În adolescență, Mădălina Craiu era o elevă conștiincioasă și ambițioasă – a perseverat până a dobândit un IQ de 140 –, iar în timpul liber era o hipiotă pasionată de cărți și concerte folk în Vama Veche.
Imaginea 1/5:
Mădălina Craiu a descoperit teatrul în liceu. Foto: Sabina Costinel
Între viața la țară, căminul
studențesc în care și-a petrecut copilăria alături de părinți și perindările
prin diversele cartiere ale Bucureștiului, Mădălina Craiu (33 de ani) și-a
descoperit pasiunea pentru muzică, a învățat Arhitectura, care a fost la un pas
să îi devină carieră, dar și talentul în actorie. Deși a fost o mare provocare
și un domeniu despre care nu știa nimic, actrița se consideră norocoasă că și-a
urmat instinctul la o vârstă la care este greu să îi ceri unui adolescent să își
dea seama ce vrea să facă cu toată viața lui. „Weekend Adevărul“ a discutat cu
Mădălina Craiu despre viața la cămin, dar nu în studenție, ce a învățat de la Adrian Titieni, Gelu Colceag și Marela Jugănaru.
„Weekend Adevărul“:
Până la vârsta de 3 ani ai fost crescută de bunica ta, Natalia, la Hunedoara.
Îți amintești ceva din acea perioadă? Sau povești pe care ți le-a spus bunica
despre tine, cum erai la vârsta aceea?
Mădălina Craiu: Nu chiar.
În acea perioadă, mama lucra și tata era deja la București. Bunica din partea mamei
locuia la Hunedoara, iar cea din partea tatălui locuia la țară. Mama era
plecată din când în când și lucra de dimineața până seara, deci cel mai mult am
fost crescută în primii trei ani de bunica. Nu îmi amintesc mare lucru de
atunci, dar de fiecare dată când mă întâlnesc cu bunica îmi dau seama de multe
lucruri (râde) – de la ea am preluat multe trăsături și efectiv am
învățat ce înseamnă viața. Nu îmi amintesc multe lucruri din majoritatea copilăriei
pentru că ne-am mutat foarte mult și probabil că a trebuit să mă adaptez
fiecărui loc și cumva nu am păstrat amintiri legate de ele pentru a nu mă atașa.
În adolescență încă aveam foarte multe amintiri de pe vremea când locuiam cu
părinții mei în căminul studențesc.
E un loc aparte în
care să copilărești…
Da. Odată ce ne-am mutat la
București, când aveam aproape 3 ani, am stat la căminul studențesc pentru că
părinții mei erau studenți la Arhitectură. Am locuit acolo până la 6 ani. Îmi
amintesc că în adolescență aveam amintiri din acea perioadă, mi s-a părut cea
mai frumoasă din întreaga copilărie, iar atunci aveam un atașament emoțional
față de ea, însă între timp am uitat-o. Atunci, dacă mi se părea că miroase ca
în cămin mă simțeam foarte bine, familiar, confortabil. Îmi plăcea că toată
lumea era prietenoasă, toți se distrau, ai mei aveau foarte mulți prieteni și
de fiecare dată când aveau lucruri de făcut eram trimisă pe la prietenii lor și
mă distram foarte tare cu ei, mă învățau poezii, se jucau cu mine. Eram
răsfățata căminului, pe oriunde umblam eram binevenită și oamenii se ocupau de
mine. Aveam și preferați. Îi spuneam mamei la cine plecam și mergeam singură.
Apoi ne-am mutat destul de mult până când, în cele din urmă, pe la 9-10 ani, ne-am stabilit în Vitan, unde am stat aproape zece ani și a fost cel mai „acasă“
pentru mine. A fost o perioadă lungă, una în care începi să devii conștient de
tine pentru că intri în adolescență, te formezi.
Mădălina a copilărit și în căminul studențesc, alături de părinții ei
Cititul pe prispă
Vacanțele unde le
petreceai?
Mă duceam la bunici și stăteam
destul de mult, uneori chiar toată vacanța de vară. Bunicii aveau vaci, cai și
mergeam cu căruța până la holdă și adunam porumb, dar eu nu făceau mare efort,
nu mă puneau neapărat la treabă, ci mai degrabă doar mă luau cu ei când munceau
și îmi plăcea asta. Dădeam mâncare la iepuri, găini, îmi plăcea mult să stau în
șura aceea mare pentru că se aciuau găinile să facă ouă și îmi plăcea foarte
mult să le caut. Așa mă distram: căutam ouă, dădeam de mâncare la iepuri, la vaci.
