INTERVIU Mihaela Miroiu, activistă pentru drepturile omului: „Se considera că femeile se află la jumătatea distanței dintre om și mamiferele non-umane“

Văzute drept ființe inferioare, femeile au fost
lipsite de o mulțime de drepturi, inclusiv la învățământul superior. „Weekend
Adevărul“ a discutat cu Mihaela Miroiu, activistă pentru drepturile omului și
teoreticiană feministă, despre modul în care era văzută femeia la mijlocul
secolului al XIX-lea, lupta pentru emanciparea femeilor, dar și despre lipsa
unor drepturi fundamentale. Totodată, am discutat cu aceasta și despre cazurile
excepționale ale femeilor cu diplome universitare din acea perioadă și
limitările pe care le întâmpinau chiar dacă excelau în domeniile lor.

„Weekend Adevărul“: Cât de multă
școală făceau în general româncele în secolul XIX și sub ce formă?

Mihaela Miroiu: Mai întâi, trebuie să ne
amintim că femeia era complet lipsită de o mulțime de drepturi: de la cele
politice până la cele civile. Femeile nu aveau dreptul să încheie contracte, să
dețină o proprietate (dacă o moșteneau, era administrată de soțul lor). Trebuie
să avem în vedere și faptul că în anul 1900, 92% din femeile din Regatul Român
erau analfabete, la fel și 72% din bărbații români. În secolul XIX, accesul la
învățătură, mai ales la cea laică, era aproape absent. Nu existau decât foarte
puține școli la care să aibă acces copiii din mediul rural, fetele cu atât mai
puțin, nu erau primite nici măcar în clasele primare.

Totuși, câteva femei reușiseră să
aibă acces și la studii superioare, cu precădere spre sfârșitul secolului…

Aveau acces mai ales dacă plecau din țară și studiau
la Paris, Berlin sau în altă parte. Accesul la învățământul superior în România
era în general restrâns, iar pentru femei era aproape inexistent. Ele mai
veneau cu o diplomă de studii superioare obținută în străinătate și nici măcar
această diplomă nu le califica drept profesoare universitare. Acesta este și
cazul lui Alice Voinescu, care avea o diplomă de doctorat în Filosofie, și
totuși nu i s-a acordat dreptul de a profesa la Facultatea de Filosofie, ci i
s-au dat ore de Istoria artei la Conservator, deși ea era foarte calificată pentru
filosofie, chiar mult mai bine decât cei care erau la catedră. Aceste cazuri de femei cu studii superioare și diplome sunt absolut remarcabile, dar sunt doar
excepții ce au avut o soartă mult mai grea decât a bărbaților. Acesta este și cazul Ellei Negruzzi care a reușit până la urmă să facă studii de drept foarte
înalte, dar nu a avut voie să pledeze în barou. Deci și dacă făceau aceste
studii, erau maxim îndemnate să aleagă cariere didactice. Obstacolele acestea
au fost o constantă, inclusiv pentru aceste cazuri excepționale. Bărbații aveau
monopolul în aceste meserii. În toată lumea lucrurile au mers foarte încet
pentru femei, întotdeauna au fost ultimele pe listă, doar în anumite țări
lucrurile acestea au fost mult mai rapide, inclusiv în privința drepturilor
politice, așa cum s-a întâmplat în Australia, Noua Zeelandă și țările
scandinave.

Prejudecăți fără fundament
științific

Pe ce fel de prejudecăți se bazau
toate aceste limitări impuse femeilor în acea epocă?

Prejudecata fundamentală era că femeile nu au destulă
rațiune. Se considera că rațiunea femeilor este subdezvoltată în comparație cu
cea a bărbaților, dar și că este subminată de sentimente. Pe scurt, se
considera că femeile se află la jumătatea distanței dintre om și mamiferele non-umane.
De exemplu, Titu Maiorescu a formulat-o explicit într-o conferință pe care a
ținut-o la Ateneul Român, în care insinua că femeile au creierul mai mic decât
bărbații și este foarte normal să nu pui niște creaturi cu creierul mai mic să
le conducă pe cele cu creierul mai mare. Replica i-a fost dată de Sofia Nădejde, pe baza dovezilor științifice, într-un mod impecabil, transmițându-i
lui Titu Maiorescu că se înșală și pur și simplu dă curs unei prejudecăți care
nu are niciun fel de acoperire. Însă ea nu a putut vorbi tot la Ateneul Român
în contracararea lui Maiorescu. Exista un misoginism cras, în special în rândul
celor care aveau putere, influență și erau considerați un fel de guru
intelectual ai nației.

