0.8 C
Londra
duminică, martie 3, 2024

Istoria României, din perspectivă „mămăligocentrică“. Cum a ajuns un preparat universal să fie simbol național

Contextul socio-politic a făcut ca vecinii să vadă mai mereu mămăliga pe masa românului, preparatul căpătându-și astfel statutul de simbol național.

Reclama Google

Mămăliga, de la mâncarea săracului la preparat gourmet. FOTO: Shutterstock

Pasionat de bucătărit și grădinărit, dar istoric la bază, Alex Drace-Francis (51 de ani) a purces într-o călătorie antropologică pentru a afla tainele mămăligii. În cartea „Istoria mămăligii. Povestea globală a unui preparat național“, publicată în acest an la Editura Humanitas, el întoarce mămăliga pe toate părțile și îi găsește atât simbolistica națională pentru români, cât și cea universală – drumul porumbului către preparatul fiert care poartă denumiri diferite în toată lumea. Cu un puternic accent moldovenesc, căpătat după perioada petrecută în România, Alex Drace-Francis vorbește pentru „Weekend Adevărul“ despre mămăliga noastră cea de toate zilele – căci da, ea, și nu pâinea, a stat pe masa românului în zilele grele, devenind acum gourmet.

„Weekend Adevărul“: Sunteți scoțian, ați studiat la Londra și locuiți în Țările de Jos. Când și de ce ați venit în România?

Alex Drace-Francis: Am venit prima dată în România în anii 1990, o perioadă de mari schimbări. Eram student la Litere. În 1993 și 1994 am coordonat un proiect umanitar în județul Botoșani. Acolo am învățat românește. Se vede uneori că am și puțin accent moldovenesc (râde). M-am întors la studii la Londra, începând din 1995, unde am făcut masterat, apoi doctorat. De 25 de ani mă ocup de istorie, nu numai a României, ci și a Balcanilor.

Ce v-a atras la România?

Lucram aici și îmi puneam niște probleme pe care nu le înțelegeam: cum este societatea, cum sunt relațiile, care este locul României în lume. Istoria ne ajută să contextualizăm. Era o perioadă de schimbare pentru România și pentru Europa. M-am ocupat de probleme de identitate și de ceea ce se numește geografie simbolică, adică cum ne vedem noi istoria imaginară, cum ne imaginăm noi lucrurile.

Alex Drace-Francis, istoric pasionat de plaiurile mioritice. FOTO: Claudiu Negreu

Alex Drace-Francis, istoric pasionat de plaiurile mioritice. FOTO: Claudiu Negreu

Cum ați ajuns la mămăligă?

Ca profesie sunt istoric, dar sunt și grădinar și bucătar amator. De vreo 30 de ani fac lucrurile acestea de plăcere, de relaxare. Tot strângând cărți de bucate sau cărți de grădinărit, m-am interesat și de istoria agrară și de influența plantelor asupra omului. Am citit mult despre acest domeniu, fără să-mi dau seama că voi scrie vreodată. Prin 2020-2021, mai ales din cauza lockdownului, am realizat că este o lipsă, că se poate scrie ceva mai solid. Citisem relativ mult despre istoria alimentară globală și mi-am dat seama că porumbul și mămăliga sunt subiecte, de fapt, foarte importante. Unii ar zice că e un lucru trivial. Să scriem despre mămăligă ca oamenii serioși? Se consideră că trebuie să scriem istoria politică, militară, dar privind lucrurile din punct de vedere al unui preparat sau al unei plante, putem vedea altfel istoria politică. A fost o linie de anchetă. Începi să cauți și cauți și nu găsești răspunsul adecvat. A trebuit să studiez în detaliu natura fiziologică a plantei ca să înțeleg. O plantă, o cereală ca orice cereală, ca grâul, orzul, ovăzul, meiul, secara, dar cu niște particularități. M-aș fi putut apleca asupra altor cereale, dar porumbul este special, are o istorie aparte și cred că merită studiată. S-a scris destul de bine despre alimentația românească, dar m-a surprins că era relativ puțin despre mămăligă, care e și simbol național.

