INTERVIU Gelu Nițu, actor: „Când l-am văzut pe Coppola, m-am îndrăgostit la prima vedere“ GALERIE FOTO

Deturnat pe neașteptate către actorie, Gelu Nițu și-a cizelat talentul sub îndrumarea marilor actori și regizori. Cu
înclinaţii artistice încă din copilărie, atunci când improviza spectacole de
teatru în curte, printre cearșafurile întinse la uscat, Gelu Nițu voia să
devină pianist de jazz, însă destinul sau întâmplarea l-a purtat înapoi către
teatru. Ajuns acum la 74 de ani, încă nu știe dacă să îi mulțumească sau să îl
înjure pe colegul lui de bancă din clasa a VIII-a, actorul Ștefan Velniciuc, pentru
că l-a îndemnat să ia calea actoriei. Cu o carieră bogată atât pe scena
teatrului, cât și în cinematografie, unde a jucat sub bagheta unor mari
regizori români, Gelu Nițu ne-a mărturisit că, din fericire, deși este
pensionar, încă joacă.

„Weekend
Adevărul“ a discutat cu Gelu Nițu despre momentele care i-au marcat destinul în
teatru și în film, unde a jucat atât în producții româneşti, cât și străine,
precum „Năpasta“, „Balanța“, „The Marksman“ și „Cerberus“, ce a însemnat să
joacă în regia lui Francis Ford Coppola în filmul „Tinerețe fără tinerețe“,
după nuvela fantastică a lui Mircea Eliade, dar și despre regizorii care l-au
provocat cel mai mult și marea admirație pentru George Constantin.

„Weekend
Adevărul“: Mărturiseați la un moment dat că în copilărie erați Prâslea. Cum
arăta copilăria dumneavoastră pe Calea Vitan și ce năzbâtii făceați, mai ales
că una dintre ele v-a dus la un pas de moarte?

Gelu
Nițu: Nu am făcut chiar multe năzbâtii, în
general eram un copil destul de docil, dar mai săream calul din când în când.
Când locuiam pe Calea Vitan, trecea frecvent pe stradă un nene cu o șaretă
plină cu tot felul de brânzeturi și eu îl tot rugam să mă lase să mân puțin
calul. Normal că nu m-a lăsat, mai ales că aveam 8-9 ani atunci și niciun pic
de experiență „în domeniu“. Aveam puseuri eroice de mic (râde). Într-o
zi, l-am pândit când a intrat într-o curte mai lungă și m-am suit în picioare
pe capra șaretei, am luat hățurile și biciul în mâini și dă-i… ca Paris din
poveste. Calul a pornit-o din loc, iar eu tot voiam viteză, să îmi vâjâie vântul
pe la urechi, nu eram mulțumit să merg agale. Când a trebuit să întorc șareta
pentru a o duce înapoi în fața porții, nu am fost atent și am tras mai repede
hățurile, iar o roată s-a urcat pe bordură, șareta s-a înclinat brusc, eu am
căzut în mijlocul drumului. În cădere mi s-au prins niște sârme de picior care
mi-au jumulit toată pielea de deasupra genunchiului. Mi s-a spus după aceea că,
în momentul în care am căzut, în spatele meu venea un camion mare care a frânat
la doar câțiva centimetri de capul meu. Dacă șoferul nu era atent, îmi strivea
capul fără vina lui.

Iar
părinții ce au spus când au aflat?

Mama venea
de la Piața Vitan cu sacoșele pline când cineva i-a spus că m-a lovit calul. A
aruncat totul și a venit fugind disperată. Eu credeam că o să mă bată pentru că
făcusem o năzdrăvănie, dar ea m-a luat în brațe plângând, tremura toată, apoi
m-a dus acasă, m-a spălat, m-a bandajat și a avut grijă de mine. Câteva zile am
fost eroul acelei zone din Vitan căci eram bandajat tot: la cap, la picioare…

Deci
aceasta a fost singura sperietură mai mare pe care le-ați făcut-o părinților.
În rest, cum vă petreceați timpul? 