Maria Cuțarida-Crătunescu, prima femeie medic din România

Până la urmă, ce li se permitea să
facă? În ce se puteau implica?

Să slujească bărbații în absolut orice fel. Se
considera că femeile sunt create ca să fie ajutor pentru bărbații lor,
legitimarea acestei credințe venea și pe filieră religioasă. În alte tipuri de
filosofii, se considera că femeia reprezintă mai ales trupul și trebuie să se ocupe
de cele trupești – gătit, spălat – și bărbatul reprezintă capul, el ia decizii
și se gândește la cele intelectuale. Aceasta a fost o tradiție multimilenară
extrem de greu de scos din capul unora dintre oameni, inclusiv în zilele
noastre. La nivel social, implicarea principală a femeilor era admisă în
muncile de caritate, deci tot ce ținea de milă și îngrijire: orfani, bătrâni,
persoane cu probleme, răniți de război. Inclusiv Reginei Maria i se spunea „Mama
răniților“, ea organizând de altfel toată infrastructura răniților pe
fronturile românești, aducând asistente calificate din Scoția, ambulanțe, dar
nu numai. Doar că foarte multă vreme ea a fost cumva menținută în istorie cu
acest rol, când de fapt a jucat cel mai important rol diplomatic din istoria
noastră în privința Unirii de la 1918, fiind ctitora diplomatică principală.

Zorii feminismului

Dar existau și femei care luptau
pentru depășirea acestor limitări?

După 1848 au început să facă organizații feministe
pentru drepturile civile și politice ale femeilor, care au culminat cu
activitatea pentru dezbaterile despre Constituția din 1923, când au pledat
substanțial pentru dreptul de vot universal. Însă, în acea constituție s-a
admis dreptul universal, dar masculin. Ulterior, în 1929, li s-a acordat dreptul de vot și de candidare la alegerile locale, dar tot în mod cenzitar. În
timp ce femeile trebuiau să aibă educație pentru a vota, bărbaților nu li se
impunea aceeași condiție. Apoi le-a fost acceptat dreptul de vot prin
Constituția lui Carol al II-lea, doar că de atunci au început dictaturile și
practic nu l-au exersat. Prima dată când femeile din România și-au exercitat cu
adevărat dreptul de vot a fost pe 20 mai 1990. Deci după un secol și jumătate
de luptă.

Iar dreptul pentru accesul la
învățământul superior în România când le-a fost acordat?

În perioada interbelică s-a deschis o parte a
învățământului superior pentru femei, respectiv în anumite tipuri de
universități: Litere, Filosofie sau la studii Sociale, chiar și la Medicină.
Ceea ce nu înseamnă că s-au deschis și poziții de profesor pentru femei în
învățământul superior. Erau limitate. Statisticile din prezent arată că
învățământul superior este foarte feminizat la bază, dar masculinizat la vârf
(excepție făcând ministrul Ligia Deca). Noi avem o foarte lentă propensiune
către o schimbare adecvată. Politica ilustrează foarte bine desconsiderarea
capacității femeilor de a decide despre bunurile publice. De exemplu, acum în
Parlament sunt 17% femei, în timp ce etniile sunt mult mai bine reprezentate.
În ochii politicienilor decidenți, a fi femeie nu contează. În mod normal,
Parlamentul ar trebui să fie alcătuit din jumătate femei, jumătate bărbați,
pentru că asta înseamnă reprezentarea politică a cetățenilor. Femeile sunt
politic minoritare, dar demografic sunt ușor majoritare. Pentru o schimbare
adevărată este nevoie de mai mult decât implicarea organizațiilor specifice.
Este nevoie ca majoritatea femeilor să înțeleagă că există o nedreptate de gen
serioasă în diverse domenii, situații, și să se asocieze pentru a schimba acest
lucru. Drepturile femeilor nu au fost un cadou, ci au fost dobândite cu mari
sacrificii din partea predecesoarelor noastre.