6.6 C
Londra
marți, martie 5, 2024

INTERVIU Ross Freddie Ray, coregraf: „Oamenii încă văd dansul ca fiind un hobby și nu o profesie“

Considerat de multe persoane încă o profesie de fete sau o distracție până la o carieră serioasă, dansul este deopotrivă un mijloc de comunicare, cât și un stil de viață riguros, care implică o atenție minuțioasă asupra sinelui, atât fizic, cât și psihic.

Reclama Google

Ross Freddie Ray este unul dintre cei mai apreciați tineri coregrafi britanici FOTO Arhiva personală

Am putea spune cu ușurință că Ross Freddie Ray (28 de ani) s-a născut dansând – primii pași i-a făcut în ritm de muzică, iar destinul a făcut ca familia lui să fie deja în lumea mișcărilor grațioase. Așadar, încă din copilărie a studiat baletul, însă ca adolescent s-a angajat într-un pas de deux și cu fotbalul, pentru a evita bullyingul. După The Royal Ballet School, pe când avea doar 19 ani, Ray a venit în România și a dansat pe scena Operei Naționale din București, pe când la conducere se afla celebrul coregraf danez Johan Kobborg. După trei ani, el și-a dat seama că de fapt adevărata lui chemare este coregrafia și de atunci a semnat nu mai puțin de 24 de coregrafii, lucrând cu nume mari ale baletului precum Barnaby Rook Bishop (Principle of Scottish Ballet), Sergei Polunin, Marina Minoiu (balerină la Danish Royal Ballet), Laura Gromova (Principle state ballet of Georgia), Gareth Haw (English National Ballet).

În acest an, Ross Freddie Ray a făcut un salt amplu în sine, un grand jeté, a pus unul lângă altul fiecare stagiu al suferinței și a creat „Consumed. Despre zbucium și regăsire“. În pașii Francescăi Velicu, balerină la English National Ballet, și pe melodia „Amazing Grace“, coregraful a adus mai aproape de public problemele sănătății mintale – „o poveste nu neapărat cu final fericit, ci mai degrabă despre speranță“. Ross Freddie Ray a vorbit pentru „Weekend Adevărul“ despre călătoria interioară a dansului și lumea din spatele fiecărui plié.

„Weekend Adevărul“: Care sunt primele dumneavoastră amintiri despre dans? Când v-ați îndrăgostit de balet?

Ross Freddie Ray: Pot să spun că am început să dansez când aveam doi ani. Mama era profesoară de dans, preda în orașul nostru. Bineînțeles că nu putem numi dans la doar doi ani, mă învârteam de colo-colo, pe muzică (râde). Abia poate pe la 17-18 ani m-am îndrăgostit cu adevărat de dans pentru că până atunci dansul era ceva ce făcea parte din rutina mea și nu l-am apreciat cu adevărat. Apoi, am intrat la Royal Ballet, însă și atunci era mai mult luptă, străduință, decât dragoste sau plăcere. Abia când am început să fac coregrafie pot spune că m-am îndrăgostit de balet. Atunci am simțit mândrie și că acesta îmi este destinat mie.

Așadar, ați avut suportul familiei pentru această carieră.

Da, mă simt cu adevărat binecuvântat. M-au susținut în tot ce am ales să fac.

Baletul, o profesie a puterii

Care este atitudinea societății britanice în privința băieților care aleg dansul? Sunt foarte mulți care consideră dansul ca fiind un domeniu destinat fetelor. Ați avut parte de bullying, poate în timpul școlii, din această cauză?

Este o lume care judecă aspru, însă acum este puțin mai bine în această privință. Când eram la școală, în timpul liber, am jucat câțiva ani într-o echipă de fotbal, însă niciunul dintre coechipierii mei nu știa că fac și dans. Îmi era teamă să le spun pentru a nu ajunge subiectul lor de glumă. Eu pot să spun că nu am avut parte de bullying pentru că majoritatea timpului am ascuns dansul, însă sunt foarte mulți oameni care au de suferit din această cauză. Sunt mulți care spun că este un hobby de fete, o profesie de fete. Iar pe măsură ce te maturizezi, încep să pună problema că nu este un job adevărat, că nu te poți îmbogăți sau nu îți poți întreține familia. Oamenii încă văd dansul ca fiind un hobby și nu o profesie.

Cum ați reușit să treceți peste toate aceste prejudecăți? Ce sfaturi le-ați putea da tinerilor băieți cărora le place dansul sau alte profesii considerate ca fiind destinate fetelor?

