INTERVIU Bogdan Antoniu, profesor: „Războiul din Vietnam, o dovadă în plus a decuplării elitei politice de voința populară“

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Bogdan Antoniu, profesor de istorie la Universitatea București, specializat, printre altele, în Istoria Relațiilor Internaționale și Istoria SUA, creionează un portret al primelor două decenii de după cel de-Al Doilea Război Mondial, marcate de proteste pentru libertate, egalitate și pace.

„Weekend Adevărul“: Anul 1968 pare a fi cel mai tensionat din secolul XX în SUA. Protestele aveau loc aproape zilnic, inspirate de diverși actori și implicând diverse categorii de manifestanți. Există impresia unei Americi multiple și fracturate. Cum s-a ajuns la această radicalizare și care era nemulțumirea cea mai vocală a americanilor?

Bogdan Antoniu: În ciuda imaginii pe care o avem mulți dintre noi, europenii, scena domestică americană a fost mereu convulsivă și divizată pe diverse teme. Această neliniște, adesea conducând spre excese locale sau naționale, cred că reprezintă o caracteristică specifică mozaicului societății americane (rasial, etnic, cultural, socio-economic etc.) ce explorează continuu limitele libertății individuale și comunitare, precum și modalități de gestiune a acestora. Cu alte cuvinte, America a fost mereu fracturată între multiple voci și identități, iar constructele politice, locale, statale și federale au fost în permanență supuse presiunilor publicului, cu un grad mai mare sau mai mic de violență publică.

Cum s-a ajuns aici?

Cred că pentru societatea americană, divizată oricum, secolul XX a adus noi provocări precum mutații demografice (20 de ani de masivă imigrație din Europa, migrația internă a populației afro-americane, popularea intensă a Vestului) și transformări social-culturale generate de două războaie mondiale și o uriașă criză economică (emanciparea economică și politică a femeilor, creșterea inegalităților sociale, urbanizarea accelerată, creșterea gradului de violență acceptat de membrii societății). Aceste provocări s-au adăugat unor surse de divizare deja existente precum segregarea rasială cu toate consecințele sale economice, politice și culturale discriminatorii sau controversele, uneori explozive, între identități etnice diferite și între ideologii opuse.

Așadar, putem spune că 1968 a fost ca o răbufnire a tuturor evenimentelor adunate încă din 1950?

În anii ’50, în ciuda imaginii liniștitoare de pace și solidaritate națională pe care o împărtășesc astăzi mulți americani, convulsiile societale se înmulțesc și undeva, în profunzime, dincolo de America nivelului nemaiîntâlnit de prosperitate și securitate, găsim America nemulțumită, a conflictului generațional tot mai intens, a gesturilor tot mai provocatoare împotriva discriminării rasiale (Rosa Parks, 1955), a manifestărilor noilor curente contraculturale (beatnicks), a grevelor (116 zile de grevă a muncitorilor din industria siderurgică în 1959) sau a femeilor obligate să renunțe la slujbele din timpul războiului. Putem adăuga la această imagine contrastantă și America exceselor anticomuniste și pe cea a tot mai adâncilor temeri nucleare. Practic, toate aceste frustrări, insatisfacții, temeri societale cresc în anii ’50 și vor exploda în deceniul următor.

Generația patriotică a „baby boomers“

Una dintre temele cele mai pronunțate ale protestelor a fost războiul din Vietnam. De ce erau atât de porniți împotriva implicării SUA?

Decizia de a intra în război după incidentele din Golful Tonkin (1964) și de a trimite soldați într-o regiune foarte îndepărtată (1965) a trezit, treptat, nemulțumiri în rândul unei noi generații care avea vârsta potrivită pentru recrutare și, după impulsul patriotic inițial, s-a temut de consecințele ostilităților. Este vorba de Baby-Boomers (copiii exploziei demografice, într-o traducere aproximativă). Războiul din Vietnam a fost de altfel denumit „The Baby Boomer War“ și majoritatea soldaților americani, voluntari sau recrutați, trimiși și uciși în Vietnam au aparținut acestei generații născute după Al Doilea Război Mondial. În SUA, implicarea tot mai consistentă în război în perioada 1965-1967 este văzută și descrisă de voci tot mai puternice tot mai mult drept un abandon al proiectului unei societăți mai bune, mai echilibrate, mai plină de șanse egale (The Great Society), o dovadă în plus a decuplării elitei politice de voința populară, o încălcare flagrantă a libertății din interiorul și din afara Americii. Sprijinul pentru război se diminuează și crește numărul celor ce se sustrag recrutării, uneori apelând la forme extreme. Opoziția față de război este însoțită de neîncrederea în guvernarea federală și de o înverșunată antipatie față de orice formă de autoritate. Nu se poate vorbi încă de o majoritate americană care devine ostilă războiului sau guvernării, însă, spre 1968, deja o majoritate a vocilor tinere, militante, în campusuri, parohii sau pe străzile marilor aglomerări urbane își manifestă nemulțumirile.