Mămăliga, alimentul clasei de jos

De ce credeți că este simbol național?

Pentru că mămăliga a fost mâncată de foarte mulți români, apoi și străinii și vecinii au văzut asta ca pe o caracteristică specifică a românilor. Românii mănâncă mămăligă. Ceea ce este în mare parte adevărat. Românii au mâncat mult mai multă mămăligă decât bulgarii sau rușii.

Cu toate acestea, unora le e rușine să mănânce mămăligă. De ce?

Parțial, este o chestie de statut. Orice aliment are părțile lui nutritive, îi analizăm caloriile, vitaminele, dar are și un element social. Dacă stau la masă cu dumneavoastră, mâncăm împreună, înseamnă că împărtășim o cultură sau nu. Eu mănânc porc, dumneavoastră nu, sau invers. Dumneavoastră beți alcool, eu nu. Asta creează niște identități. La fel și cu ce mâncăm. Mămăliga a fost mereu privită ca o mâncare a săracilor, prin urmare, a avut un statut redus, disprețuit. Se zice despre un om, dacă mănâncă mămăligă, că nu face parte din societatea înaltă. Dar se poate și invers, adică se pot invoca virtuțile unei mâncări țărănești. Mâncarea creează niște solidarități și niște identități. Fiind o mâncare mai mult a claselor de jos, așa a fost percepută.

Ieri, mâncare obișnuită, astăzi, la modă

Când ați văzut prima oară o mămăligă? Știați ceva de preparat înainte să ajungeți în România?

Prima dată, cred că tot în anii ’90. Se mânca destul de mult la țară, în Moldova, unde lucram eu. Mâncam aproape în fiecare săptămână mamăligă. Prin sate, pâine se pregătea doar de sărbători în vremea aceea – la o nuntă sau, eventual, duminica. Pâinea cere un cuptor, mai multă energie, mai multe lemne. Avem și dospirea. Mămăliga nu cere nici dospire, nici foarte multă energie. Am observat încă de pe atunci aceste diferențe, fără să mă gândesc că va fi un obiect central în viața mea.

Ce relație aveați înainte de România cu mălaiul sau cu porumbul?

Cu mălaiul eram familiar. În engleză se face deosebire între corn flour – care este foarte fin și se folosește mai mult la îngroșarea supelor sau tochiturilor – și corn meal, care este mai gros și cu care se face mămăliga.

Se prepară ceva din corn meal în Anglia?

În Anglia nu cred că am întâlnit până atunci. Polenta italiană a devenit o modă acum. Până atunci a fost un preparat disprețuit. Dar, cu timpul și cu trendurile din bucătăria europeană, a devenit o modă pentru bucătăria țărănească și bucătăria autentică. Când am dat de polenta în Occident, în anii ’90, abia devenea ceva la modă.

Un ingredient, zeci de preparate internaționale

Mulți oameni compară mămăliga cu polenta italiană…

Da. Explicația e simplă și nu e foarte greșită. Am avut o conversație pe Twitter cu o traducătoare din română în engleză care povestea că, la începuturile meseriei ei, spunea tot polenta, dar acum insistă pe mămăligă pentru că are un specific. E greu de tradus termenul. Adică se potrivesc, dar nu exact. E interesant că la versiunea în engleză a cărții mele s-au pus niște etichete numite subject headings. Așa fac bibliotecarii de la Library of Congress când apare o carte academică, pun niște etichete pe subiect. Și au pus „polenta“, „Romania“, „history“. Deci, după sistemul Library of Congress, se încadrează sub capitolul „polenta, varianta românească“. M-am întrebat dacă ar scrie cineva în Italia despre polenta, poate am fi pus invers etichetele „mămăligă“, „Italy“, „history“. (râde)

Este o invenție românească 100% sau italiană 100%?

