Irene Caselli, jurnalistă: „Mi-ar fi greu să scriu despre politica lui Ceaușescu legată de avorturi“

Unul
dintre cele mai sensibile subiecte legate de traume, chiar și pentru
un jurnalist cu experiență, are în prim-plan copiii și gravidele,
fie că vorbim despre teme din trecut, precum perioada comunistă,
fie că sunt actuale, precum războiul din Ucraina.

Cu o experiență de
peste 20 de ani ca jurnalist, Irene Caselli a colaborat cu BBC, „The
Washington Post“,
„The Guardian“
și cu „The New York Times“,
iar timp de un deceniu a fost corespondent în America Latină.

Irene Caselli este și autoarea unui newsletter săptămânal, numit „The First
1.000 Days“
(„Primele 1.000 de zile“), legat de copilăria timpurie.

De-a
lungul carierei, Irene a primit mai multe burse de la
instituții importante din Europa și din Statele Unite ale Americii,
predă cursuri de jurnalism și vorbește nu mai puțin de șase
limbi. În prezent, ea este și expert în cadrul Dart Center for
Journalism & Trauma, proiect al Școlii de Jurnalism de la
Universitatea Columbia (SUA).

În luna mai 2023, Irene
Caselli a venit la București, la seminarul „Cum relatăm cu
empatie și acuratețe despre teme sensibile?“,
organizat de către Centrul pentru Jurnalism Independent.

În
interviul acordat pentru „Weekend Adevărul“,
Irene a vorbit, printre altele, despre cum influențează social
media calitatea jurnalismului când e vorba de relatat subiecte
sensibile, despre cum trebuie păstrată balanța între empatie și
etică pentru jurnalism și despre cât de dificil e de păstrat
jurnalismul autentic într-o perioadă cu supradoze de fake news.

WEEKEND ADEVĂRUL: Cât
de mult influențează social media calitatea jurnalismului atunci
când se scrie despre traumele copiilor și subiecte sensibile?

Irene Caselli:
Aș spune că sunt și părți pozitive în ceea ce privește social
media. Mai precis, în sensul că grație social media, noi,
jurnaliștii, putem avea acces la diferite subiecte la care acum
câteva decenii nu am fi avut acces atât de ușor. De exemplu, o
mamă care cere ajutor pe social media. Într-un fel, social media
poate ajuta privind expunerea anumitor subiecte. Însă e și o parte
delicată, în sensul că pot avea acces și jurnaliști fără o
pregătire privind modul de abordare al subiectelor legate de traume
și care, spre exemplu, riscă să nu abordeze cum trebuie un
părinte. Astfel poate să apară un risc de a traumatiza din nou
acei oameni.

– Care ar trebui să
fie procentul de empatie și etică pentru un jurnalist pentru a face
un articol profesionist pe teme legate de diverse traume?

Cred că toți
jurnaliștii ar trebui să fie cât mai etici și mai empatici
posibil. Legat de etică se pot naște discuții întregi. Un
jurnalist care are empatie poate scrie profesionist despre subiecte
sensibile. Asta nu înseamnă să fii atât de atașat și implicat
într-un subiect încât să pierzi direcția legat de ceea ce scrii.
Un jurnalist nu trebuie să se transforme în cel mai bun prieten al
interlocutorului său doar pentru că simte multă empatie față de
acea persoană. Un jurnalist ar trebui să se întrebe: „Cum mi-ar
plăcea să fiu intervievat legat de cel mai dificil lucru care mi
s-a întâmplat?“.
Empatia este esențială.

Poveștile
despre gravide, cele mai delicate subiecte

– De-a lungul
carierei, ați avut vreun subiect pe care v-a fost greu să îl
finalizați?

O parte dintre
subiectele pe care le abordăm ca jurnaliști sunt legate de traume
și este esențial să le înțelegem. Am văzut destui jurnaliști
care nu iau traumele în serios, de cele mai multe ori spunând:
„Sunt foarte obosit, nu pot să fac asta…“,
fără să realizeze că de ani de zile scriu despre subiecte foarte
traumatice și sunt cumva afectați de aceste povești. Când am
aflat de masacrul de la Bucea, din Ucraina, am văzut și pozele
realizate acolo, la care îți era foarte greu să te uiți. Unele
subiecte ne afectează mai mult decât altele. De exemplu, pentru
mine este greu să abordez subiecte legate de abuzuri sexuale. Asta
nu înseamnă că dacă voi sta de vorbă cu supraviețuitoarea unui
abuz nu voi reuși să fac acel interviu. Îmi aduc aminte că după
ce am născut al doilea copil mi-a fost greu să fac interviuri cu
femei gravide, cu refugiate care aveau bebeluși.

