INTERVIU Jonathan Fontaine, fotograf: „Îmi doresc să fotografiez demnitatea oamenilor“ | FOTO

Înarmat cu aparatul de fotografiat și cu dorința de a arăta lumii poveștile oamenilor ignorați, Jonathan Fontaine călătorește în locuri în care umanitatea cu greu trece bariera sărăciei înfiorătoare.

Conform
Serviciului european de observare a Pământului „Copernicus“, anul 2023 a fost cel mai cald an de când se fac
măsurători. Temperatura medie globală a înregistrat o depășire față de media
preindustrială (1850-1900), cu o creștere 1,35 grade Celsius, iar temperatura
medie a suprafeței Pământului și oceanelor a înregistrat o depășire de 1,18
grade Celsius față de media înregistrată în timpul secolului al XX-lea,
informează și Administrația Națională Oceanică și Atmosferică (NOAA). Schimbările
climatice creează foamete, secetă și dezastre meteorologice extreme care
distrug ultimele agriculturi rămase. Anul trecut, în Etiopia și în Somalia, din
regiunea Cornul Africii, inundațiile au venit în urma celei mai lungi secete
înregistrate, fapt care a lăsat milioane de oameni în nesiguranță alimentară.
Spre deosebire de celelalte continente, Africa emite cele mai puține gaze cu
efect de seră și totuși suferă cel mai mult de pe urma schimbărilor climatice, potrivit
Institutului Mondial de Resurse. Africa contribuie cu doar 4% din emisiile
globale de carbon, aproximativ 1,45 miliarde de tone, față de China, care emite
11,47 miliarde de tone.

Jonathan
Fontaine este un fotograf independent francez care documentează crizele de
mediu din nord-estul Africii de aproape zece ani. În 2023, la cea de-a 16-a
ediție a World Press Photo, a primit o mențiune din partea juriului pentru
fotografia făcută Samirei, o tânără de 16 ani care a ajuns într-o tabără de refugiați după un drum de cinci zile fără apă și mâncare. Samira face parte
dintr-o familie africană nomadă, care obișnuia să crească animale și să se
ocupe cu agricultura. Aveau 45 de capre și 10 cămile care au murit pe rând din
cauza foametei. Din asta își câștigau traiul, iar pentru ei acest stil de viață
era ceea ce își doreau. În 2022 au murit în Cornul Africii 3,5 milioane de
animale care reprezentau sursa de trai pentru familiile nomade. Cauzele au fost
lipsa de verdeață, de apă și a condițiilor minime de trai.

Jonathan
Fontaine a vorbit pentru „Weekend Adevărul“
despre felul în care schimbările climatice afectează ultimele comunități nomade
din Africa, dar și despre
țările sărace, precum Bangladesh, ale căror oameni sunt exploatați și care,
prin politica lor, contribuie la poluarea Globului.

„Weekend
Adevărul“: De unde și când a început pasiunea dumneavoastră pentru
fotografie?

Jonathan Fontaine: Mi-a luat mult timp să realizez că vreau să devin fotograf.
Îmi plăcea să fac fotografii, dar în mintea mea nu era clar că era, de fapt, o
meserie. Am studiat Cultură și Artă la universitate și apoi Comunicare și Publicitate.
Mi-am dat seama că toate acestea îmi displăceau. Când am terminat studiile, am
mers să trăiesc în Anglia timp de doi ani, unde am lucrat și ca ajutor de
bucătar într-un hotel, dar am făcut și fotografie culinară. Am observat că lor
le plăcea și m-am gândit că poate ar trebui să folosesc experiența mea în
studii de comunicare pentru a deveni fotograf. Cred că trebuie să îți setezi mintea
și să decizi tu pentru tine: „de acum eu sunt fotograf“. Pe atunci aveam 27 de ani. Când m-am întors acasă, am
lucrat puțin timp într-un studio ca fotograf pentru un ciocolatier. Era foarte
interesant, însă nu era suficient. Îmi doream ca fotografia să însemne ceva.