De aici subtitlul cărții: „Povestea globală a unui preparat național“. La nivelul fiecărei case, omul crede că face ceva individual, adică face în felul lui mămăliga. Așa e și la națiuni. Fiecare crede că e unic. De fapt, sunt preparate, nu numai ale românilor și italienilor, dar și ale popoarelor din Caucaz, Balcani, Africa. Pregătesc preparatul la fel. Se macină porumbul, se obține mălaiul, se pun apă, sare. Cam oriunde a ajuns porumbul, există preparate asemănătoare.

Nevoia de mamă, nevoia de hrană

Ați vorbit și despre etimologiile cuvintelor. Ține și de formarea dumneavoastră ca filolog?

Cuvintele reflectă și ele istorie. Pot să le studiez separat de societate, dar eu le studiez pentru indiciile sociale. Dacă știi istoria unui cuvânt, știi câte ceva despre societate, cum a evoluat ea.

image

De ce numim mămăliga așa?

E curios că unui cuvânt aparent simplu nu i s-a găsit explicația definitivă. Sunt mai multe teorii. La fel și cu „mălaiul“. În general m-am limitat să descriu sau să prezint opiniile filologilor fără să mă bag eu peste ei. Cei mai mulți oferă o explicație prin cuvântul „mamă“, dar mai este și, în română, „papă“, mâncare, a mânca.

Doar românii folosesc „papă“ la mâncare?

Nu. E o chestie răspândită și unii o leagă cu mișcarea buzelor. Sunt consonante labiale de la buze precum: mă, mă, mă sau pă, pă, pă. Omul nu își dă seama până când foneticianul nu îi atrage atenția. Ele se leagă cu instinctul infantil de când copilul se învață să mănânce de la sânul mamei. Se speculează că în cele mai multe limbi indo-europene cuvintele „mamă“, „papă“ sunt legate de nevoia copilului de a mânca. Deci reprezintă și părinții, dar și sursa de hrană.

Totuși, România are niște istorii diferite ale provinciilor. Cum s-a ajuns la un singur cuvânt, mămăligă?

Da, e interesant, pentru că sunt cuvinte deosebite pentru porumb. În Muntenia se spune porumb și a devenit cuvântul standard din limba română. S-a extins în ultima vreme în toată țara. Totuși, sunt părți în Moldova, acolo unde am învățat eu românește, unde se spune păpușoi. Iar şi în Ardeal e cucuruz. Deci avem cuvinte foarte deosebite pentru porumb, dar pentru mămăligă e cam peste tot. Mă rog, avem și alți termeni: în Ardeal se folosește mălai nu numai pentru făina de porumb, ci și pentru pâinea de porumb. Dar totodată se mai spune și terci, coleșă, balmoș, bulz. O mămăligă ciobănească. Dar la fel se spune și în Muntenia. Bulz se spune în toată România, dar balmoș e mai ardelenesc.

Țările Române, hambarul Imperiului Otoman

Cu toate că porumbul a ajuns în Europa în perioada marilor descoperiri geografice, pe teritoriul României se mânca un fel de mămăligă chiar din vremea Daciei. Putem numi mămăligă acel preparat, chiar dacă nu era din porumb?

Eu scriu în carte că și eu cred că mămăliga este mult mai veche decât sosirea porumbului în Europa. Porumbul a ajuns în Europa odată cu Columb.

Cum arăta porumbul lui Columb?

Să fi fost diferențe de culoare, de mărime, însă nu știm cu exactitate. Avem reprezentări vizuale cam de la jumătatea secolului al XVI-lea, deci câteva decenii după sosirea lui Columb. De fapt, nu arată foarte diferit decât ceea ce știm noi. Cuvântul mămăligă este atestat în Țara Românească din 1520, deci cam cu 25 de ani după sosirea porumbului lui Columb. Foarte devreme. Dar asta nu înseamnă că e făcută din porumb. Cuvântul polenta în italiană este mult mai vechi decât sosirea porumbului. Avem din secolul al XIII-lea cuvântul polenta la poetul Dante, care a trăit cu mult înaintea lui Columb. Deci polenta poate să fi însemnat ceva făcut din mei, o cereală mai simplă, care se creștea pentru cai și pentru hrana omului cu mult înaintea lui Columb. Cel mai probabil mămăliga fusese făcută din mei.

