EXCLUSIV Fred Lipsius, fondator al trupei Blood, Sweat and Tears: „La București am fost urmăriți constant de Securitate, de parcă eram spioni“

În
iunie 1970, Blood, Sweat & Tears era prima trupă americană ce
susținea concerte în România. Trupa era una foarte populară la
nivel mondial, având hit-uri în topurile Billboard și vânzând
milioane de albume.

Înființată
în 1967 la New York, trupa de jazz-rock Blood, Sweat & Tears s-a
impus foarte repede:
al
doilea album al trupei,
lansat în 1969, a
stat șapte săptămâni în fruntea topurilor americane,
câștigând premiul Grammy pentru Albumul Anului și având trei
melodii care au fost pe locul doi în top Billboard.

În vara lui 1970, formația a susținut un turneu dincolo de Cortina
de Fier, în Polonia, Iugoslavia și România. La
București au fost două concerte cu peste 20.000 de fani și ambele
au fost marcate de restricții și incidente. Milițienii au
intervenit de mai multe ori pentru a-i
opri pe tinerii care strigau „USA!
USA!“, iar mai mulți fani au fost bătuți.

Al
treilea concert, ce trebuia să aibă loc la Ploiești, în
beneficiul victimelor inundațiilor, a fost anulat de regimul lui
Ceaușescu de teama popularității foarte mari a muzicii
americanilor.

Evenimentele
nu au fost trecute cu vederea de statul american, Henry
Kissinger, pe atunci asistent prezidențial pentru securitate
națională,
și William Rogers,
secretar de stat, trimițându-i președintelui Richard Nixon mai
multe rapoarte în care se detaliau procedurile din timpul
concertelor, dar și starea de spirit din România. „Ca
urmare a concertelor de la București, cred că propaganda comunistă
română va reuși mult mai greu să îi convingă pe tineri să fie
comuniști. Ultimul concert din România a fost anulat deoarece
autorităților le era teamă că lumea va ieși în stradă precum
în Ungaria sau Cehoslovacia. Comuniștii români nu vor ca tinerii
să fie prea bucuroși“, preciza Rogers.

Turneul din 1970 a fost și subiectul documentarului „What
the Hell Happened To Blood, Sweat & Tears?“,
apărut anul trecut peste Ocean.

„Între
10.000 și 20.000 de oameni au participat la fiecare concert, fiind
foarte entuziasmați. Autoritățile din România au anulat ultimul
concert de la Ploiești, ce urma să fie unul caritabil, pentru
victimele inundațiilor, de teamă, că nu ar putea controla mulțimea
foarte exuberantă”, scria Henry Kissinger. 

Membru
al trupei Blood, Sweat
&
Tears în perioada
1967-1971, saxofonistul și dirijorul Fred Lipsius (80 de ani)
a povestit în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“
despre începuturile carierei sale, cele mai memorabile întâlniri,
precum și ce l-a impresionat în România în cele câteva zile pe
care le-a petrecut la noi.

Iar
Fred Lipsius rămâne activ și acum, lansând în această primăvară
albumul JOY!, album ce cuprinde 10 dintre creațiile sale originale.

A
avut de mic un cult pentru muzică, cântând la clarinet de la 9
ani. Nu i-am găsit adresa de e-mail, așa că i-am scris direct pe
site-ul oficial. Și mi-a răspuns după mai puțin de 24 de ore,
scriindu-mi foarte amabil că s-ar bucura să facem interviul pentru
”Weekend Adevărul” telefonic și nu pe e-mail, adăugând că,
deși lista mea de întrebări e una lungă, i-au plăcut atât lui,
cât și soției sale.

Mă
gândeam inițial că vom vorbi poate 15-20 de minute pe telefon.
Însă am vorbit o oră și jumătate. Și a fost o conversație
extrem de plăcută și emoționantă, mai mult decât un interviu, o
lecție de dragoste pentru viață, muzică și cei dragi.
Interlocutorul meu, ce are o memorie formidabilă, mi-a vorbit atât
de pasionat despre muzică și despre cât de important e să pui
pasiune mereu în ceea ce faci.