Îmi amintesc că în sat mi-am făcut o bună prietenă pentru foarte mulți ani
pentru că ne aveam doar una pe cealaltă. Ne plăcea foarte mult să stăm împreună
și până pe la 14-15 ani am fost cele mai bune prietene, iar la țară eram
nedespărțite, mergem pe câmp împreună, bunica ei ne făcea plăcinte, bunica mea
ne dădea struguri, descopeream viața și lumea împreună. Mult mai multe amintiri
am de la țară decât din București, pentru că probabil de „țară“, fiind aceeași
de fiecare dată, cumva am putut să mă atașez emoțional de acel loc,
activitățile de acolo și modul cum am crescut. Tot la țară m-am și îndrăgostit
prima dată la 15 ani. De fapt, acolo s-au întâmplat marile evenimente ale
copilăriei mele sau cel puțin doar de acolo mi le amintesc cel mai mult. Când
veneam în București, stăteam foarte mult cu prietenii părinților mei și, deși
îmi plăcea foarte mult, simțeam nevoia să stau și cu cei de vârsta mea, ceea ce
se întâmpla mai degrabă la bunica.
Dar în București
ce făceai? Ce preocupări sau pasiuni aveai?
Îmi plăcea să citesc. Până când am
terminat liceul, am citit enorm. Generația mea a prins încă acea perioadă când
nu apăruseră calculatoarele și alte gadgeturi. Începusem să citesc încă de
dinainte, iar când au apărut, în continuare îmi plăcea mai degrabă să citesc.
În adolescență cred că am citit mai mult decât am făcut-o ulterior în toată
maturitatea. Atunci ai cu totul alt timp, nu te stresează altceva decât
eventual tezele, deci cumva ai siguranța faptului că știi ce se întâmplă mâine,
când vine vacanța sau când reîncepe școala. Aveai o structură foarte clară și
atunci îți și făceai programul astfel încât să faci lucruri faine.
Îți mai aduci
aminte ce cărți erau pe lista ta?
Am început cu „Cireșarii“, pe care
îi citeam la țară pe prispă. Apoi „Cei trei muschetari“ și „După douăzeci de
ani“, „Regina Margot“ și altele. Mama îmi spunea de ele și îmi și nimerea
gustul, dar și tata îmi mai recomanda cărți. Ulterior am început să mi le aleg
eu, să fie mai pe același stil, iar majoritatea erau de aventură. Am observat
în timp că îmi plac cele istorice de aventură. Când am intrat în liceu, citeam
tot ce îmi pica în mână. Aveam obișnuința ca, dacă nu îmi plăcea o carte, să o
termin totuși. Aveam autori preferați, iar primul pentru care am făcut o mare
pasiune în liceu a fost Honoré de Balzac, apoi, pe măsură ce am înaintat în
timp, mi-a picat cu tronc câte un scriitor din care citeam cât puteam de mult.
Ultima mare pasiune a fost Mihail Sebastian, pe care l-am abandonat de vrei doi
ani, dar sper să revin la el, pentru că încă nu am reușit să intru adânc în
publicistica lui. Dincolo de citit, îmi plăcea foarte mult să ascult muzică,
dar la pick-up, pe care îl aveam în camera mea, iar părinții îmi dăduseră toate
discurile lor. Ascultam foarte mult Vangelis, Nicu Alifantis și Smokie. Îmi
rămăsese chestia asta încă din studenția lor când stăteam în cămin și ascultam
doar discuri la pick-up.
Hipiota cu IQ de
140
Mărturiseai
într-un interviu că la acea vreme erai puțin hipiotă. În ce sens?
Dincolo de citit și ascultat
muzică, erau și alte elemente care mă făceau hipiotă (râde). Mergeam în
fiecare an în Vama Veche și ne cazam mereu în 2 Mai, unde stăteam ori la cazare,
ori la cort. La cort stăteam cel mai mult, chiar și câte două-trei săptămâni,
de unde și hipiotismul. Plecam de acasă cu bani pentru o săptămână și cumva
reușeam să supraviețuim din ei trei săptămâni. Mergeam la toate concertele
folk, rock și tot ce găseam prin Vamă, dansam până dimineața pe plajă, în
timpul zilei împleteam brățări și ni le puneam la mână, la picior. Și ca
estetică, eram tot timpul cu tot felul de chestii indiene pe noi: eșarfe, genți
și alte accesorii.
Dar, în același
timp, la Liceul „Tudor Vianu“ erai o elevă conștiincioasă, care totuși mai și
chiulea.