Minoritatea Rohingya din vestul Myanmarului

Cum ajungeți și cum vă găsiți
subiectele în zonele în care vreți să documentați, să fotografiați?

Călătoresc
cu bicicleta mea, am dormit și în păduri, în sălbăticie, și am grijă să am
mereu cu mine cantitatea de apă necesară. Plus de asta, mereu poți avea nevoie
de oameni și ei sunt dispuși să te ajute, dacă le ceri asta. De exemplu, mă pot
opri într-un bar, să iau niște apă, iar unii oameni îmi oferă uneori și cazare.
Cel mai bun lucru e că pot călători în anumite locuri dintr-o țară mergând doar
cu rucsacul în spate. Este și un mod mai ușor să mă conectez cu oamenii. În
plus, sunt foarte bine echipat; de exemplu, am o baterie pentru
computer și am un panou solar, astfel încât să-mi pot încărca laptopul dacă nu
este prea înnorat.

De la ochi de turist la ochi de profesionist

Cum au fost primele luni când ați
început efectiv să călătoriți pe teren cu bicicleta?

Am
început să călătoresc așa din decembrie prin Franța; chiar a fost mai dificil
decât am crezut pentru că era greu să găsesc un loc în care să campez. De
exemplu, dacă mergi cu bicicleta prin Franța sau Germania, sunt o grămadă de
păduri prin care nu găsești nici urmă de om. Așa că poți sta acolo cu cortul și
nimeni nu te va deranja. Atunci era decembrie și chiar și apa mi-a înghețat pe
timpul nopții, însă în cort era în regulă și puteam dormi. Normal că e mai ușor
primăvara și vara, mai ales în Europa. Însă este în regulă, îmi place să am
parte de provocări. Așa că, într-o zi, în 2012, am propus prima mea poveste
despre minoritatea Rohingya din vestul Myanmarului. La acea vreme, nimeni nu
știa despre ei.

Totuși, vă simțiți în siguranță când
vă aflați în situații de genul acesta?

Când
dormi în natură, încerci să fii nevăzut. Încerci să găsești niște locuri
ascunse, pentru că în unele țări nu este legal. Eu îmi găsesc locul doar
noaptea, de la șase seara, apoi plec dimineața ca să nu deranjez pe nimeni. Nu
călătoresc niciodată cu bicicleta în afara Europei, bănuiesc că lucrurile ar
sta diferit. Pentru mine e cel mai bine să fiu pe teren, pentru că uneori pot
avea o idee și când ajung pe teren, descopăr că realitatea este diferită. Nu
îmi place când am o zi sau trei zile de acoperit un subiect, ar putea fi numit
jurnalism lent. Așa că renunț să mă mut tot timpul înapoi la Paris. Nu mai am o
casă de zece ani și mă tot mut acolo unde lucrez. Când ajungi pentru prima dată
într-o țară, ai ochi de turist, așa cum se zice. A doua oară este mai bine, a
treia oară este cel mai bun timp să revii pentru documentare.

Datoria de a spune poveștile necunoscute

Cum ați tratat prima poveste pe
teren?

Nu
am călătorit niciodată atât de departe, așa că tot spuneam că trebuie să merg
să văd dacă pot să fac față realității, să fiu în tabăra de refugiați cu oameni
pe care voi încerca să-i înțeleg. Oamenii din tabără se luptă cu persecuția,
așa că era posibil să cedez și să mă întorc acasă. Dar m-am simțit foarte
inspirat; iar în timp ce documentam, oamenii îmi spuneau că trebuie
să duc imaginile astea în lumina reflectoarelor, trebuie să povestesc această
istorie. Am simțit că este o datorie, am simțit că se bazau pe mine, pentru că
nimeni nu vorbea despre ei.

Jonathan a călătorit și în Etiopia, unde a fotografiat populațiile nomade

Cum poate un fotograf să spună
poveștile dezastrelor umane și naturale fără a cădea în extrema poverty porn
(trad. – obscenitatea sărăciei)?