Imaginea 1/5:
Trupa Blood, Sweat & Tears foto Wikipedia png

„Weekend
Adevărul“:
Ați câștigat
primul Grammy cu
Blood, Sweat & Tears
în 1969, la doi ani de la înființarea formației.
Cum ați reușit să gestionați o asemenea faimă?

Fred
Lipsius: Pentru mine,
să câștig un premiu Grammy nu era cel mai important lucru. Cel mai
important era faptul că eu eram fericit să cânt împreună cu o
trupă care se bucura de atât de mult succes. Aveam solo-uri la
saxofon în fiecare seară. Iar uneori aveam și solo-uri la pian
timp de câte cinci minute. În trupă erau numai muzicieni foarte
buni și talentați,
iar eu nu aveam un
ego mare, asta și datorită modului în care am fost crescut în
familie, o familie minunată.

Arta
înaintea ego-ului

– Cum
v-a ajutat atmosfera din familie pentru cariera ulterioară?

Când
eram mic, părinții mă lăsau să repet cât o oră la clarinet
zilnic și
astfel m-am
perfecționat pas cu pas. Când aveam 15-16 ani, eram mai bun ca
artist de jazz decât tinerii de-o seamă cu mine. Mă gândeam că
sunt un artist bun, dar încă nu eram atât de creativ. În
cele din urmă,
ceva s-a schimbat și am devenit un muzician profesionist. Și atunci
când ajungi să ai succes e și meritul
oamenilor pe care îi întâlnești, oamenilor care te influențează
sau care te rănesc. Așa că poți deveni o persoană bună sau una
rea. Și eu am avut șansa de a întâlni oameni foarte buni, în
frunte cu soția mea din Japonia,
pe care am întâlnit-o în 1982. Ea este inima mea.

– Și
cum a fost drumul dumneavoastră spre faimă?

Să
devin faimos a fost un fel de evoluție naturală pentru mine. Faima
s-a construit în ani, cântând alături de diferite trupe sau
persoane. Iar faima mi-a adus și multă libertate. Am 80 de ani
acum, iar peste jumătate din viață am fost un om timid. Însă m-a
ajutat mult să cânt cu Blood, Sweat
&
Tears în fața
unor audiențe mari, să mă obișnuiesc cu publicul, deși când
eram pe scenă nu prea vorbeam cu fanii. După ce am devenit membru
al trupei Blood, Sweat&Tears am realizat că aveam multă
libertate, acea libertate de a face aranjamentele muzicale așa cum
doream.
Însă la un moment
dat,
în trupă au fost anumiți oameni – nu îi voi numi – cu ego-uri
foarte mari și care doreau să se facă totul cum doreau ei, fără
să le pese de opinia celorlalți. De
aceea
am plecat din trupă în 1971. E important să respecți oamenii, să
vorbești frumos cu ei, să îi asculți, să le asculți opiniile,
poate sunt mai bune decât ale tale.
Pe scenă colaboram
foarte bine,
însă
în afara scenei nu ne mai înțelegeam așa bine. Unii dintre
membrii trupei nici nu stăteau împreună la micul dejun,
iar
asta mi-a creat un disconfort. Și am părăsit trupa după patru ani
și jumătate.

Pe
culmile succesului

– Ați
cântat cu Blood, Sweat & Tears în fața a 500.000 de oameni la
Woodstock,
în 1969. Cum ați descrie acea experiență?

