Exilul lui Pușkin într-o provincie românească aflată sub dominație rusă. S-a iubit cu două țigănci

Despre poetul rus Aleksandr Puşkin se spune că a avut peste
100 de poveşti de dragoste, multe trăite în exilul său la Chişinău.

În anul 1820, la vârsta de doar 21 de ani, Aleksandr Puşkin,
unul dintre cei mai importanţi poeţi şi dramaturgi din perioada romantică,
considerat fondatorul literaturii ruse moderne, a intrat în conflict cu
autorităţile din timpul întunecatei domnii a ţarului Alexandru I. Puşkin avea
deja notorietate în ţară şi a scris o epigramă destul de acidă la adresa
generalului Aracceev, favoritul ţarului, intitulată Odă a Libertăţii, practic
un protest împotriva despotismului şi robiei.

Reacţia autorităţilor a fost pe măsură şi au hotărât
expulzarea sa în Siberia, dar intervenţia istoricului Karamzin l-a salvat,
fiind pedepsit doar cu trimiterea la Chişinău, provincie românească aflată sub
dominaţie rusă din 1812. Aici poetul a locuit timp de trei ani şi a avut parte
de o serie de aventuri.

“Exilul acesta l-a salvat, împiedicându-l să participe la
mişcarea decembriştilor, care a avut un sfârşit atât de tragic pentru prietenii
săi. Iar izolarea lui silnică, de zbuciumul petrecerilor din Petersburg, i-a
fost de un folos neaşteptat pentru dezvoltarea lui literară”, scrie criticul
literar rus Efrosinia Droicenco, care a fost cercetător ştiinţific la secţia de
manuscrise a Bibliotecii Academiei Române.

Puşkin a fost impresionat de ţinutul Basarabiei, dar mai
ales de viaţa apropiată orientalismului de aici. Tot în acel an, generalul
Inzov, un prieten al poetului şi un erudit totodată, a fost trimis la Chişinău
să-l înlocuiască pe guvernatorul militar al Basarabiei. Cei doi chiar au locuit
împreună, în casa unui boier pe nume Donici, plecat în străinătate.
Cercetătorii vieţii lui Puşkin spun că acesta era pasionat de călărie.

Liudmila, soţia unui bogătaş

“La Chişinău, Puşkin făcu cunoştinţă frumoasei soţii a
bogătaşului Inglezi, Liudmila, ţigancă de origine, cumpărată de proprietarul
Bodescu de la o şatră de ţigani şi care după moartea acestuia se căsători cu
Inglezi. Legătura ei cu Puşkin, ajungând la urechile soţului gelos, acesta
reuşi să prindă pe amanţi şi provocă pe Puşkin la duel. Duelul fusese fixat
pentru a doua zi, dimineaţa, dar Inzov, anunţat din vreme, se grăbi să-şi
pedepsească favoritul cu zece zile de arest în casă, iar în răstimp a înmânat
lui Inglezi permisul să plece cu soţia în străinătate”, după mărturisirile lui
Tregubov.

Nu a fost singura escapadă a lui Puşkin. În timpul şederii
sale la Chişinău, acesta a învăţat limba română de la servitorul său, “badea
Tudor”, şi a reuşit să realizeze un mic dicţionar româno-rus, cu ajutorul
căruia forma propoziţii care nu aveau niciun sens, dar dovedeau buna lui
credinţă. Puşkin ajunsese să aibă prieteni şi în societatea românească
intelectuală din Chişinău. Împreună cu unul din fraţii Rali, a cutreierat
plaiurile basarabene şi a petrecut câteva zile într-o tabără ţigănească, unde
s-a îndrăgostit de o ţigancă, Zamfira. De altfel, a scris despre ea în poemul
“Ţiganii”.

Puşkin fusese atât de impresionat de frumuseţea ţigăncii,
încât l-a rugat pe Constantin Rali să mai rămână câteva zile la Iurceni.

Constantin Rali povestea surorii sale că “Puşkin se
instalase în tabăra bulibaşei şi zile întregi la rând, împreună cu Zamfira,
cutreiera împrejurimile din apropierea taberei, ţinându-se de mână. Zamfira nu
ştia ruseşte, Puşkin, fireşte, nu vorbea ţigăneşte. Totuşi, se înţelegeau din
ochi. Această idilă a avut un sfârşit cu totul neaşteptat: Într-o bună zi
Puşkin se trezi singur în şatra bulibaşei. Zamfira dispăruse. Abia la Odesa
află poetul de destinul ei tragic: fusese ucisă de amantul ei ţigan”.

Protectorul său de la Chişinău, Inzov, nu prea reuşea să-i
stăpânească temperamentul genialului poet. El se certa mereu cu moldovenii şi
aceste dispute se încheiau prin dueluri, după moda timpului. “Nimic nu-l
tulbura. Era mândru în perseverenţa cu care ţinea să-şi afirme curajul şi
aştepta glontele rivalului nepăsător şi cu vădit sânge rece. Nu arăta nicio
emoţie. Ca şi eroul din nuvela sa de mai târziu, Împuşcătura, aşteptând să-i
vină rândul să tragă, mânca cireşe”, scrie Efrosinia Droicenco.

Aceeaşi autoare spune că printre femeile din elita de la
Chişinău cărora Puşkin le făcea curte era şi Maria, soţia vornicului Tudor
Balş, pe care într-o seară poetul l-a pălmuit tocmai pentru a provoca un duel.

Confruntarea nu a mai avut loc, pentru că Balş făcea parte
din Sfatul Suprem al Basarabiei, iar Puşkin fusese pedepsit de protectorul cu
un arest la domiciliu ceva mai îndelungat.

A murit în duel

În 1831 se căsătoreşte cu Natalia Goncearova, una din marile
frumuseţi ale Rusiei, muza lui Puşkin. A fost căsătorit cu ea şase ani şi a
avut patru copii. În 1837, ajungând la urechile lui zvonuri despre relaţia
amoroasă a soţiei lui cu aventurierul francez d’Anthes, Puşkin îl provoacă pe
aşa-zisul iubit la duel, în urma căruia amândoi bărbaţii sunt răniţi, dar
Puşkin mortal.