Consider
că trebuie să petreci timp cu oamenii ca fotografiile tale să evolueze, pentru
că dacă ai gândurile corecte în minte, vei găsi imaginile pe care le cauți.
După câteva săptămâni, oamenii nu te mai privesc ca pe un străin, ci doar ca pe
omul care umblă cu aparatul foto, așa că încep să se comporte mai natural. Așa
obții fotografii diferite fără să cazi în exploatarea sărăciei, fără să aluneci
în această capcană. Este dificil, pentru că, uneori, realitatea este brutală, mai
ales în cazul în care ești cu populații nomade în Etiopia sau Somalia. Adică nu
vrei să arăți numai mizerie pentru că situația este foare rea, dar nu vrei nici
să te îndepărtezi de adevăr. Eu îmi doresc să fotografiez demnitatea oamenilor.
Se spune că „dacă fotografia ta nu este suficient de bună, este pentru că nu
ești destul de aproape“ – așa că am luat acest sfat în considerare în munca mea.
Cred că dacă există ceva care nu merge bine în lume este faptul că ne dorim să obținem cât mai multe povești într-un ritm rapid. Știrile sunt
rapide și grăbite. Pentru a obține încredere, acceptare, ai nevoie de timp.

Sufocați de sărăcie

Am văzut că ați făcut o fotografie
în Bangladesh care m-a făcut să mă gândesc la industria fast fashion (trad. – industria modei rapide), la etichetele
hainelor pe care scrie că sunt făcute în Bangladesh. Cum muncesc acei oameni în
fabrica pe care ați vizitat-o?

Fabrica
de prelucrare a pielii este destinată prelucrării pielii de animale. Ei
introduc pielea în substanțe chimice, ceea ce generează o cantitate mare de apă
toxică, periculoasă atât pentru muncitori, cât și pentru locuitorii din jur,
deoarece aceasta ajunge în râu. Întreaga comunitate din jur suferă impactul
industriei tăbăcăriei. Situația este cu adevărat una dificilă deoarece această
parte a oraşului Dhaka este aproape ca o mahala de gunoaie, unde totul este
aruncat și oamenii trăiesc printre deșeuri. Majoritatea locurilor de muncă sunt
legate de colectarea deșeurilor și vânzarea lor pentru reciclare. Și, ca în
multe țări, reciclarea este o afacere imensă. Acest lucru este făcut de multe
familii. Dar și accidentările, bolile pe care le au, sunt pe măsură.

Aceste industrii folosesc oameni din
zone sărace ale lumii. Din ce ați observat, totuși cei de acolo percep asta ca
un ajutor, ca o oportunitate de job sau reprezintă un coșmar pentru că altceva
nu pot alege?

Ei
nu au de ales, pentru că în această țară nu există ajutor social. Există o
ierarhie imensă. Astfel, sunt complet supuși superiorilor, managerilor, șefilor
fabricii. Relațiile dintre clase sunt foarte brutale. Deci nu este ca și cum ar
avea o altă opțiune și trăiesc acolo. Poate că nu au aceeași percepție
globalizată despre unde ajung hainele lor și cine se folosește de ei, dar cu
siguranță nu sunt fericiți. Știu că suferă, știu că se îmbolnăvesc din multe
motive. Și ei continuă doar cu rezistența lor. Nu există nimic ce poți face.
Însă, la un moment dat, țara trebuie să-și protejeze muncitorii. Dacă nu
protejezi muncitorii în orice industrie, vei fi la mila celor care fac bani. De
aceea este important să trăiești într-o țară unde ai drepturi și protecție ca
muncitor, chiar și dacă lucrezi într-o fabrică mare.

Bangladesh este una dintre cele mai populate țări din lume

După toate astea, credeți că oamenii
trebuie să-și schimbe comportamentul de cumpărare din cauza felului în care
sunt făcute produsele?