Sfatul meu este ca în cazul în care cineva spune că nu este o meserie adevărată sau că nu este pentru bărbați să se gândescă, în primul rând, că într-o echipă de fotbal îți petreci timpul pe teren, în vestiar, la antrenamente alături de alți băieți – pe când la balet, ai șansa să îți petreci timpul alături de balerine, alături de femei frumoase (râde). Dar, lăsând gluma la o parte, nu există o profesie sau pentru fete sau doar pentru băieți, iar cine gândește așa este îngust la minte. Baletul oferă o dezvoltare incredibilă a corpului – nu există balerin care să nu aibă o musculatură impecabilă, o postură de invidiat, o forță incredibilă, pentru că au nevoie de toate acestea pentru a reuși. Dansul este o meserie fantastică pentru sănătate, este un stil de viață întreg care vine odată cu el. Datorită baletului am avut ocazia să merg în locuri pe care nu credeam că le voi vizita vreodată.

Credeți că aceste sfaturi se pot aplica și dansatorilor din România?

Da, sigur. România nu mai este o țară izolată. Au ușile deschise în toată lumea. Sunt o mulțime de școli care așteaptă tinerii talentați să vină. Dar, ca în orice alt domeniu, dacă vrei să ajungi în top, este necesar un angajament total, este necesar să muncești mai mult. Însă dacă ești dispus să muncești mult și să fii serios, baletul oferă siguranță financiară fără nicio problemă.

Dansul este nu doar o profesie, ci un stil de viață. FOTO: Jack Thomson

Dansul este nu doar o profesie, ci un stil de viață. FOTO: Jack Thomson

Cum se comportau profesorii de dans atunci când erați student? Erau exigenți și discriminau elevii dacă, să zicem, se îngrășau jumătate de kilogram? Sau dimpotrivă?

Am avut câțiva profesori care nu cred că ar fi trebuit să aibă dreptul să predea copiilor – erau agresivi, judecau, să zicem că erau nepotriviți pentru acel rol. Dar, pe de altă parte, am fost destul de norocos să am și profesori buni, care m-au încurajat, care îmi spuneau că sunt bun la ceea ce făceam – nu îi credeam, dar ei încercau. Dar cei care au trecut prin astfel de experiențe nefericite trebuie să vorbească despre ele și să ia poziție pentru ca pe viitor să nu mai existe.

O cursă cu tine însuți

Cei care activează în domenii artistice sunt mereu contracronometru – să fie la curent cu tot ce este nou, să fie mereu originali, să fie mereu cu un pas înaintea altora. Ați simțit vreodată această presiune, de a fi cel mai bun într-o perioadă scurtă de timp – o presiune pusă de societate, de familie, chiar de către dumneavoastră?

Mereu am simțit presiunea, mai ales atunci când îmi vedeam prietenii, foștii colegi de școală că reușeau în viață. Mă gândeam mereu că eu nu sunt ca ei, că nu ocup nicio funcție importantă. Însă mă gândeam la ce îmi spuneau profesorii: nu trebuie să te compari cu alți oameni. Lucru care mie mi se pare imposibil. Spre exemplu, când ești la școală, ai colegi de aceeași vârstă, dați același examen, însă luați note diferite, nu ai cum să nu te compari cu altcineva. Când am fost dansator, nu am fost suficient de curajos încât să concurez cu cei mai buni, poate și pentru că nu mă vedeam unul dintre ei, ci mai degrabă un coregraf. Pentru mine a fost și o diferență de mentalitate: dacă nu sunt suficient de bun ca balerin, poate o să fiu un coregraf bun. În ceea ce privește presiunea, cred că există o cantitate bună, dar și una rea – ca orice care este prea mult. Și, ca să fiu sincer, nu cred că am găsit nici până acum cantitatea potrivită de presiune, cât ar trebui să aștept de la mine. Însă când vorbim de presiunea breslei este cu totul altceva. Lumea dansului, în special în elita baletului, este neiertătoare, nicio greșeală, oricât de mică, nu este iertată. Cred că oamenii din această industrie ar trebui să încurajeze mai mult tinerii la început de drum. Presiunea de a nu putea să greșeşti oprește artiștii din a progresa.

Poate că această presiune a industriei are la bază două motive: unul este că baletul este considerat a fi un dans elitist, iar al doilea este că dansatorii, în general, au un fel de dată de expirare, dacă nu reușesc până la o anumită vârstă, nu mai există o altă șansă pentru ei.