– Ce subiect legat
de traume despre care ați scris a avut cel mai mare impact
psihologic asupra dumneavoastră?

În 2019, când
primul meu copil avea trei luni, a trebuit să merg să scriu
reportaje pe insula italiană Lampedusa, unde veneau mulți migranți.
Ne-am mutat cu toată familia pe insulă timp de o lună, soțul meu
fiind tot jurnalist. Iar copilul nostru era cu noi la fiecare
reportaj. Accesul la migranți era dificil. La un moment dat, am stat
de vorbă cu o doamnă din grupul migranților care era gravidă.
Încet-încet, am intrat în vorbă, în franceză. Și, pe măsură
ce vorbeam, i-am spus că sunt jurnalistă și am întrebat-o dacă
ar fi OK dacă aș scrie despre povestea ei. A fost de acord. Însă
nu puteam să nu mă gândesc că femeia respectivă era gravidă,
era foarte delicat. O parte dintre rudele ei muriseră de Ebola.
Ajunsese pe insula Lampedusa fără un ban. Am publicat povestea ei.
Însă nu știu ce s-a mai întâmplat cu Mariam, femeia despre care
am scris.

– Dacă ar trebui
să scrieți un articol despre România, ce temă ați alege?

Am scris frecvent
despre copii. Iar dacă ar trebui să scriu ceva legat de România,
nu pot să nu mă gândesc la orfelinatele din timpul comunismului și
la politica lui Ceaușescu legată de avorturi, care a avut
repercusiuni dure. Mi-ar fi foarte greu însă să scriu un asemenea
articol. Deciziile din timpul comunismului legat de drepturile
reproductive au creat multe probleme pentru copii. Au fost destui
copii români care au fost adoptați peste hotare. Și eu am un
prieten care a fost adoptat din România la începutul anilor 1990 și
a crescut în Italia. Mi-aș dori să fac o cercetare cu specialiști
români despre ce s-a întâmplat în România înainte de 1990 în
ceea ce privește politica avorturilor și consecințele dramatice
ale acestei politici.

„Comunicarea
cu cititorii este esențială“

– Stresul și
programul lung duc la burnout (epuizare) pentru jurnaliști și nu doar pentru
ei. Care ar fi cei mai importanți pași ce trebuie făcuți pentru a
ne reseta după o astfel de perioadă de epuizare?

Burnout-ul este ceva
destul de frecvent în jurnalism, deoarece nu ne detașăm de job
atunci când plecăm de la birou. În general, nu avem o cultură
legată de măsuri în cazul burnoutului. Conștientizarea lui este
primul pas pentru a ne reseta, să realizăm că trebuie să luăm o
pauză. Trebuie să încercăm pe cât posibil să evităm să
ajungem în acel punct. Mulți jurnaliști lucrează multe ore în
șir fără să se detașeze de ceea ce fac. Avem cumva nevoie de o
cultură în care jurnaliștilor să li se ofere ajutor psihologic
dacă au nevoie. Sau putem crea comunități în care jurnaliștii să
se simtă în siguranță și să discute despre problemele cu care
se confruntă. Pentru a evita să ajungem la burnout, trebuie să
încercăm și să utilizăm mai puțin social media și cât mai
puține device-uri.

– Cât de greu
credeți că este de păstrat jurnalismul autentic într-o perioadă
cu atât de multe știri false?

Trăim într-un
sistem imperfect, iar fenomenul fake news face parte din sistem. Din
păcate, acum este mai ușor să manipulezi, deoarece unele platforme
nu au suficiente reguli clare pentru a contracara manipulările.
Autenticitatea depinde și de cât de mult ne gândim noi,
jurnaliștii, la munca noastră și la sistem. Ca jurnaliști,
trebuie să înțelegem și ce fel de articole și subiecte generează
încredere în rândul cititorilor și ce subiecte ajută.
Comunicarea cu cititorii este esențială, iar acest lucru se vede
foarte bine în presa locală. Acest model de comunicare cu cititorii
a jurnaliștilor din presa locală trebuie extins peste tot. Și tot
legat de presa autentică: un jurnalist trebuie să se gândească și
cum se va simți persoana despre care va scrie.