INTERVIU Mădălina Craiu: „În centrul pentru femeile salvate din traficul de persoane am întâlnit foarte multe fete minore“

„Weekend Adevărul” a discutat cu Mădălina Craiu despre proiectele cu teme profunde: traficul de persoane și abuzul sexual asupra femeii făcut dintr-o poziție de putere, precum și despre recentele provocări pe care le-a avut în interpretarea rolului dansatoarei de striptease Alis din filmul de comedie „Klaus și Barroso“, care poate fi văzut în cinematografele din întreaga țară.

„Weekend Adevărul“:
Unul dintre cele mai longevive roluri pe care le-ai făcut până acum este cel al
Magdei, din „Umbre“. Ce lecții te-a învățat?

Mădălina Craiu: Eram
foarte concentrată să aduc rolul la o formă bună, inteligibilă, cu care oamenii
să se poată inentifica. Era important pentru mine să găsesc lucruri cu care să
mă pot identifica în personaj: trăiri, emoții… Mă legam de faptul că Magda nu
se înțelegea cu tatăl ei, așa cum și eu în adolescență mă certam îngrozitor cu
tata, dar dintr-o formă de iubire. Înțelegând acest lucru, mă foloseam foarte
mult de relația cu tatăl ca să extrag momentele care erau similare între Magda
și Relu. Toată experiența din serial m-a învățat multe din punct de vedere
profesional: cum să ții un personaj atât de mult timp, cum să păstrezi
relațiile între personaje, cum îți evoluează personajul, cum îi ții arcul – de unde
pornește și unde ajunge. Faptul că eu mi-am făcut mâna pe un proiect atât de
mare și de succes a avut foarte multă relevanță pentru mine și cum am ajuns să
îmi fac profesia, mai ales că eram în anul I de master. Am jucat cu mulți
oameni pe care îi respectam, cu care nu visam că voi ajunge să joc atât de
devreme. Era imens pentru mine că mă întâlneam în fiecare zi cu Maria Obretin, Șerban Pavlu, că aveam secvențe grele de jucat împreună, că ei mă sprijineau și
mă ajutau foarte mult. Atunci am învățat și cât de mult contează chimia dintre
parteneri.

Ai jucat și în
„Doing Money“, despre Ana, o tânără traficată. Cum te-a schimbat acest film
având în vedere că abordează o temă puternică, un fenomen care încă se întâmplă
în România nevăzută?

Înainte de juca în acest film, mai
intrasem într-un proiect pe același subiect – scurtmetrajul „A Quiet Place“, în
care am jucat alături de Șerban Pavlu și Maria Obretin. Regizorul Ronny Dörfler
era interesat de acest subiect și o găsise pe Iana Matei (n.r. – autoare a
volumului „De vânzare: Mariana, 15 ani“) care are Centrul „Reaching Out România“, dedicat femeilor salvate din traficul de
persoane. Pentru acest scurtmetraj am făcut o documentare foarte amănunțită și
am fost în acel centru de mai multe ori, am vorbit cu acele femei. Astfel că
atunci când a venit „Doing Money“ eram deja familiarizată cu subiectul, nu a
fost ceva nou, ci dureros. În centru, energia era una foarte plină de speranță.
Fetele care, în cele din urmă, reușesc să sape din acel context sunt foarte
motivate să găsească altceva în viață. Sunt de fapt niște femei care sunt încă
foarte capabile de bucurie, curiozitate, entuziasm. Pentru noi, care nu am
trecut prin astfel de lucruri, să vezi oameni care râd, se distrează și glumesc
este ceva dureros, dar ele așa încearcă să își depășească traumele. Din punctul
meu de vedere, o fac într-un mod spectaculos. Cadrul din centru este și unul
foarte bun. De fiecare dată când mergeam acolo, eram surprinsă de normalitatea
cu care ele se raportează la lucrurile prin care au trecut pentru că este viața
lor și pentru că nu au cum schimbe trecutul. Mi se pare foarte sănătos să te
raportezi așa: a trecut, acum îmi doresc altă viață pentru mine. Acolo făceau
și terapie pentru a le ajuta să treacă peste ceea ce au trăit. Faptul că
fenomenul traficului de persoane vii încă se întâmplă și societatea nu îi face
față este ceva atroce! Foarte multe dintre fetele pe care le-am cunoscut acolo
erau minore. În scurtmetraj am jucat rolul unei fete care a scăpat din acel
sistem și se întoarce să își recupereze sora, pentru a nu ajunge în aceeași
situație, iar în „Doing Money“ am jucat rolul unei fete care fusese prinsă în
acel sistem, stâlcită de tot și fără nicio șansă de scăpare. Deci două variante
total diferite ale aceleiași povești. Am încercat să fac asta cât mai uman.