Mămăliga, preparat nelipsit în viața cotidiană. FOTO: Profimedia

Mămăliga, preparat nelipsit în viața cotidiană. FOTO: Profimedia

Și de ce nu i s-a dat mămăligii din porumb un nume separat de mămăliga din mei?

Se poate avea un preparat al cărui nume a trecut de la unul la altul chiar dacă am schimbat conținutul. Depinde de percepția omului. În engleză avem cuvântul „mash“ folosit la „mashed potato“ care înseamnă cartofi piure. Dar „piure“ poate să se refere la orice. La fel ca şi „pesto“. Pesto a devenit o rețetă clasică de busuioc și pecorino. Adică o brânză anume și o frunză anume, dar pesto înseamnă, practic, pastă. La fel și ca pastele, adică spaghetele. Pastele se asociază acum cu grâul durum, dar cuvântul „paste“ vine tot de la pastă. La fel și mămăliga poate să fi fost un cuvânt general, adică tot un fel de „mash“ sau „pastă“ sau „terci“. Adică nu a apărut neapărat în același timp cu porumbul, dar cu timpul toată lumea a început să mănânce mămăliga din porumb.

Porumbul mexican devenit grâu turcesc

Cum a ajuns porumbul mexican să fie o plantă națională a României? Spuneți în carte că sunt două școli de gândire: ori a venit prin Italia, ori din Turcia. Cam care ar fi cea mai adevărată?

Nu pot să spun nimic bătut în cuie, pentru că încă avem o lipsă a izvoarelor sigure. Eu argumentez totuși că varianta italiană – fie prin Balcani, fie prin Europa Centrală – este mai probabilă decât varianta turcească, care a fost explicația dominantă până acum. Din mai multe motive, cei mai mulți cercetători au mers pe cea din urmă variantă pentru că, pe vremuri, i se zicea grâu turcesc. Nu în română, ci în toate celelalte limbi europene în care au fost scrise sursele: în italiană se spunea „granoturco“ sau în germană se spunea „türkischer korn“.

image

Spuneți în carte că, din punct de vedere economic, porumbul a ajutat săracul pentru că a putut fenta taxele pe cereale. De ce le-a luat mult timp autorităților lor să taxeze porumbul?

În general, în societatea medievală, lucrurile se mișcau încet. Era o mentalitate tradițională. Știți ce înseamnă four-field system sau crop rotation? Deci eu am trei loturi de pământ. Aici cresc cartoful, acolo varza, dincolo grâu, și în al patrulea o dată se lasă necrescut sau pârloagă. Dacă s-a încetățenit un astfel de sistem, care cere un anumit nivel de organizare, de ce să fie schimbat? Totodată, era și aspectul religios. Pâinea face parte din ritualurile creștine, deci are o valoare spirituală. Porumbul nu conține gluten, ceea ce îl face să fie la modă acum, dar atunci a fost privit ca un lucru negativ. Dacă nu are gluten, adică nu reacționează la drojdie, înseamnă că nu dospește. Nu poți să faci o pâine dospită cu porumb (râde).

Revoluția porumbului

Societatea românească știe că România era grânarul Europei.

Punctez în carte că, în istoria otomană, Moldova și Țara Românească au fost numite expres, de Poartă, hambarul împărăției otomane. Era o metaforă. Deci, dacă vă imaginați că imperiul este o fermă sau un domeniu, aceste principate au fost hambarele. Silozuri ale gospodăriei imperiale. Chiar și azi este o mare creștere a exportării porumbului din România.

Trebuie să spunem că a fost o luptă, cu porumbul la mijloc, între proprietarii de pământ și țărani în România.