Da, când chiuleam, mergeam cu
prietenii în spatele sălii de sport și cântam sau îi ascultam pe ei cântând la
chitară. Mai ieșeam la ceaiuri, ceea ce mie îmi plăcea foarte mult, inclusiv
acasă făceam ceai pentru toată lumea (râde). Era ritualul nostru de a
sta la ceai și de a pălăvrăgi. Când privesc în urmă, îmi dau seama că eram
foarte cuminți. Chiuleam și din cauza nevoii de a sta împreună, pentru că în
rest nu prea ne permitea timpul. Îmi amintesc că eu și cel mai bun prieten al
meu de atunci ne puseserăm scopul de a avea media peste 9 în fiecare an, mai
ales că atunci „Tudor Vianu“ era cel mai bun liceu din București. Dacă reușeam
să facem asta, ne permiteam să și chiulim. Deci nu am chiulit niciodată
necalculat, ci doar atât cât ne permitea și orgoliul. Atunci noi am fost într-o
competiție sănătoasă, care ulterior ne-a și antrenat pentru anii de facultate,
în care am rămas cumva la fel de studioși, dar având și viață personală.
În copilărie, Mădălina petrecea Crăciunul cu părinții în București, iar Paștele la bunici
La un moment dat
ai făcut și un test de inteligență la care ai obținut un scor foarte mare – 140.
Cum ai ajuns să îl faci?
La vremea respectivă, se făceau în
liceu. Veneau diverse asociații, bănuiesc că făceau un fel de sondaj sau
selecție, iar noi am fost testați de vreo trei ori, altfel nu cred că mi-ar fi
venit ideea aceasta. Când am fost prima oară testată, mi-a plăcut că mi-a ieșit
un scor mare și, adolescentă fiind, aveam și egoul în formare și voiam să fiu
bună la diverse lucruri. Eram la un liceu cu foarte mulți olimpici, eu nu
mergeam la olimpiade, dar cumva voiam să fiu în rând cu ei și mă salva faptul
că aveam un IQ mare comparativ cu media. Ulterior, a rămas un mic lucru de
mândrie pentru mine și l-am făcut public într-un interviu pe care l-am dat la
24 de ani, când n-am avut prea multă minte și am spus asta (râde). După
prima testare la liceu, făceam teste și exerciții de IQ acasă pentru a vedea
până unde pot ajunge. De obicei ajungeam la un scor de 138 și voiam să ating
140, aceasta fiind limita de a intra în Mensa, iar când l-am făcut, m-am oprit.
„Mă consider
norocoasă că am intrat la clasa lui Titieni“
La vremea
respectivă aveai un traseu legat de ce să faci mai departe, după terminarea
liceului?
Nu. Ai mei erau încântați când, în
cele din urmă, în clasa a X-a, am ales să merg la Arhitectură. De mică mă
învățaseră să desenez și am continuat să fac asta, mă exprimam creativ și mă
hotărâsem să fac Arhitectură pentru că era un mediu pe care cât de cât îl cunoșteam.
Apoi nu am dat la Arhitectură din respect pentru ea, pentru că nu mă simțeam
suficient de pasionată pentru a o și practica. Nu îmi petreceam zile întregi
documentându-mă și desenând, poate și pentru că asta făcusem cumva toată viața,
mi se părea la îndemână și nu mă motiva. Când a apărut actoria în clasa a XI-a
mi-au sclipit foarte tare ochii pentru că era ceva despre care nu știam nimic.
La un moment dat, profesoara de română a făcut o trupă de teatru. Era o profă
foarte mișto, care ne deschisese tuturor un apetit foarte mare pentru citit și,
dincolo de ce trebuia să acoperim din programă, în fiecare săptămână mai citeam
o carte în plus, pe care o și discutam. Când a făcut trupa, au intrat prietenii
mei cei mai buni și după un an mi-au povestit că se distrează foarte mult și
m-au îndemnat și pe mine să mă alătur. Astfel că am intrat în trupă în clasa
XI-a și mi s-a spus că am date pentru asta. Mi-a plăcut mai mult pentru că era
ceva necunoscut, trebuia să muncesc pentru asta.
Și atunci ți-ai
schimbat preferința de la Arhitectură la Actorie…
Se pare că nu eram foarte calculată
în decizii (râde). Mama mi-a povestit că într-o zi pur și simplu m-am
dus la ea și i-am zis că dau la Actorie. Ei au fost foarte surprinși, pentru că
nici nu știau că sunt pasionată de asta. Slavă Cerului că a fost o decizie
bună! Am mers foarte mult pe instinct, ceea ce mi se pare foarte greu să faci
la o vârstă atât de fragedă. Întotdeauna m-am considerat norocoasă că mi-am
găsit pasiunea atât de devreme. Nu știu dacă este chiar ok să ni se ceară să ne
găsim drumul în viață atât de devreme. Să întrebi un om de 16-17 ani „Ce vrei
să faci de acum încolo cu toată viața ta?“ mi se pare ceva foarte mare. Apoi am
avut noroc să pic în primul an la Actorie.
Norocul de a pica
la admitere
În ce sens noroc?