A
fost o experiență extraordinară. Cea mai mare audiență pentru
care am cântat vreodată cu Blood, Sweat & Tears. A fost ciudat
la Woodstock faptul că scena era foarte înaltă și nu eram foarte
aproape de oamenii din față, eram cumva departe. Dar am cântat cu
plăcere, ca la fiecare concert.
La Woodstock, ca și
alte trupe, am primit puțini bani și asta nu prea ne-a mulțumit.
După
ce am cântat primul nostru cântec, managerul le-a spus celor care
filmau să se oprească,
așa
că sunt doar câteva filmări scurte cu noi la Woodstock. Personal,
mă simt mai confortabil să cânt în fața a 5.000 sau 10.000 de
oameni și să fiu mai aproape de ei decât să cânt în fața a
jumătate de milion de oameni, așa cum a fost la Woodstock. Era
cumva ca un ocean de oameni, o nebunie.

– Care
a fost cel mai important moment sau cea mai importantă zi din
impresionanta dumneavoastră carieră în muzică?

E
foarte dificil de spus. Probabil atunci când am primit un Grammy
pentru aranjamentul muzical al hitului „Spinning
Wheel“. Am avut patru melodii în top 3 Billboard, am avut albume
în Top 10 timp de 93 de săptămâni. A fost ceva extraordinar.
Iar ca artist, când
ești într-o trupă celebră, ai șansa de a întâlni numeroși
artiști faimoși. La un moment dat, ne-am întâlnit într-un hotel
cu Michael Jackson și frații săi, când erau la începutul
carierei.
A fost foarte
emoționantă întâlnirea
cu Tony Bennett, pe
care îl știam de când eram copil și față de care aveam o mare
admirație. Era tot timpul cu zâmbetul pe buze, era un cântăreț
uriaș. Am fost la cină cu el de câteva ori alături de colegii mei
și au fost seri memorabile. Tony Bennett era mereu îmbrăcat
impecabil și foarte amabil, chiar dacă nu vorbea foarte mult. 

„Securitatea
ne-a cerut să ne tundem și să cântăm mai mult jazz“

– În
1970, Departamentul de Stat american a finanțat un turneu al Blood,
Sweat & Tears în Europa de Est, un turneu care a dat naștere
multor
comentarii
și care a devenit anul trecut subiectul unui documentar.
Care
a fost până
acum feedbackul primit
legat de documentar?

După
căderea comunismului am aflat că Blood, Sweat & Tears a fost
prima trupă americană care a concertat în România. Iar
documentarul despre acel turneu se numește „What
the Hell Happened to Blood Sweat & Tears?“. Documentarea a
durat aproape doi ani, iar inițial documentarul a fost proiectat în
peste 80 de cinematografe din SUA și Canada. Feedbackul a fost unul
bun, inclusiv în mass-media din America. La un moment dat am primit
un e-mail de la o companie interesată să distribuie filmul pe
platformele de streaming, lucru care m-a bucurat mult.
E un documentar
foarte interesat, e cumva și o poveste politică. Însă eu nu sunt
interesat de politică. Eu sunt dedicat muzicii 100% și îmi place
să tratez oamenii cu respect și cu bunătate.
Aș spune totuși
că am pierdut atunci numeroși fani pentru că ni s-a spus că am
făcut turneul din motive politice. Noi însă
am mers în Europa de Est doar ca să cântăm cu plăcere.

„Muzica
lăutărească, muzică pură“

– Ce
impresie aveați despre România înainte de a veni la București, în
iunie 1970?

Sper
ca fanii români
să nu se supere pe mine,
însă
recunosc că știam extrem de puține despre România, la școală
învățasem extrem de puțin în acest sens
– știam
că e în Europa de Est și alte câteva informații sumare. Dar vă
pot mărturisi, tot legat de România, că am o amintire foarte
specială legată de o seară petrecută la București în timpul
turneului. E o amintire pe care nu am șters-o vreodată din memorie.
Eram la un restaurant din centrul orașului
cu colegii din trupă, iar la o masă vecină, mai mulți
instrumentiști cântau minunat muzică lăutărească, o muzică
pură,
ce ne-a trezit multe emoții. I-am ascultat minute în șir cu mare
plăcere.