Da, a fost. În carte vorbesc despre 1821 și 1907. Aceste răscoale sunt momente-cheie în istoria României.

Răscoala din 1907 nu era despre taxa pe pământ, adică toate culturile și livezile? Porumbul era vedeta?

Da. Era porumbul vedeta. Este o teorie clasică a revoluției, dezvoltată de Alexis de Tocqueville. El a scris „L’Ancien Régime la Révolution“, o carte faimoasă care explică Revoluția franceză. Și el spune cam același lucru: că nu a izbucnit tocmai în momentul celor mai crunte sărăcii, ci în momentul de rebound, adică tocmai când încep să se îmbunătățească condițiile sociale, și apoi țăranii au suficiente resurse, suficient curaj și suficientă energie să monteze o revoltă, pe când, dacă sunt la pământ sau sunt la momentul cel mai grav, pur și simplu nu au energie. Deci asta e teoria lui Tocqueville în linii mari, aplicat la Revoluția franceză.

Dar războiul țăranilor cu boierii era doar pentru taxe și pentru taxarea porumbului?

În carte folosesc termenul „mămăligocentrism“. Să zicem că vreau să explic totul prin mămăligă. Normal, adică asta e o slăbiciune a cărții. Glumesc un pic din jurul acestui termen ca să avertizez pe cititor că nu chiar totul se învârte în jurul ei sau al taxei pe porumb. Sunt și alți factori. Să dai o explicație unidirecțională sau în formula mea „mămăligocentrică“ e doar o demonstrație. Cred că am făcut o demonstrație valabilă care spune că mămăliga, porumbul au un rol mult mai semnificativ decât s-a spus până acum.

Mămăliga cea profană

Biserica, fiind una dintre entitățile de putere în România mai ales în trecut, cum a tratat mămăliga și porumbul?

Avem foarte multe mențiuni ale cultivării porumbului din secolul al XVIII-lea pe moșii mănăstirești și bisericești. Parțial, ar putea să fie o iluzie optică, pentru că avem mult mai multe surse rămase de la mănăstiri. Nu face parte din doctrina Bisericii. Nu e trupul lui Dumnezeu. Se folosesc pâinea, grâul. Dar Biserica, fiind un element esențial al societății românești, a avut un rol în difuzarea porumbului. Am găsit o mențiune sau două – chiar am o secțiune pe care am numit-o „mămălig-adendă“ – despre un mitropolit ortodox care a venit din Georgia în România, la sfârșitul secolului al XVIII-lea. El pomenește că se pune mămăligă la masa altarului.

Nu s-a încălcat ortodoxismul?

Dacă ar fi încălcat ortodoxismul, ar fi comentat acest lucru. El doar remarcă că se face așa ceva aici, în Moldova. Să vă citesc pasajul: „Porumbul fiert e pus în grăsime în zilele de fruct și în ulei de floarea-soarelui în perioada de post“. Deci era un regim, adică untura care se poate mânca în vremuri normale, dar în vreme de post se recomanda ulei de floarea-soarelui. Asta înseamnă că era un regim recomandat de biserică pentru mămăligă, pentru post. Nu se întâmpla niciodată ca mămăliga să nu fie servită la mesele boierilor sau oamenilor de vază sau la trapeză – masă pusă în fața altarului.

„Un aliment poate fi un element de control dacă este manipulat de autorități“

De ce este mâncarea atât de importantă din punct de vedere istoric, pe lângă politică și armată?