Nu făceam
nimic ieșit din comun. Băteam mingea pe stradă toată ziua. Am fost un elev
foarte bun la învățătură, până în clasa a VII-a veșnic premiant. Învățam foarte
ușor, prindeam repede totul din clasă, iar vorbirea o aveam foarte bună, fluentă.
Deci părinții nu trebuiau să îmi poarte de grijă în privința învățăturii. Dacă
aveam chef să mă joc, nu aveam nicio opreliște din partea lor pentru că știau
că la școală îmi vedeam de treabă și aveam 10 pe linie. Uneori mai dispăream de
pe lângă casă, cutreieram prin cartierele învecinate să văd cum e pe acolo și
mai uitam să vin acasă, apoi mă întorceam flămând, însetat… Mama răsufla
ușurată că m-am întors întreg și nu eram pedepsit. În general, când eram mic nu
am fost bruftuluit.

Visul
unui pianist de jazz

Pare
că părinții erau destul de deschiși și indulgenți, aveau încredere în dumneavoastră.

Din punctul
meu de vedere, tata era unic. Nu cred că mai există un al doilea ca el pe Pământ.
Nu a spus niciodată în viața lui niciunuia dintre copii „dă-te mai încolo“. Ne
spunea doar cuvinte de dragoste și admira tot ce făceam, totul era minunat în
ochii lui. Este adevărat că mai uita din când în când în ce clasă sunt (râde).
Mama le știa pe toate. Avea foarte mult umor și trata așa și toate
năzdrăvăniile noastre. Nu am fost o familie în care să fim pedepsiți, bătuți, nici
vorbă de așa ceva. Întâmplător, nu a fost nevoie de astfel de lucruri.

Dincolo
de învățătură și de bătutul mingii, aveați o pasiune mai aparte?

Am avut o
pasiune pe care nu mi-am dezvoltat-o mai târziu, pianul. M-am apucat de o
meserie la care nici măcar nu mă gândisem. Visul meu era ca la un moment să mă
apuc serios de studiat pianul, chiar dacă era deja cam târziu să devin un adevărat pianist profesionist. Fratele meu cel mare deja studia la Conservator și
era foarte serios din acest punct de vedere, iar mai târziu a devenit un mare profesor,
foarte căutat, cu rezultate excepționale. Făcea minuni cu elevii lui.

Gelu Nițu recitând „Mistreț cu colți de argint” de Ștefan Augustin Doinaș

Deci
aveați talente artistice?

Ca
majoritatea copiilor, am avut acte de „saltimbănceală“. În fundul curților era
un teren mai mare unde gospodinele își întindeau rufele pe sârme. Pe la 5-6
ani, acolo ne improvizam scene de teatru și ne foloseam de cearșafuri pe post
de cortină. Jucam într-o limbă pe care nimeni nu o înțelegea, inventam cuvinte,
dar interpretam ca și cum înțelegeam ce ne spuneam. Mai târziu, când eram în
clasa I, o vecină mai mare decât mine cu câțiva ani m-a propus la echipa de
teatru a școlii într-un rol de pitic din „Albă ca Zăpada și cei șapte pitici“.
Mi-au pus scufie și barbă, dar nu trebuia să fac nimic, doar stăteam în jurul Albei
ca Zăpada. Acesta a fost debutul meu artistic pe scenă (râde). Câțiva
ani mai târziu, la liceu, mă gândeam să devin compozitor și profesor de pian.
Gândul meu era să învăț noțiunile de bază ale muzicii pentru a putea deveni un
pianist de jazz, pentru că îmi plăcea genul acesta de muzică încă de mic.

Spre
teatru, înainte

Și
ce s-a întâmplat?