Implicarea americană în Vietnam a fost consecventă cu logica politicii externe americane postbelice. Administrația Truman proclama doctrina de containment, care însemna o politică intervenționistă, pe termen lung, împotriva expansiunii comuniste declanșate sau încurajate de Uniunea Sovietică. 

Ce a avut special această nouă generație americană, apărută după a doua conflagrație mondială?

Această generație merită o atenție deosebită fiindcă apare într-o Americă mai prosperă, mai sigură, mai influentă în lume decât fusese vreodată. Este o generație mult mai bine educată și găsește mai ușor oportunități pe o piață a muncii tot mai largă, se bucură de libertate și securitate și este captivată de noile teme de dezbatere publică, de noile idei ce provoacă controverse în societatea americană. Crescuți în admirația eroismului părinților lor, ei își vor căuta propriile lor cauze demne de sacrificiu și vor reprezenta impulsul central al marilor transformări americane. Această generație va fi captivată de lupta împotriva discriminării rasiale și a inegalităților sociale, de cuvintele înălțătoare ale președintelui Kennedy sau de promisiunea Măreței Societăți propuse de Lyndon Johnson. Este o generație patriotică și credincioasă care se înrolează în Peace Corps și asistă voluntar nevoiașii din interiorul și din afara Statelor Unite. Exact această generație devine victima Războiului din Vietnam. La început, spiritul patriotic se manifestă din plin și mulți tineri americani albi și din clasa de mijloc pleacă la război convinși de justețea acestuia. În scurt timp însă, odată cu multiplicarea sicrielor trimise acasă, starea de spirit se schimbă și se poate observa cum voluntarii sunt tot mai mult persoane de condiție socială modestă și din rândul afro-americanilor.

Un război pentru elita politică

Care a fost picătura care a umplut paharul?

În 1968, evenimentul care aprinde această situație deja complicată este ofensiva Tet a forțelor armate ale Vietnamului de Nord împreună cu gherilele VietCong din Vietnamul de Sud. Desfășurată timp de o lună și încheiată cu un eșec militar de proporții, această ofensivă are însă consecințe importante în declanșarea unui val gigantic de nemulțumire, protest și manifestații anti-război. Victimele americane (peste 500/săptămână), luptele teribile din Hue, atacurile din Saigon, masacrul de la My Lai și execuțiile sumare ale inamicilor sunt fotografiate sau televizate și ajung direct în casele americane provocând reacția opiniei publice. Mai mult, din primele luni ale anului 1968 și până în mai, oficiali americani, printre care chiar președintele Johnson, discută public și vor decide în final suplimentarea trupelor americane prin mobilizare parțială a forțelor din Gărzile Naționale și din rezervă. Deși minusculă și puțin importantă pentru efortul de război, mobilizarea parțială din 1968 a stârnit și mai mult furia opozanților.

Tinerii nu își mai doreau implicarea SUA în Vietnam. FOTO: Wikipedia

Se știe că Statele Unite au ieșit foarte șifonate din războiul din Vietnam, politologul John G. Stoessinger numindu-l o tragedie în cinci acte. Chiar a fost fără sens implicarea atât de contestată a SUA?