„Nu“ este „nu“

De asemenea, ai
jucat și în filmul „Mo“, care abordează tot o temă profundă, în sfera mișcării
#metoo. Pentru rolul Verei ai primit și o nominalizare la Premiile Gopo pentru
„Cea mai bună actriță în rol secundar“. Cum a fost să joci într-un film cu un
asemenea subiect, mai ales că la noi astfel de dezvăluiri nu au fost primite
tocmai bine?

Este un subiect foarte bun, complex
și complicat. Să afli că 50% din Europa crede că violul este justificabil în
vreo măsură este foarte derutant și șocant! Cred că Radu Dragomir (n.r. – regizorul
filmului) tocmai asta a vrut să adreseze: cât de greșit este ca jumătate dintre
noi crede că un viol poate fi justificabil, că dacă faci anumite lucruri ca
femeie ți-o meriți, ceea ce este foarte departe de adevăr. Este o direcție
foarte periculoasă să crezi că o victimă merită ce i se întâmplă. Sunt atâtea
cazuri în instanță în care victimele nu au câștigat pentru că violul a fost
considerat justificabil. Pur și simplu este dezaxat să crezi așa ceva. Tipul
acesta de subiecte sunt de obicei discutate, mai ales în media și online,
foarte violent, oamenii se împart în tabere care se luptă între ele. Când
vorbești pe marginea unei povești cu două personaje este mai ușor să discuți
fără să te implici emoțional. Modul în care a spus Radu povestea mi se pare
foarte blând și atent. Dacă te uiți la film, poți înțelege ambele tabere. Cred
că acest lucru a și generat discuțiile ulterioare. În mod evident, Radu este
susținătorul faptului că violul nu poate fi justificabil în niciun context sau
circumstanță. În același timp, îți și prezintă toate motivele pentru care unii
oameni ar considera că este justificabil. Astfel, poți destructura fiecare
lucru în parte și poți discuta pe tema respectivă. Oricum, „nu“ este „nu“.

Având în vedere că
de câțiva ani activezi pe micile și marile ecrane și ai jucat în diverse
proiecte, cum ți se pare că s-a schimbat percepția oamenilor despre producțiile
românești?

Eu am avut marele noroc de a fi în
multe proiecte care au ajuns să fie de succes și am imensul noroc că oamenii
vin și îmi spun că le apreciază. Spre exemplu, „Umbre“ a fost un precedent
foarte frumos, în sensul în care mi s-a spus foarte mult de-a lungul anilor că
de atunci au fost convinși să se uite în continuare la seriale și la filme
românești. În prezent, și „Clanul“ este lider de audiență după trei sezoane și
observ că oamenii sunt foarte încântați și disponibili să se uite. Cred că, cu
cât faci lucrurile mai calitativ, cu atât se va crea un public, și cu cât pui
mai multă pasiune și drag în poveștile pe care le spui, oamenii le vor simți și
poate chiar se vor regăsi în ele. Noi, ca industrie, suntem într-o perioadă de
tranziție, venim de pe un fond sărac, destul de traumatic, după comunism și
anii ’90, dar încet, încet, industria începe să
crească și să creeze produse din ce în ce mai diverse. În timp, cred că avem
șanse la o paletă mare și la o calitate susținută în producțiile românești.
Contează foarte mult ca oamenii să se uite la ele. Există un public care
consumă producții românești și, chiar dacă nu este extrem de mare, are foarte
mulți prieteni și astfel se duce vestea despre o anumită producție, așa cum s-a
întâmplat și cu „Umbre“.

Mădălina în rolul lui Alis. Foto: Vlad Cioplea

Teatrul, alt tip
de exercițiu

Ai fost și ești
implicată în proiecte foarte ample, consumatoare. Mai ai timp și pentru teatru?

Mai am timp, dar în ultimii ani nu
am avut foarte multă disponibilitate pentru teatru. De ceva vreme îmi tot spun
că trebuie să schimb asta, dar în prezent chiar nu mai am timp. Acum s-au
schimbat lucrurile: nu prea mai am timp, dar a început să apară
disponibilitatea. Bănuiesc că atunci când voi termina perioada asta foarte
aglomerată, voi relua discuțiile înspre teatru pentru că mi-e dor de el, este
un alt tip de exercițiu. Televiziunea și teatrul sunt două lumi foarte
diferite, însă în ambele ai spațiu să te joci. Însă la teatru, toți avem același
scop timp de două ore (cât durează piesa), toată lumea trebuie să spună aceeași
poveste. Dacă tu ratezi, te salvează partenerul. La film, dacă ratezi o
secvență, o mai tragi o dată, dar te privează de bucuria și de plăcerea de a te
simți susținut de tot restul colectivului. Încercăm să facem acest lucru și la
film, dar în acest caz, știind că ai o marjă de eroare – nu îți iese o dublă, o
faci pe a doua – nu este aceeași urgență; la
teatru, ești în fața publicului, în fața consumatorului direct, este altă
energie, alt tip de concentrare și alt tip de relaționare între actori.