Da, așa este. În cazul meu, pot spune că am scăpat de această presiune, în calitate de coregraf pot continua toată viața. Sper. Chiar recent am avut o conversație cu cineva de 26 de ani care spunea că trebuie să ia o decizie în privința viitorului căci mai are doar câțiva ani de carieră. Este un gând înspăimântător, mai ales pentru dansatorii care văd că acest deadline se apropie și nu sunt acolo unde își doreau. Însă acum, multe lucruri au evoluat, s-au perfecționat – cu o dietă anume și un stil de viață pregătit alături de o echipă, mulți dansatori își pot prelungi durata de viață a carierei mai mult timp. Dacă înainte o carieră de dansator se termina la 30-31 de ani, acum pot trece ușor chiar și de 40 de ani.

Toată această presiune, fie ea interioară, fie din partea industriei, poate afecta sănătatea mintală? Ați avut astfel de episoade, de anxietate, de burnout?

Am avut un episod sever de burnout în urmă cu câțiva ani. Am avut, într-adevăr, de suferit din cauza presiunii și luptei continue de a deveni mai bun. Însă episoadele mele depresive au la bază, mai degrabă, o suferință internalizată. Probleme personale, probleme familiale, toate au fost ca o spirală care a dus la acest rezultat.

„Singurătatea, terenul propice pentru obiceiuri rele“

A avut un impact negativ viața profesională asupra celei private?

Sigur că da, mai ales din cauza faptului că am un stil anume de a face lucrurile, mai ales în coregrafie. Când lucrez la un proiect, mă îndepărtez de lume, stau o perioadă îndelungată singur și creez. Iar acest lucru poate produce anumite fricțiuni, spre exemplu, într-o prietenie. Sunt nevoit să călătoresc mult și atunci apare sentimentul de singurătate, care este terenul propice pentru a te reîntoarce la obiceiuri rele, care contribuie la deteriorarea sănătății mintale.

Ce schimbări ați făcut?

Sunt foarte selectiv în privința proiectelor la care aleg să lucrez. Însă acesta este un capitol la care încă mai am de învățat, încă mai lucrez în locuri unde știu că nu o să mă simt bine. Rutina este un lucru foarte important pentru oricine care se confruntă cu probleme de sănătate mintală. Pentru mine este greu să o păstrez din cauza faptului că sunt mereu pe drum, dar mă străduiesc să am mereu niște borne. De asemenea, foarte important este exercițiul fizic, pe care mulți îl desconsideră în relație cu sănătatea mintală. Când ești într-o perioadă neagră, gândul de a te ridica de pe canapea, de a ieși afară este cu adevărat dureros, este o greutate care te apasă și pe care ai impresia că nu o poți învinge. Este uimitor cât de bine te poți simți doar dacă te duci la o plimbare. Nu este vindecare, însă este uimitor ce putere poate avea faptul că ai putut să ieși din casă, în acel moment când îți simți mintea prinsă într-o cușcă.

„Consumed nu este despre un final fericit, ci despre speranță“

Toate problemele mintale pe care le-ați avut s-au agravat în timpul pandemiei de COVID-19?

Da și nu. Înainte de pandemie, călătoream tot timpul. Apoi, lockdownul, în principal, a fost ca o pauză binevenită pentru mine. Am putut sta într-un singur loc pentru câteva luni și am simțit un sentiment de ușurare. Plus că, în prima parte a perioadei, nu am luat în serios pandemia și am crezut că va fi ceva care va trece în câteva săptămâni. Însă chiar dacă lucrurile nu au stat așa cum am crezut și s-au agravat, am trecut cu bine peste – am avut alături oamenii dragi și nimeni din cei apropiați nu a avut de suferit, așa că mă pot considera norocos.

Știm că și povestea proiectului „Consumed“ are legătură, într-un fel, cu perioada pandemiei…

Eram într-o perioadă mai puțin fericită atunci. Îmi amintesc că mă aflam pe balcon, chiar în București eram atunci, și am auzit deodată melodia „Amazing Grace“. Nu sunt o persoană religioasă și nici nu ascult muzică de acest gen, însă când a început această piesă am avut un sentiment ciudat, nu pot explica exact ce a fost. Nu știu de ce a avut acest efect asupra mea; câteva zile nu mi-am putut scoate din minte acest cântec. Atunci am decis să lucrez, să văd dacă pot transpune într-un proiect acest sentiment pe care îl aveam. Și așa mi-a venit ideea de a reda diferite niveluri ale durerii, mai ales că fiecare are modul lui de a suferi. Aceasta a fost ideea de la care am plecat și am ajuns la un subiect mai larg, acela al sănătății mintale. Suferința, însă, a rămas baza – chiar și Francescăi Velicu i-am spus că pentru redarea emoțiilor în acest proiect trebuie să își imagineze că a pierdut pe cineva. Acel moment în care ea privește lacul, simte toată durerea și apoi țipă către apă – sunt toată furia adunată în interior și toată frustrarea față de persoana pierdută. Apoi, este etapa de suferință externă. Ea stă amorțită, indiferentă – un alt sentiment experimentat când pierzi pe cineva drag.