Problema
nu sunt oamenii care cumpără, pentru că, dacă oferi oportunitatea oamenilor să
cumpere, vor face acest lucru. Sunt victime ale unei nedreptăți și suferă fizic
atunci când este ieftin. Responsabilitatea este mai mare pentru cei care produc
decât pentru cei care cumpără. Dar putem reorganiza sistemul pentru a-l face
mai accesibil, mai prietenos, și pentru a opri acest lucru, pentru că sunt doar
câțiva oameni care câștigă mulți bani din toate acestea. Problema este
sistemul, este compania care face acest lucru posibil. Pentru că, evident,
atunci când oferi aceste haine ieftine, oamenii din Europa care nu au bani vor
cumpăra, pentru că sunt ieftine. Dar trebuie să înțelegem că atunci când
cumperi ieftin, cineva plătește prețul.

„Bărbații își părăsesc familiile, dacă le mor animalele, și dezvoltă
probleme mintale“

„Weekend
Adevărul“:
Există un motiv anume
care v-a făcut să vă concentrați pe documentarea efectelor schimbărilor
climatice?

Jonathan Fontaine:
Sunt de părere că reprezintă povestea secolului nostru. Secolul XXI va suferi
din cauza acestui lucru. De exemplu, atunci când mâncăm o friptură bună într-un
restaurant din Europa, trebuie să înțelegem că această carne este plină de
boabe de soia. Acele boabe de soia provin de la unele plantații din Paraguay,
din Bolivia, din Argentina. Acele locuri obișnuiau să fie pline de păduri, dar locuitorii
au fost alungați și discriminați să plece, chiar dacă oamenii indigeni au fost
dintotdeauna acolo. Încerc să explic o legătură dintre modul de a trăi și
sistemul globalizat care, la final, este la capătul lanțului. Oamenii suferă
din cauza asta, schimbările climatice din Etiopia nu apar doar o dată sau de
două ori în zece ani. Acum se întâmplă anual. Așa că nomadismul este pe cale să
dispară complet în această perioadă din cauza activității umane.

Cine
credeți că poartă responsabilitatea în rezolvarea problemei dispariției
nomadismului?

Nu
vreau să individualizez problema pentru că oamenii se simt vinovați, iar asta
nu este corect. Este o problemă de politică globală. Oamenii care sunt victime
ale acestei schimbări sunt cei pe care nu-i vezi și pe care nimeni nu-i
cunoaște. Modul lor de viață este afectat profund. Nomadismul tradițional a
existat de mii de ani și acești oameni erau cu adevărat fericiți. Când vorbești
cu ei, singurul lucru pe care și-l doresc este să se întoarcă. Să aibă câteva
vaci sau oi și să se întoarcă în pustiu. Ei își doresc această libertate, acest
tip de viață. Acum trăiesc doar ca refugiați climatici pentru că toate
animalele sunt moarte. Este ca și cum s-ar fi dat startul la un cartel de 9
milioane de oameni. Așa că, fără animale, nu poți fi nomad pentru că este doar
un stil pastoral. Fără animale, ei sunt nevoiți să trăiască în tabere sau să
încerce să se integreze în orașe și sate, ceea ce unii încearcă să facă, dar,
în principiu, este sfârșitul nomadismului și asta vreau să arăt.

Coșmarul sufletelor pierdute

Ne-ați
putea spune povestea imaginii de la World Press Photo? Cine este Samira?