Când să
încep pregătirile serioase pentru asta, m-a deturnat colegul meu de bancă, Ștefan
Velniciuc. Am devenit colegi de clasă și de bancă în clasa a VIII-a. Mi-a spus
că vrea să devină actor. M-am uitat cam îndoielnic la el pentru că mi se părea
foarte greu, aproape imposibil, să fii actor, să joci în filme. Mai târziu
mi-am dat seama că nu este chiar așa. La un moment dat m-am dus să îl văd
într-un spectacol al trupei liceului și după aceea m-a întrebat dacă mi-a
plăcut. I-am spus că mi-a plăcut de el, dar partenerul mi s-a părut slăbuț și
că eu aș putea juca mai bine decât el. La un an după, m-a anunțat că la Casa
Studenților se face o selecție pentru o trupă de teatru de elevi, pregătitoare
pentru viitoarea trupă de actori studenți. M-am dus și eu, la îndemnul lui. Am
nimerit pe mâna unui fost actor, Arsene Tadeu, care a început să ne pregătească
și ne-a pus să jucăm în „Jocul de-a vacanța“ a lui Mihail Sebastian. În această
piesă există două personaje în vârstă – Domnul Bogoiu și Maiorul – și acțiunea
se petrece într-o stațiune de vacanță, cu suflete însingurate care încearcă să
se adune. Eu l-am jucat pe Bogoiu, iar Geo Costiniu pe Maior. Am avut succes cu
această piesă, m-am simțit bine și nu mi s-a părut greu. Intram ușor în
poveste. Întâmplarea a făcut ca peste mulți ani să fiu distribuit la teatrul
meu de suflet, Odeon, în același personaj de către soții Andrei şi Andreea
Grosu. De data asta la o vârstă care corespundea cu vârsta reală a
personajului. Deci, am jucat Bogoiu la 16 ani şi încă o dată la peste 66.
Revenind la teatrul de la Casa Studenților, când profesorul ne-a văzut puși pe
treabă, ne-a dat să jucăm ceva serios – „Mozart și Salieri“ de Aleksandr
Pușkin. La cum arătam atunci din punct de vedere fizic, eu ar fi trebuit să îl
joc pe Salieri cel invidios și Velniciuc pe Mozart cel virtuos și luminos. Până
la urmă l-am jucat eu pe Mozart pentru că știam să cânt la pian. În timp ce eram
în culise și așteptam să-și termine Salieri monologul, mă gândeam că o să intru
în scenă, o să mi se facă rău, o să leșin, o să vină salvarea să mă ia și o să
râdă toată lumea de mine. O asemenea emoție nebună nu mai avusesem și, din
fericire, nici nu am mai avut după aceea. Simțeam că inima îmi iese un metru
din piept. Eu trebuia să intru în scenă râzând. Când am călcat pe scenă parcă
Dumnezeu mi-a luat toată emoția cu mâna. Am jucat toată piesa cu lejeritate,
vorbele îmi veneau ușor, eram în starea în care trebuia să fiu, dar la un
moment dat trebuia să cânt la pian o piesă de Mozart și am făcut asta. Nu știam
ce cânt.

Gelu Nițu în filmul „Vis de Ianuarie” (1979)

În
ce sens?

Am crescut
de mic într-un mediu muzical, ascultasem multe genuri, știam cum sună Mozart,
Bach, Beethoven. Pe scenă am cântat ceva gen Mozart, iar când am terminat,
tata, care era un mare muzician, m-a întrebat: „Când ai învățat bucata din
Mozart, că nu te-am auzit acasă studiind-o?“. I-am spus că pur și simplu așa mi-a
venit să cânt. Tata a rămas uluit. Momentul acela de pe scenă a fost un har de
la Dumnezeu, îmi mergeau degetele singure pe pian. N-aș fi putut reproduce apoi
ce am cântat atunci. După spectacolul cu această piesă, mi-am dat seama că
acesta este drumul meu. Am ajuns la vestitul Petre Gheorghiu care pregătea
actori pentru intrarea în Facultatea de Teatru. M-a încurajat tot timpul și îmi
spunea că nu o să am probleme, o să intru la sigur.

Circulau
pe atunci zvonuri despre admiterea la Teatru, că trebuia să ai pile?

Toată lumea
îi spunea asta mamei, că voi fi dezamăgit după eșec, voi intra în depresie și
va râde lumea de mine. Mama m-a întrebat: „Tu te simți în stare să faci meseria
asta?“. Mi-am dat seama că mă simt în stare și am rugat-o să aibă încredere în
mine, ceea ce a și făcut. Părinții m-au sprijinit. Nu demult, i-am spus
colegului că nici când voi muri nu o să știu dacă să-l înjur sau să îi
mulțumesc că am devenit actor din cauza (sau datorită) lui (râde).

„Am
fost un actor fără caracter pentru că mi-au plăcut rolurile mari“

Și
ați intrat la clasa Sandei Manu, la cine vă și doreați.
Erați un student de 10 la actorie?