– Ce
vă mai amintiți legat de zilele petrecute în București?

Ne
plimbam ore în șir prin București înainte de concerte. Iar câțiva
dintre colegii mei au făcut numeroase poze și chiar mici filmări
din diverse locuri din capitala României. La un moment dat, am ajuns
în centrul orașului
la un fel de magazin universal, îmi aduc aminte că erau tot
felul de țesături, draperii și perdele. Și am remarcat că erau
foarte puține albume muzicale pe care le puteai cumpăra, comparativ
cu numărul mare de albume pe care le puteai găsi în orice magazin
din America.
Orașul mi s-a
părut trist, gri, cenușiu atunci, de parcă România era cumva cu
două decenii în trecut față de New York,
de exemplu. Iar oamenii erau foarte adânciți în gânduri pe
stradă, nu le vedeam zâmbete pe fețe. Expresiile abătute de pe
chipurile oamenilor pe care i-am văzut pe străzile din București
m-au impresionat și m-au întristat. Era foarte greu în România în
perioada comunismului. Dar atunci când am concertat am văzut mulți
tineri români fericiți, iar asta ne-a încărcat pozitiv. 

Muzica,
întâmpinată
cu violența Miliției

– Știu
că oficialii din Securitate din România au avut mai multe
solicitări pentru trupă. Cum a funcționat Securitatea
în timpul șederii trupei Blood, Sweat
&
Tears în
România?

A
fost o listă de vreo 10 solicitări ale Securității, solicitări
pe care oficialii comuniști români ne cereau să le respectăm,
amenințându-ne că în caz contrar nu ne vor lăsa să concertăm
la București. Printre altele, ne-au cerut să ne tundem, să nu mai
avem părul lung și să cântăm mai mult jazz în loc de rock and
roll, pentru că se temeau că fanii ar putea fi prea entuziasmați
de rock and roll, în timp ce la jazz oamenii ar fi fost mai
liniștiți. Pentru noi, cerințele Securității din România au
fost foarte amuzante, pentru că nu aveam oricum de gând să ne
tundem sau să ne schimbăm hainele cu unele sobre, cum cereau
comuniștii de la București.
Securitatea ne
ceruse să nu aruncăm cu instrumente către
public,
iar
asta ni s-a părut o insultă cumva. La un moment dat, solistul David
Clayton Thomas a aruncat un gong spre public și s-a creat o mare
agitație. Din câte îmi aduc aminte, mulți tineri au fost luați
de poliţişti (n.r. – miliţieni) din public.
Îmi amintesc și
de o fată din public care a fost încătușată. Comuniștii și
polițiștii de acolo au avut reacții anormale. A fost trist că la
concertele de la București s-au petrecut lucruri pe care nu le mai
experimentaserăm
vreodată. Noi veniserăm
doar să cântăm pentru oameni,
nu
încercam să schimbăm regimul lui Ceaușescu
și nu încercam să
le dăm fanilor români libertate precum aveam
în America.
Am fost urmăriți
constant de Securitate, de parcă eram spioni
– era
bizar. Eram doar muzicieni,
veniserăm
doar să împărtășim muzica noastră și să aducem bucurie.

– La
unul dintre concertele de la București, fanii au început să strige
„Pace“
și „USA,
USA“. Care a fost reacția trupei?

Îmi
amintesc că fanii
au strigat minute în șir. Soția
unuia dintre muzicienii din trupă a început să plângă atunci
când a văzut că polițiștii români au intrat cu mai mulți
câini-lupi printre fani. Era o nebunie, era foarte ciudat. Cred că
au fost și niște răniți, în special tineri, unul dintre ei a
fost bătut de polițiștii prezenți în sală. E normal ca oamenii
să aibă diferite manifestări ale entuziasmului la concerte, însă
polițiștii și Securitatea nu au înțeles asta, au încercat
practic să reprime entuziasmul normal în fața muzicii.