Rolul exotic din „Klaus și Barroso“

Cea mai recentă
producție cinematografică în care joci este „Klaus & Barroso“, în care
interpretezi rolul lui Alis, o dansatoare de striptease. Ce te-a atras la acest
proiect?

M-a intrigat acest rol atât de
exotic, mai ales că este ceva foarte diferit față de ceea ce joc în mod normal
și nu este apropiat de viața mea de zi cu zi. În plus, este și un rol foarte
contrastant cu cel pe care îl joc în „Clanul“ (n.r. – jurnalista Ilinca
Anghel). Dar și contrastul temporal m-a atras pentru că aveam filmări
intercalate la ambele proiecte și mi s-a părut o mare provocare. Nu știam cum
aș putea fi credibilă într-un rol de dansatoare de striptease. În cele două
luni și ceva până au început filmările am încercat să lucrez la asta și
lucrurile s-au legat. Scosesem cățelul la plimbare și am găsit un studio de dans la bară chiar în apropiere de blocul meu, iar eu urma să am un astfel de
moment în film. Așa că m-am înscris la cursuri cu gândul că până la filmări
trebuie să fiu în regulă cu corpul meu, să am o relație bună cu el, să fiu
suficient de încrezătoare încât să pot dansa în feluri în care nu o mai făcusem
și mai ales în fața atâtor bărbați pe care îi cunoșteam. Le recomand din toată
inima femeilor să se apuce de dans la bară pentru că îți îmbunătățește relația
cu corpul tău în moduri despre care nu mă gândeam că sunt posibile și deodată
te vezi sexy și în zilele în care nu ți se pare că ești așa. Apoi este
importantă și partea de sport, care mi se pare foarte complexă, pentru că îți
lucrează tot corpul constant: lucrezi cu greutatea corpului tău – cel mai
eficient mod de a-ți lucra corpul. Este un sport care îmbină rezistență, forță,
cardio și elasticitate. Este o experiență tare terapeutică! În 16 ședințe m-am
pregătit pentru acea secvență din film, dar, stați liniștiți, nu se dezbracă
nimeni (râde). Este o secvență dificilă.

Iar coregrafia cum
ai făcut-o?

Este o combinație între antrenoarea
mea de bară Roxana și coregrafa filmului, Carmen. Amândouă m-au ajutat enorm.
Acela este un moment la care au lucrat cel puțin trei oameni.

Mădălina a învățat să danseze la bară înainte de filmări. Foto: Vlad Cioplea

De fapt, scena nu
este doar despre senzual, ci are un mesaj mai profund…

Da. Secvența este scrisă într-un
fel în care înțelegi că nu este despre asta și te trezești destul de repede
dintr-un eventual miraj. Cumva, scopul rolului meu era să încercăm să spunem
prin el că poate nu este cel mai bun lucru să ai preconcepții despre anumite
persoane care fac anumite meserii. Încă există un stigmat asupra acestui fel de
profesie, care nu ar trebui să existe. Eu am și fost în cluburi de striptease
și am stat de vorbă cu dansatoare, le-am văzut lucrând și este foarte greu ce
fac. Este o meserie mult mai grea pentru că este foarte solicitantă psihic,
fizic și emoțional. De fapt, ele funcționează ca o formă de terapie pentru
majoritatea oamenilor care se duc să le vadă. Într-un fel, scopul lor este să
facă omul din fața lor să se simtă bine și acest lucru presupune niște aptitudini
sociale foarte bune. Trebuie să poți interacționa cu absolut oricine ajunge în
fața ta și să reușești cumva, prin corpul tău, să îl faci pe acel om să se
simtă bine. Din punctul meu de vedere, este o profesie extrem de complicată și
foarte greu de făcut bine. Am văzut femei făcând-o foarte bine și am o
adevărată admirație pentru ele pentru că ceea ce fac ele înglobează actorie,
terapie, dans, sport și putere fizică și mentală. Eu oricum eram convinsă de
această poziție și nu aveam preconcepții legate de această profesie. Dacă mai
sunt oameni care au, sper să îi convingem să gândească mai deschis văzând acest
film.

„În profesiile în
care interacționezi cu mulți oameni, terapia este necesară“

Din postările tale
de pe rețelele de socializare se observă că ești foarte pasionată de călătorii.
De unde moștenești acest dor de ducă?

