, spune Claudia Balaș, iar asta și pentru că
ingredientele necesare nu erau chiar la îndemâna oricui, cu atât mai puțin în
satele sărace de la câmpie. La fel și salata de boeuf și prăjiturile pe care
astăzi le găsim și în cele mai modeste case, odinioară un desert apreciat
fiind, de exemplu, dovleacul copt, simplu sau în plăcintă.

„Ca produs dulce
obișnuiau să facă cozonac, dar asta mult mai aproape, după anii ’50. Făceau
plăcintă cu dovleac, merele mai puțin le conservau în Oltenia. Aveau gropi de
provizii unde depozitau legume proaspete și se păstrau foarte bine. (…)
Plăcinta cu mere a venit mai târziu. În alte părți ale țării preparau mult și
folosind brânza, pentru că o aveau la îndemână“, a mai precizat Balaș.

Cu turta de mălai, în familiile țărănești se astâmpăra și foamea și pofta de „ceva bun” FOTO: A.M.

Sarmalele, în schimb, le regăsim de
foarte mult timp pe masă la sărbători. Preluate din bucătăria turcească, și
acestea au fost adaptate, orezul, de exemplu, fiind adăugat și cu scopul de a
spori cantitatea.

Și dacă la masa țărănească se punea în orice moment problema
„chiverniselii“, boierii aveau în schimb acces la ingrediente pe care nici
măcar astăzi nu și le permit mulți, aduse de te-miri-unde.
Boierii mâncau
pește (chiar sturion, nisetru), scoici, melci, creveți, crabi, homari, fripturi
de tot felul, inclusiv vânat, iar deserturile erau ceva nemaivăzut pentru
sătenii de rând. 

„Aveau în gospodărie animale și păsări, ei se ospătau și
pe timpul săptămânii. Diferența era ca de la cer la pământ între masa bogatului
și masa săracului. Țăranul român făcea acea turtă de mălai, dar era mai mult
mălai decât făină, pentru că și aici trebuie să respecți proporțiile și
cantitățile pentru ca ea să fie gustoasă. Dar o făceau din rațiuni economice
așa, pentru că nu aveau“, mai spune Balaș.

Colindătorii, la toate
ferestrele

Colindatul era – și din fericire
începe să redevină și în zilele noastre – un moment îndelung așteptat, colindătorii fiind percepuți drept cei
care îl aduc chiar pe Dumnezeu în casele oamenilor. Din acest motiv se credea
că aceia care nu lasă poarta larg deschisă pentru colindători vor atrage mânia
divină. În seara de Ajun veneau, de obicei, cei mai mici colindători, pentru ca în dimineața Crăciunului să
vestească Nașterea Domnului adolescenții sosiți cu Steaua. Nu ratau nicio casă,
chiar dacă răsplata era după posibilitățile gazdei.

„Plugul cel mare“, devenit ulterior
„Plugușorul“, dintr-un compromis făcut în lumea satului astfel încât
sărbătoarea să supraviețuiască și după colectivizare, era rezervat flăcăilor.
Cu plugul se mergea îndeosebi în gospodăriile înstărite, pentru că ceata de
flăcăi era numeroasă, iar răsplata trebuia să fie pe măsură. Era colindul care
marca trecerea în noul an. Și tot în prima zi din an, copiii de până în 10 ani
mergeau cu Sorcova, colindându-i mai întâi pe membrii familiei și ulterior
pornind la colindat și la restul rudelor și vecinilor. 

Masa îmbelșugată, o tradiție la români FOTO: A.M.

„În lumea satului, Crăciunul era
important. Revelionul, Anul Nou, mai puțin. Contau mai mult sărbătorile
religioase. Anul Nou era o sărbătoare laică și era importantă mai ales pentru
familiile care aveau copii mici și trebuiau dați de grindă. În rest, era o
noapte aproape obișnuită. Într-adevăr, se pregăteau și ei cu ce aveau mai bun
de pus pe masă și se făceau acele predicții în ceea ce privește rodnicia,
belșugul ogoarelor, sănătatea“, mai spune Balaș.

Logodna de la
miezul nopții

Deși nu egalau petrecerile celor din
lumea bună, și în anumite case țărănești se încingeau mici petreceri în noaptea
dintre ani. Tot atunci, pentru tinerii aflați la vârsta căsătoriei se organizau
mici jocuri care, se credea, aveau darul de a prezice cum va fi ursitul. Un
astfel de joc era cel organizat pentru tinerii la vârsta căsătoriei.

„Se puneau
nouă străchini cu gura în jos. Apoi, adulții din familie puneau diverse obiecte
sub vasele cu gura în jos, iar tinerii veneau și întorceau câte un vas, în noaptea
dintre ani. Totul avea loc după miezul nopții, ca să mai întrețină atmosfera. Dacă o fată sau un băiat găsea,, sub
vasul care era întors, un tăciune, însemna că o persoană cu tenul mai închis la
culoare îi este ursită. Dacă o fată găsea mărgele, însemna că se va căsători cu
un bărbat care atunci când bea un pic mai mult începe să plângă. Dacă găsea
bani însemna că se căsătorește cu un bărbat bogat, pieptăn – însemna că era o
persoană mai aspră, iar dacă era inelul – sigur se căsătorește“, mai spune
Balaș.

„Gusturi din bătrâni” la Muzeul Județean Olt FOTO: A.M.

La sfârșitul perioadei sărbătorilor,
de altfel, se și puneau la cale logodne. „Logodnele se făceau după ce se
terminau sărbătorile de iarnă, după Sfântul Ion și Bobotează. Se mergea și în
pețit, putea fata să fie luată deja la casa mirelui, sau doar se stabilea nunta
și fata rămânea la casa ei până când era luată cu alai, depinde cum se
înțelegeau, dar aceste lucruri se petreceau după ce se terminau sărbătorile. Se
puteau face și nunți iarna. În trecut, nunta
nu avea amploarea
de acum, se făcea după posibilități și putea să aibă loc și în casă, cu nașii,
părinții, frații“, a conchis Claudia Balaș.