Implicarea americană în Vietnam a fost consecventă cu logica politicii externe americane postbelice. Administrația Truman proclama doctrina de containment, care însemna o politică intervenționistă, pe termen lung, împotriva expansiunii comuniste declanșate sau încurajate de Uniunea Sovietică. Apoi, într-un context nou, al Războiului Rece tot mai global și al declanșării cursei înarmării nucleare, provocările externe aflate în fața administrațiilor Eisenhower și Kennedy/Johnson au devenit mai complicate, iar răspunsurile mai confuze. În anii ’50 și ’60, în tot mai multe regiuni începând cu Extremul Orient, Asia de Sud-Est, Orientul Mijlociu, nordul Africii și până în Caraibe, pe fondul atât al traumelor generate direct sau indirect de Al Doilea Război Mondial, dar și al uriașului deficit de reforme sociale din aceste zone, mișcările de stânga încep a se conecta cu fervoarea naționalistă și alunecă spre extreme. Antipatia față de fostele metropole sau mari puteri influente în regiune, nevoia de identitate națională (oricum ar fi aceasta imaginată), starea precară a unor mase mari de populație și definirea tot mai pregnantă a raporturilor internaționale în termenii bipolarismului (Războiul Rece) sunt câteva dintre ingredientele din care se nasc amenințările (reale sau imaginate) la adresa securității americane. În epocă, mișcările insurecționale comuniste au fost considerate a fi un pericol veritabil pentru aliații americani și, în ultimă instanță, pentru securitatea națională, iar președintele Kennedy va schimba orientarea doctrinelor militare americane de contracarare a acestui tip de amenințare de la „massive retaliation“ (un răspuns masiv, ce nu excludea amenințarea sau chiar recursul la arma nucleară) la „flexible response“ (acțiuni de contrainsurgență care însemnau însă implicarea forțelor militare terestre). În Vietnam, răspunsul flexibil a însemnat introducerea din 1961 mai întâi a consilierilor militari (forțe speciale) specializați în contrainsurgență, apoi creșterea numărului acestora și, în final, trimiterea de trupe regulate cu toate consecințele nefaste. În concluzie, sensul intervenției a existat îndeosebi pentru elitele politice și pentru acea parte informată și interesată din opinia publică americană, dar, războiul prelungindu-se și devenind tot mai prezent în casele americanilor obișnuiţi, acest consens s-a diminuat și apoi chiar s-a transformat într-o vehementă contestare.

„Partidul Panterelor Negre: marxism, naționalism afro-american și internaționalism al lumii a treia“

Unii inspiratori și participanți la proteste, mai ales din rândul Black Panther Party, nu își ascundeau simpatia față de Che Guevara sau crezul în Mao Zedong… În spiritul blocului comunist, contestau, printre altele, „imperialismul american“. Era o mișcare autohtonă sau avea o anumită încurajare/susținere chiar din tabăra cu care se apropia ideologic?

Termeni precum „imperialism“, „colonialism“ făceau parte din vocabularul protestatar american, în special al mișcărilor de stânga încă din secolul al XIX-lea, iar cel de „revoluție“ însoțise practic întreaga existență a Statelor Unite. Mișcarea pentru obținerea drepturilor civile a avut radicalii săi și aici, în zona periferică și extremistă a mișcării, creând un mixaj ideologic marxist-leninist, naționalist și internaționalist care își propunea să apere muncitorul afro-american oprimat atât social, cât și rasial. Acești radicali ai unei comunități îndelung abuzate în SUA s-au inspirau din Marx, unii au fost atrași de practica leninistă, aderenții vechii stângi americane l-au admirat pe Stalin iar cei ai noii stângi au găsit învățăturile lui Mao mai atrăgătoare. Combinațiile ideologice nu s-au oprit aici, pentru că tot în zona radicală au apărut mișcări ce predicau despre naționalismul/separatismul afro-american, dar și despre legătura existentă între mișcările de eliberare națională din Africa anilor ’50 și ’60 cu cele pentru eliminarea discriminării și abuzurilor din Statele Unite.

Femeile din grupul Panterelor Negre. FOTO: Wikipedia

Au existat grupuri oficiale sau partide de extremă stânga?

Un episod interesant îl reprezintă RAM (Revolutionary Action Movement – Mișcarea Acțiunii Revoluționare) care precede și inspiră apariția Partidului Panterelor Negre (1966). RAM, înființată în 1962 de studenți din Ohio, este considerată a fi prima mișcare postbelică care încearcă să aplice idei de inspirație marxistă și maoistă situației teribile în care se afla comunitatea afro-americană la începutul anilor ’60. Un amestec ciudat de marxism, naționalism afro-american și internaționalism al lumii a treia care îi va inspira pe Bobby Seale și Huey Newton când, după asasinarea lui Malcolm X și un nou val de radicalizare, vor înființa Partidul Panterelor Negre. În 1967, RAM a intrat în atenția FBI-ului fiind dur reprimată, însă declinul mișcării s-a datorat și confuziilor ideologice, mulți dintre membrii mișcării îndreptându-se spre alte orizonturi radicale.