Da, cu
excepția unui trimestru când am luat un 9. Când am primit nota, m-am uitat cu
mirare la Sanda Manu. Ea mi-a spus că am primit 9 pentru neglijența în vorbire.
Momentul acela a fost unul care m-a lecuit pentru toată viața. Bine că m-a
pedepsit scăzându-mi-se un punct pentru că așa m-am trezit. M-am apucat serios de
exerciții sub îndrumarea profesorilor și în scurtă vreme am scăpat definitiv de
acea neglijență. Acum există o modă a vorbirii așa-zis lejere. Firescul de
stradă nu are ce căuta pe scenă, părerea mea. Confuzia între stradă și scenă
este ucigătoare pentru actul artistic. Dacă omul vrea să vadă filme-reportaje,
se uită la televizor și vede realitatea așa cum e. La teatru există
transfigurarea artistică a faptelor de viață, deci omul vine să vadă elementul
artistic, nu-l interesează firescul banal. Prima condiție pe care un actor
trebuie să o îndeplinească este să fie auzit până în ultimul rând și până la
ultimul cuvânt din frază. Dacă spectatorul nu te aude, ai pierdut în fața lui.

Dar
dumneavoastră când ați debutat propriu-zis pe scena teatrului?

Am debutat
de mai multe ori. Am avut acest noroc când eram student, căci ocazia a venit
din senin. Aveam un rol mic, la Teatrul Bulandra, în piesa „Transplantul inimii
necunoscute“, în care jucam alături de Radu Beligan, Marin Moraru și Ileana
Predescu. Aveam de jucat puțin, iar în restul timpului stăteam în culise și mă
uitam avid la ei ce minunați sunt, ce frumos joacă, ce serioși sunt, cum se
respectă unii pe alții. Am „furat“ întotdeauna de la cine a fost de furat.

Gelu Nițu în spectacolul „La Pulce”, regia Horațiu Mălăele

V-a
inhibat în vreun fel tocmai acest sentiment de admirație față de modul în care
jucau ei?

Nu, din
contră, îmi alimenta dorința de a face și eu la fel de bine precum ei. Nu m-am
gândit niciodată că n-aș putea face asta, și nu este o lipsă de modestie.
Întotdeauna i-am privit cu mare respect pe cei cu rezultate palpabile, pe marii
maeștri despre care m-a interesat doar viața lor artistică.

George
Constantin, meticulos și atent

În
anii studenției, aveați și alți actori consacrați către care priveați cu
admirație?

Actorul pe
care l-am venerat toată viața, începând din studenție, a fost George
Constantin. Nu am avut bucuria să îl cunosc în particular. O singură dată am
avut plăcerea să îi fiu partener într-o piesă la radio, în care el îl juca pe
Peneș Curcanul, iar eu eram alături de el toată piesa. Am avut bucuria să văd
cât de meticulos și de atent era la toate nuanțele. Sublinia cu diferite
culori. Când îl vedeai, la prima impresie aveai senzația că totul pornea
năvalnic, intuitiv și la prima inspirație din el, dar în spatele acestei
naturaleți și al șuvoiului de energie pe care le emana întotdeauna era o muncă
de amănunt. Odată m-am nimerit în culise la Teatrul Nottara și l-am văzut cum „se
frăsuia“ uitându-se la ce este în scenă. Avea emoții precum un copil, dar când
intra în scenă era zeu, stăpânea tot. Dacă erai spectator, te lua cu el peste
tot, făcea cu tine ce voia el. Asta înseamnă să fii actor mare.

Dar
după terminarea facultății, ce ați făcut?

În ’71, când
am terminat eu, s-a scos la concurs un singur loc de fată la Teatrul Național,
pe care l-a luat Tamara Crețulescu. Atunci, eu am făcut inițial o mare greșeală.
Ulterior, lucrurile aveau să se îndrepte. Când am terminat anul IV, am aflat de
la Dan Micu, coleg de la clasa de regie, că György Harag de la Târgu Mureș este
interesat de mine. Era o mare onoare să te vrea György Harag, pentru că era
unul dintre cei mai mari regizori ai țării de la acel moment. La repartiție,
eram chemați în ordinea descrescătoare a mediilor, iar la Târgu Mureș, unde
eram hotărât să merg, erau patru locuri disponibile. Ulterior, colegii m-au întrebat
dacă pot ceda locul meu pentru că ei erau patru care se constituiseră într-un
grup și voiau să rămână împreună în teatru. Eu, băiat bun, nu am vrut să le stric
figura. Din punct de vedere egoist, am făcut o mare greșeală pentru că, dacă
mergeam la Târgu Mureș, eram așteptat de unul dintre cei mai mari regizori ai
momentului și era clar că voi fi folosit bine. Eu întotdeauna am fost un actor
lipsit de caracter pentru că mi-au plăcut mereu rolurile mari (râde).