Grațioasa balerină Francesca Velicu. FOTO: arhiva personală

Grațioasa balerină Francesca Velicu. FOTO: arhiva personală

Precum acele cinci stagii ale suferinței despre care se vorbește în psihologie…

Da, exact. Este o metaforă simplă în urcarea acelui munte, a suferinței. Însă câteodată este greu, alteori este ușor de a empatiza, de aceea m-am concentrat foarte mult pe interpretarea Francescăi, pe aspectele vizuale care o au în centru. Urcarea desculță a acelui munte redă clar efortul, lupta pe care o duce. Goliciunea, indiferența sunt exprimate în dansul ei în zăpadă, la fel, desculță. Este înghețată, sângerează, însă ea nu simte. Nu mai simte durerea fizică, cea emoțională este cu mult mai puternică. Așadar, este un proiect despre stadiile suferinței, despre depășirea ei, despre puterea pe care o ai când obții acea claritate – atunci când ea ajunge în vârful muntelui. Nu este vorba despre un final fericit, ci despre faptul că a ajuns până acolo, că a obținut un fel de pace, de calmitate, dar încă are vânătăile, încă are durerea. Aceste lucruri nu te părăsesc niciodată, mereu vei avea amintirea persoanei pe care ai pierdut-o. Nu este despre un final fericit, dar este despre speranță – despre speranța că dacă vei continua să lupți, vei ajunge acolo, în acel punct.

Arta, un numitor comun între oameni

Vedeți arta ca pe o formă de supraviețuire, ca artist? Credeți că și oamenii simpli ar putea găsi un refugiu în ea?

Pentru mine, arta este felul meu de a comunica. Nu sunt foarte bun la cuvinte, dar dansul este modul meu de a-mi exprima sentimentele. Mulți oameni care au această latură artistică înțeleg astfel arta. În acest fel îi poți înțelege, poți vedea cine sunt cu adevărat în interior. Arta este modul de a spune altor oameni o poveste foarte intimă, din interiorul tău, ca artist.

De ceva vreme există cancel culture și acea dorință a unor oameni de a percepe un artist pe de-a-ntregul, de a nu separa partea artistică a lui de partea privată, de viziuni politice sau alegeri personale. Cum vedeți acest fenomen?

Sunt total împotriva cancel culture. Cel mai bine este ca problemele să fie discutate și dacă se concluzionează că părerile sunt diferite, trebuie acceptată situația. Nu trebuie să îi cenzurăm sau să îi persecutăm în vreun fel pe cei care au păreri diferite. Părerea mea este că dacă cineva face ceva care te jignește, care este rău din orice privință morală, noi, ca societate, trebuie să încercăm să empatizăm și să vorbim despre probleme, nu trebuie să îi reducem la tăcere. Cred că în artă, și poate mai ales în comedie, este o aroganță să crezi că poți trece prin viață fără a jigni vreodată.

V-a afectat în vreun fel scandalul care a avut loc în jurul lui Sergei Polunin și al viziunii sale politice?

Sigur că da. Am lucrat cu el îndeaproape și lumea mă asocia cu el foarte des. Când am început să lucrez cu el, eram conștient cine este. Îmi este prieten, dar nu sunt de acord cu opiniile sale politice și cu multe lucruri pe care le-a zis, dar nu judec oamenii pe baza acestor considerente. Îl cunosc pe Sergei și nu este o persoană atât de rea pe cât este portretizat a fi, cred că a greșit în multe locuri, dar este un dansator minunat. Decizia mea de a nu mai lucra cu el a fost una strict de afaceri.

Sursa – Adevarul

Daca vreti sa ne fiti alaturi si sa contribuiti financiar la proiectele noastre, puteti sa ne ajutati cumparandu-ne … o cafea tare 🙂

Buy Me A Coffee

Stiri Recente UK
Stiri Similare