După ce am picat, m-am înscris la Facultatea
de Litere și mi-a plăcut foarte mult, însă în acel an a început să îmi fie
foarte clar că eu chiar vreau să fiu actriță. Cred că după liceu ar fi benefic un an sabatic pentru oricine pentru a avea timp să se gândească la ce își
dorește cu adevărat să facă. În acea perioadă, după ce picasem, m-am pregătit
cu altcineva decât prima oară, dar m-am bazat foarte mult pe mine: mi-am
pregătit repertoriul singură, m-am dus la spectacole, mergeam în librării și
citeam multe poezii pentru a mi le alege pe cele care mi se păreau potrivite.
Faptul că am picat m-a obligat la o mult mai bună disciplină în pregătire și
pentru admitere, mai ales că aveam timp și o dorință arzătoare. La admitere
eram foarte motivată, mai ales că deja știam ce presupune acest proces.
Mădălina a rămas cu dragostea pentru natură încă din copilărie. Foto: Alex Gâlmeanu
Și ai intrat la
clasa lui Adrian Titieni. Îți amintești cum a fost să pășești în lumea aceea?
Nu cred că m-a surprins nimic
pentru că nu știam ce presupune. Când am intrat eram foarte deschisă, orice
curs sau profesor erau pentru mine o sursă de cunoaștere. Aveam o gândire
critică, moștenită din liceu, când am învățat că nu este nimic greșit în faptul
că ceva nu rezonează cu tine. Îmi amintesc că în facultate erau lucruri cu care
rezonam și lucruri cu care nu se întâmpla asta absolut deloc, deci preluam
lucruri care erau pe direcția pe care voiam să o urmez eu și care era conform
gustului meu pentru manifestarea creativă. Adrian Titieni își încuraja
studenții în acest sens, să aibă busolă proprie, să pună la îndoială. Dincolo
de asta, am rămas de la el cu metoda efectivă de a face actorie. În facultate
ni se spunea că noi suntem generația de actorie de film. Într-un mod bizar,
cred că așa era, pentru că foarte mulți din generația mea fac mult film. Titi
ținea foarte mult la autenticitate și sinceritate, iar punerea lor în practică
ține de anumite mijloace pe care le înveți, de proiectul în sine și așa mai
departe. Întotdeauna m-am considerat norocoasă că am intrat la clasa lui
Titieni pentru că m-am simțit mai compatibilă cu el decât cu Doru Ana, care
luase și el clasă în acel an. De crescut, eu trebuie să fiu crescută de Titi.
Mai târziu, cu Doru Ana am și ajuns să joc și ne-am înțeles foarte bine și
chiar mi-e dor de el. După prima admitere, mi-a mărturisit cineva că Doru Ana spusese de mine că sunt obraznică (râde). Deci un profesor mă văzuse ca
fiind obraznică, iar celălalt ca fiind mai degrabă combativă și critică. Știu
sigur că am picat prima oară pentru că am avut un examen prost, nu pentru că am
fost obraznică.
Rezolvări
regizorale
Iar mai târziu,
masterul l-ai făcut la clasa lui Gelu Colceag. Cu el ce fel de compatibilitate
aveai?
Majoritatea generației mele a fost
foarte compatibilă cu grupul de profesori pe care i-am avut la licență.
Ulterior, la master, lucrurile nu au fost la fel de compatibile, însă, mie cel
puțin, îmi plăcea foarte mult de domnul Colceag, mai ales cum lucrează și
faptul că avea rezolvări foarte exacte pe care ulterior era treaba ta să le
justifici. Mie îmi plăceau foarte mult rezolvările lui regizorale și, chiar
dacă nu explica neapărat de ce rezolvă așa, pentru mine era foarte clar ce
vrea. Mă motiva foarte mult să justific rezolvările acelea și să găsesc soluția
pentru a le face să arate autentic, sincer, bine și funcțional.
Dincolo de cei doi
profesori, cine altcineva te-a marcat în anii de studenție?
Profesoara Marela Jugănaru mi-a mai
plăcut foarte mult. Am lucrat destul de mult cu ea, am învățat să îmi accesez
emoționalul optim pentru roluri și la ea am avut cele mai bune examene în
sensul în care am avut revelații, am înțeles ceva și care s-au sedimentat în
mine foarte clar ca proces și lecții ulterioare. Cred că de la Marela Jugănaru
am învățat cel mai bine și ușor mecanismul efectiv de a-mi face profesia și îi
sunt foarte recunoscătoare. În rest, din facultate îmi amintesc că era o
competitivitate foarte bună și sănătoasă, conta să ne facem examenele foarte
bine și toți eram capabili să acceptăm succesul altcuiva și să îl râvnim prin
metode corecte.
Sursa – Adevarul
Daca vreti sa ne fiti alaturi si sa contribuiti financiar la proiectele noastre, puteti sa ne ajutati cumparandu-ne … o cafea tare 🙂