„Weekend
Adevărul“: Ați ratat oportunitatea de a ajunge să lucrați cu unul dintre cei
mai mari regizori ai țării. Aveați vreun alt plan? Ce ați făcut?

Gelu
Nițu: Mă plimbam prin fața Institutului
și nu știam unde să mă duc. Norocul meu a fost că a trecut pe acolo cunoscutul
actor Alexandru Lazăr, care de ani buni se ocupa de „colectarea“ de actori
pentru teatrul de la Piatra Neamț, considerat cel mai bun după cele din
București. M-a îndemnat să merg la ei, dar i-am spus, cu mintea mea de copil,
că nu vreau să joc acolo pentru că ei fac spectacole experimentale, iar eu
vreau să joc teatru tradițional. Până la urmă, ca o mireasă fudulă, am acceptat
(râde). Apoi i-am mulțumit toată viața lui Sandu Lazăr, pentru că am trăit
acolo, timp de aproape trei ani, deosebit de fericiți din toate punctele de
vedere, mai ales artistic.

Gelu Nițu a absolvit Institutul de Teatru la clasa Sandei Manu

Știm
că în acea perioadă ați făcut și armata. Ce a însemnat pentru dumneavoastră
această experiență?

Nu am plecat
cu inima strânsă. Consideram că este un lucru pe care trebuie să îl fac și să
scap de chestia asta ca să îmi văd liniștit de treabă mai departe. Chiar dacă
nu am făcut o armată grea, din punct de vedere psihic mă înnebunea stupizenia
ordinelor, exercițiilor. La vremea respectivă, era un sistem de armată care pur
și simplu se afla în treabă. Ne făceam că facem armată.

Iar
după armată ce a urmat? V-ați întors la Piatra Neamț?

Da. Când
m-am întors la sfârșit de decembrie, am prins un rol excepțional pe care l-am
jucat până în vară: Zigger Zagger (n.r. – în piesa cu același nume). Însă în
vară m-am hotărât să mă întorc acasă la București, chiar dacă în stagiunea
următoare mi s-a spus clar că mă așteaptă trei roluri principale, ceea ce este
foarte mult pentru un actor într-o singură stagiune. La București nu aveam
nimic aranjat. M-am interesat de concursuri și am intrat la Teatrul Giulești alături de Geo Costiniu, doar noi doi din aproximativ 40 de candidați.

Răbdarea
dumnezeiască a lui Coppola

Ați
ajuns la Teatrul Giulești, astăzi Odeon, la care încă jucați…

La doi ani
după, directoarea de atunci a obținut sala de astăzi (n.r. – sediul din Calea
Victoriei 40-42), care era fosta sală a Teatrului Național și multe teatre se
băteau pe ea. Bomboana de pe tort a fost că pentru deschiderea acestei săli
trebuia pregătit un spectacol de excepție. S-a ales piesa „Zamolxe“ de Lucian
Blaga. Norocul meu a fost să joc rolul principal în acest spectacol.

În
acei ani ați debutat și în film – primul rol mai important fiind în „Vis de
ianuarie“, iar ulterior ați avut numeroase roluri, inclusiv cel al vameșului din
„Tinerețe fără tinerețe“ în regia lui Francis Ford Coppola…

Chevorkkian,
care se ocupa de casting, m-a dus în fața lui Francis Ford Coppola care venise
să filmeze în România. Când l-am văzut pe Coppola, m-am îndrăgostit la
prima vedere. Acel munte de glorie și talent pe care îl veneram cu toții era în
pantaloni scurți, șlapi, cămașă și tricou, foarte normal și natural. Dintre
roluri, mai rămăsese neacoperit doar cel al ofițerului de la vamă. Și Coppola,
cu o naturalețe de parcă ne cunoscuserăm de-o viață, mi-a spus că mă filmează chiar
el. Nu dădea nicio clipă senzația că este cine este, ci era de o normalitate
cuceritoare și toată lumea îl iubea. Tema probei în limba italiană era să fac
pe vameșul și să îi pun întrebări specifice postului. După ce a pus camera pe
mine, l-am întrebat cum îl cheamă. M-a surprins total spunându-mi să se numește Francis Ford Coppola. Am avut o sclipire și i-am răspuns: „Acela, faimosul,
care a făcut «Nașul» și care e cunoscut în toată lumea? Foarte bine că
l-ai chemat pe De Niro că eu eram foarte ocupat în perioada aia“ (râde). Lui
i-a tremurat camera pentru că a început să râdă și mi-a spus că am luat proba.