Nu am nici cea mai vagă idee (râde).
Mi-a plăcut să călătoresc încă din copilărie, când îi rugam pe ai mei să mă
lase în tabere, ceea ce au și făcut. În cele din urmă, pe la 14 ani, am început
să plec și în tabere în afara țării. Mă consider foarte norocoasă că ai mei au
avut puterea financiară și inconștiența să își trimită copilul în străinătate (zâmbește).
Mi-a plăcut atât de tare când am fost prima dată în Italia, la Rimini, încât am
vrut să mai fac asta. Îmi amintesc că atunci am fost la mare patru-cinci zile,
dar am făcut și excursii de-o zi la San Marino, Roma și Veneția. Mi-a plăcut
foarte tare și am vrut să merg în fiecare an undeva în străinătate. A fost și
este în continuare una dintre marile mele pasiuni. Îmi place să văd locuri,
clădiri, oameni noi, să văd cum gândesc… Când ajungi în altă cultură, trebuie
să te adaptezi și să înveți brusc mult, ceea ce îmi place.

Te-ai simțit
vreodată „acasă“ într-unul dintre locurile pe care le-ai vizitat?

Da, întotdeauna în Italia. Pur și
simplu îmi place să revin acolo, mai ales în Veneția, dar nu aș putea spune de
ce. Am un sentiment de liniște, calm și apartenență de fiecare dată. Probabil
pentru că îmi plac lucrurile estetice foarte mult și acolo este atât de mult
frumos încât mă încarcă de energie. Acolo îmi place totul: clădiri, străzi,
canale și multe altele. Îmi face foarte mult bine doar să mă uit cu orele la
tot ce mă înconjoară acolo. Îmi mai place foarte mult Florența, dar și Toscana,
pentru că aici sunt foarte multe orășele istorice extrem de vechi.

Mădălinei îi place să călătorească. Foto: Sabina Costinel

Am observat că ai
o mică nostalgie a trecutului și vechiului, atât prin călătorii, cât și prin
pasiunea pentru vintage sub diferitele lui forme: de la haine la accesorii și
obiecte de decor.

Cu siguranță da. Am o astfel de
nostalgie și caut trecutul peste tot. În Italia, cumva este foarte facil să
găsești acest trecut, că au conservat extrem de multe locuri. În toate
orășelele istorice pe care le vizitezi ai ce vedea și îți poți imagina cum era
viața în trecut. Te poartă în altă lume. De exemplu, Veneția este conservată
exact cum era în anii 1500-1600. Este năucitor când îți dai seama că un mediu
urban a rămas perfect conservat, mai ales că acest lucru este foarte rar. Îmi
place foarte mult că, deși este un oraș, este liniște precum într-un sat, nu
există mașini, motociclete sau altele, ci auzi doar clipocitul apei, mai ales
dacă mergi în afara sezonului. Este ceva imens, impunător, extraordinar de
încărcat și frumos, dar cu o liniște ca la țară, auzi doar apa și vântul.

Mărturiseai
într-un interviu că mergi la terapie dinainte de a fi ceva atât de cunoscut așa
cum este astăzi. Cum a început acest proces pentru tine și unde te-a purtat?

Încă de când aveam 24 de ani. Este
mult mai ușor să ajungi în terapie dacă ai o problemă sau o cădere. În cazul
meu așa s-a întâmplat. Începusem să am atacuri de panică și m-am speriat foarte
tare, nu voiam să trăiesc așa. Pentru mine a fost ușor să intru în terapie pentru că aveam o problemă acută pe care trebuia să o rezolv, deci oricât de
mult aș fi vrut să stau pe gânduri în privința terapiei, era mult mai clar că
vreau să scap de atacurile de panică, ceea ce s-a și întâmplat. După ce am
făcut cunoștință cu ea, am considerat-o necesară și mi-a și plăcut să continui,
ceea ce fac și astăzi. Consider că mai am lucruri de îmbunătățit la mine și de
înțeles despre mine și despre oameni în general. Contează foarte mult, mai ales
dacă faci o astfel de meserie precum actoria în care interacționezi cu foarte
mulți oameni, poate ai provocări cu care nu te întâlnești în viața de zi cu zi.
Cred că acest lucru se întâmplă în majoritatea profesiilor pentru că fiecare
are niște lucruri specifice care nu apar în altele, deci problemele nu prea pot
fi rezolvate la o discuție cu familia sau cu prietenii. Terapia mi se pare
extrem de benefică în ceea ce privește lucrurile în care te simți neînțeles,
fiind un loc în care ești ajutat să te înțelegi și tu mai bine. Din acest punct
de vedere, oricine poate merge la terapie. Oamenii au sentimentul că terapia
este ceva foarte complicat sau că trebuie să ai problemă ca să faci asta, dar
realitatea este că trebuie doar să vrei să rezolvi lucruri minore la viața ta,
unde chiar te poate ajuta cineva să le îmbunătățești.