Imaginea
de la World Press Photo arată efectele acestei secete care a început prin 2020.
Este cea mai gravă înregistrată vreodată în Cornul Africii. La fiecare 7-10
ani, obișnuiau să aibă o scădere a animalelor, era dificil, dar puteau să facă
față. Acum este secetă în fiecare an și este tot mai lungă și mai lungă,
ultimii zece ani au fost din ce în ce mai răi. Samira a sosit în tabără după ce
a lucrat aproximativ o săptămână alături de mama ei. Ultima lor capră murise,
și, practic, când a murit ea, a fost sfârșitul pentru ele și s-au întors în
sat, în tabără. Aceasta este cea mai mare tabără din regiunea Etiopiei. A
lucrat timp de aproximativ cinci zile cu apă limitată. În lipsa apei, oamenii
apelează la săparea unor gropi în vechea albie a râului sau la săparea unor
gropi adânci de trei metri pentru a obține apă, deși aceasta nu este tratată.
Ca rezultat, bolile se răspândesc în tabără, iar ciclul de probleme continuă
fără încetare. Samira este o adolescentă, are 16 ani, și și-a petrecut ore
întregi pe drum. La un moment dat, am început să discut cu ea și se gândea doar
că voia să se întoarcă cu familia la traiul de dinainte, pentru că se simțea
pur și simplu liberă. Ea a rămas doar cu mama ei, întrucât multe familii sunt
abandonate de către tată și nu mai are sens nomadismul dacă nu există animale.
Ca să înțelegem mai bine trebuie să știm că animalele domestice sunt sufletul
structurii familiale.

Somalia are o populație de aproape 17 milioane de oameni

Și bărbații unde se duc după ce
animalele mor?

Majoritatea
bărbaților își abandonează familia pentru că este o rușine să-ți pierzi
animalele, așa că fug sau dezvoltă probleme mintale. Pur și simplu nu pot
accepta realitatea după ce au pierdut sute de animale domestice, lucru care
duce la comportamente agresive, iar unele familii ajung să-i lege de un copac,
iar ei trăiesc în tabere în astfel de condiții. Este o situație dificil de
înțeles pentru ceilalți. Din nefericire, nu sunt mulți medici disponibili
pentru a aborda aceste probleme de sănătate mintală. Am vizitat un spital cu
numeroase persoane care și-au pierdut complet legătura cu realitatea, atât
bărbați, cât și femei. În plus, femeile se confruntă cu probleme precum
agresiunea sexuală. Situația continuă să se deterioreze, devenind un coșmar.
Este dificil să surprinzi această realitate într-o lumină pozitivă pentru că
este cu adevărat o situație de coșmar. Femeile trebuie să-și construiască
adăpostul, să găsească apă, pe care o scot în găleți legate cu sfori și să
meargă 10-15 kilometri. Somaliland nu este recunoscută de ONU și nu primesc
prea mult ajutor, decât de la ONG-uri locale care au mai puțină putere, mai
puțini bani pentru a investi și a aduce ajutor. Mulți copii se confruntă cu
cazuri mari de malnutriție. Mănâncă doar un fel de lapte praf cu porumb din
care fac niște clătite care nu sunt hrănitoare.

Ajutorul care nu (prea) mai vine

Sunt
persoane care iau în calcul varianta integrării în alte locuri, care încearcă
să-și facă viața în alt fel?

Sunt
și oameni care au fost refugiați climatici nomazi și acum merg în orașe mici și
încearcă să vândă ceva. Unii dintre ei și-au vândut ultimele capre pentru a
obține bani. Deci, unii chiar încearcă să facă asta. Unii bărbați, care încă
mai sunt acolo, lucrează uneori în construcții în sat sau în oraș. Însă ei sunt
exploatați complet, pentru că sunt plătiți de zece ori mai puțin decât un
muncitor din sat. Obiectivul lor este întotdeauna să încerce să se întoarcă la
nomadism, dar întoarcerea lor implică întotdeauna cumpărarea de animale. Nu am
menționat că, din cauza conflictelor internaționale, cu multe alimente nici
ONG-urile locale nu mai pot ajuta destul.

Din perspectiva dumneavoastră, cine
este responsabil pentru situația din Somalia?

Suntem
responsabili fiecare într-un fel. Lumea politică este responsabilă. Continentul
african produce foarte puțin CO₂. Deci, da, să zicem că alte țări cu
politici globalizate sunt responsabile pentru acestea, indirect pentru
schimbările climatice și acum pentru situația nomadă. Așa că sunt multe
persoane de învinuit. Este mai mult o viziune politică asupra lumii. Extractivismul
și globalismul sunt responsabile.