Gelu Nițu îi apreciază pe regizorii care discută în amănut fiecare rol

Cum
a fost la filmări sub bagheta lui regizorală?

Era foarte
natural, dar de o minuțiozitate înduioșătoare. Era doritor de exactitate fără
să impună într-un mod agresiv acest lucru, ci, din contră, avea o răbdare
dumnezeiască. Pe Tim Roth, care juca rolul principal, l-a frecat la o scenă de
mă minunam cum un asemenea actor stă ca un copil începător, ascultă și face tot
ce îi spune maestrul. Am fost foarte plăcut impresionat de amândoi.

Regizori
care îți dau rolul pe tavă

O
dovadă despre cât de importantă este încrederea actorului în regizor,
indiferent de cât de mare sau mic este unul sau celălalt. Ce regizori v-au
îndemnat să scormoniți cel mai adânc sau inconfortabil în dumneavoastră pentru
a face un anumit rol?

Întotdeauna
mi-am dorit să am încredere în regizorul cu care lucrez. Am încercat să ascult
și să sorb cuvintele care să mă ducă pe mine unde trebuia pentru a face rolul
cât mai desăvârșit, cu un contur cât mai precis. Mi-e greu să spun cine „m-a
scormonit“ cel mai tare. Am lucrat cu mai mulți în acest mod, dar îl dau
exemplu pe Andrei Șerban, pentru că recent am lucrat două spectacole cu el: la
Odeon, „Soldatul de ciocolată“ de Bernard Shaw, iar la Unteatru, „Pescărușul“
de A.P. Cehov, piesă pe care o jucam în același timp și la Odeon în regia
soților Andrei și Andreea Grosu, unde interpretam alt rol. L-am cunoscut pe
Andrei Șerban îndeaproape și, deși unii poate au fost nemulțumiți de el, eu,
din punct de vedere al lucrului cu actorul, sunt în admirația lui pentru că
discută în amănunt tot ce trebuie jucat. De multe ori, se punea el în poziția
actorului sau actriței și juca acea bucată de rol, iar dacă țineai ochii
deschiși și erai atent, înțelegeai exact ce vrea și te duceai pe drumul lui. Nu
aveai cum să greșești. De asemenea, Alexandru Dabija arăta foarte bine
actorilor. Le spuneam celor din jur să fie atenți la cum face el pentru că îți dă
rolul pe tavă dacă ești într-adevăr atent la el. Am jucat și în regia lui
Alexandru Tocilescu, pe care îl cunoșteam de o viață și eram prieteni. În 2009
am avut marea surpriză şi bucurie să fiu chemat la Teatrul de Comedie să joc
rolul Obolianinov în spectacolul „Casa Zoikăi“ după Mihail Bulgakov (în sfârșit
pentru mine) în regia lui Alexandru Tocilescu. Perioada de repetiții și
spectacolul au fost pur și simplu o sărbătoare. Îmi cer scuze față de ceilalți
regizori pe care nu îi amintesc. Îmi doresc să lucrez cu regizori pe care să nu
am ce să îi mai întreb, să nu am cum să îi contrazic, să am o veșnică revelație
față de munca lor.

Ce
proiecte aveți în această perioadă?

Din
fericire, deși sunt pensionar, joc în continuare la Teatrul Odeon, Teatrul de
Comedie și de curând la Teatrul Godot. Întâmplarea face ca în această perioadă
să fi avut premiera la Godot cu rolul principal din piesa „Constantin“ (în care
îl joc pe Brâncoveanu) de Alexandru Popa în regia George Remeș, iar pe 16
februarie are loc lansarea filmului lui Dan Pița „Ecce Homo Brâncoveanu“, unde
am plăcerea să îl interpretez pe Enăchiță Văcărescu. Deci, în această perioadă,
vrând nevrând, sunt în zodia lui Brâncoveanu.

* Gelu Nițu a fost nominalizat în 2010 la Premiul UNITER pentru rol secundar pentru interpretarea rolului Obolianinov din spectacolul de teatru „Casa Zoikăi”. De asemenea, a câștigat în 2021 premiul pentru cea mai bună interpretare masculină în cadrul Festivalului
Internațional de Teatru Independent de la Constanța (FITIC) pentru rolul lui
Rudin din „Aeroportul” de Ștefan Caraman.