Cât de importantă a fost existența Partidului Panterelor Negre, mai ales pentru comunitatea afro-americană?

Partidul Panterelor Negre a fost o expresie pur autohtonă a realității dure în care trăia cea mai mare parte a comunității afro-americane în SUA, situație care nu fusese rezolvată de cele două legi, a drepturilor civile în 1964 și a drepturilor de vot în 1965. Rasismul, discriminarea, brutalitățile și abuzurile continuau și lupta pentru înlăturarea acestora, de asemenea. Însă Black Panther Party, probabil mișcarea cu cea mai vocală retorică maoistă, era mai puțin înclinată spre dispute ideologice și mult mai mult spre acțiuni de protest, vizibile, concrete, care să determine o schimbare. Și încă ceva, în atmosfera polarizată a acelui deceniu, cuvintele și faptele unor astfel de mișcări erau de multe ori exagerat prezentate de presa conservatoare și brutal, chiar ilegal, reprimate de către forțele de ordine.

O democrație fără „campioni veritabili“

În afară de proteste, societatea americană a asistat totodată la două asasinate tragice: a activistului Martin Luther King și a candidatului prezidențial Robert F. Kennedy. Pot fi văzute cele două asasinate ca momente adiacente tensiunilor din acel an?

Cele două asasinate fac parte din climatul exploziv al acelui an. Asasinarea lui Martin Luther King Jr. pe data de 4 aprilie 1968 în Memphis, Tennessee, a generat un val de peste 100 de revolte, care au cuprins majoritatea metropolelor americane și s-au soldat cu zeci de morți (majoritatea afro-americani), mii de răniți, zeci de mii de arestați și imense daune materiale. Consecințele acestor revolte au fost, iarăși, contradictorii. Legea drepturilor civile din 1968 (o completare a celei din 1964), pentru care militase îndelung Martin Luther King Jr., a fost adoptată oferind o mai bună protecție împotriva discriminării, de asemenea, au fost adoptate mai multe măsuri pentru îmbunătățirea condițiilor de viață ale populației afro-americane în unele orașe. În același timp însă, au fost luate măsuri legislative de ordin federal și statal care au pus semnul egalității între organizarea protestelor și incitarea la violență, iar spaima față de revoltele violente a alimentat serios victoria republicană din toamna anului 1968. Moartea lui Robert Kennedy la 6 iunie 1968, după ce fusese împușcat o zi înainte la Los Angeles de către un fanatic apărător al cauzei palestiniene Sirhan Sirhan, a complicat, radicalizat și polarizat și mai mult contextul politic al anului. După ce în martie, președintele Lyndon Johnson a anunțat că nu va mai candida pentru un al doilea mandat, șocând întreaga Americă democrată, senatorul de New York Robert Kennedy devenise un candidat viabil, capabil să înfrângă potențialii candidați republicani. RFK era văzut nu doar ca un continuator garantat al valorilor și politicilor lui John Fitzgerald Kennedy, ci și apreciat ca un opozant al războiului din Vietnam, un luptător pentru cauze sociale și un apărător al drepturilor civile. Dispariția sa a însemnat o lovitură formidabilă pentru cercurile progresiste și moderate și a lipsit tabăra democrată de un „campion“ veritabil în dura înfruntare politică din noiembrie.

Martin Luther King Jr., liderul comunității afro-americane. FOTO: Wikipedia

Cum s-a văzut din exterior, mai ales inamicii de ideologie, o Americă tulbure pe plan intern?

Mao, în special, a încercat să capitalizeze din explozia radicală a societății americane pe teme rasiale în 1968. La câteva zile după asasinarea lui Martin Luther King Jr., Mao ținea un discurs intitulat „O Nouă Furtună împotriva Imperialismului“ în care se adresa afro-americanilor cu îndemnul de a lupta, alături de alte popoare, precum cel vietnamez, împotriva clasei capitaliste americane și a imperialismului generat de aceasta. Este retorica Războiului Rece și a fost atrăgătoare pentru grupuri extreme, radicale și ultraminoritare din SUA.