Este și nu ne dăm seama. Chiar și astăzi, noi ne credem emancipați de nevoile noastre materiale. Orășenii mai ales obțin ce vor. Sunt despărțiți de procesul de producere. Nu știm de unde vine decât dacă cercetăm foarte atent de unde ne vin produsele. La fel și cu energia, fie că e vorba de gaz, electricitate, benzină, sau fie că e vorba de hrana noastră. Știm foarte puțin, dar suntem dependenți de ea. Se spune despre epoca actuală că este epoca Antropocenă, adică epoca în care acțiunile omului domină schimbările climatice. Ce face omul azi în lume are influența cea mai mare asupra climatului și asupra echilibrului de energie de pe Glob. Atât de puternic, dar cu toate astea, omul rămâne dependent de hrană. Se vede și astăzi dacă urmăriți războiul din Ucraina, că lumea vorbește foarte mult despre gaz și cereale. Războiul a avut efecte dezastruoase asupra unor țări africane care au fost private de sursa principală de hrană. În anii recenți, Ucraina devenise o sursă extrem de importantă prin exportul cerealelor în țările africane, chiar și în Sri Lanka.

Bulzul, preparatul cu mămăliga arsă pe jar. FOTO: Shutterstock

Bulzul, preparatul cu mămăliga arsă pe jar. FOTO: Shutterstock

În societatea românească se folosește mămăliga și ca insultă. „Ești mămăligă“, adică eşti slab. De ce? Provine tot din faptul că era mâncarea săracului?

Parțial, da, are înțelesuri sociale. Poate și de la asemănarea fizică. Mămăliga nu are schelet. Dacă ar fi fost animal, ar fi nevertebrat. În engleză spunem grow a backbone. Spre deosebire de pâine, se poate „mișca“. Este moale. Mai putem spune că e lipsit de integritate, lipsit de curaj sau lipsit de energie. Cam așa e backbone în engleză.

Mai faceți o asemănare interesantă între sclavii afro-americani și țărănimea românească. Pentru afro-american, era combustibil pentru muncă într-o cultură sistematizată, iar în România, hrană într-o cultură de subzistență.

Fac asemănări, dar și deosebiri. Sunt mai multe comparații speculative ca să ne ajute să înțelegem locul unei plante în cele două societăți. În linii foarte mari, porumbul a început ca o cultură de evadare. O plantă cu care putea țăranul să evite sistemul fiscal, pe care o creștea în păduri sau lângă păduri. Nu era supus taxelor. Otomanii nu îl rechiziționau, deci un element de libertate, adică cineva putea trăi în afară sistemului cu porumbul. Bineînțeles, cu timpul, mai ales boierimea românească și-a dat seama că este un produs comerciabil și că are mai multă energie față de grâu per suprafață cultivată. Istoricii speculează chiar asupra relației dintre consumul porumbului și creșterea demografică. Lucru care s-a observat în mai multe părți ale lumii, precum Africa și China. În linii foarte mari, este o trecere de la o cultură de evadare la o cultură de control. La fel ca orezul: aristocrația chineză punea țăranii lor să crească orez și astfel erau și hrăniți, dar și supuși. Britanicii au pus irlandezii la cartofi. Consumau cartofi, iar grâul era dat pentru export. Frederick cel Mare, în Prusia, a pus armata pe cartofi. Victoriile militare sunt puse pe seama cartofului ca un factor consecvent. Un aliment poate fi un element de libertate sau un element de control dacă este manipulat de autorități, mai ales dacă implică și sedentarizarea, adică legarea de glie.

Spuneți în carte că, în perioada medievală, românii erau buni la cultivarea porumbului. Că aveau know-how-ul de cultivare. În comparație cu cine? Și cum au ajuns să aibă această deprindere la scară largă?

Know-how-ul în sine e un lucru esențial. Adică nu e foarte greu să înveți să cultivi. Am învățat și eu, care nu sunt agricultor (râde). Pur și simplu era practicat aici, când nu era practicat foarte des în Bulgaria, de exemplu, sau în alte țări. În Serbia se mai cultiva, dar în Bulgaria, nu. Erau niște granițe culturale. Nu e o chestie geografică, e o chestie culturală. E o chestie de obiceiuri, de practici.

Dunărea a avut un rol esențial în răspândirea porumbului?

Da, a avut un rol important. Erau mori pe Dunăre în vremea otomană, precum și o linie de transport în campaniile otomane în Balcani și Viena. Armata era pe uscat, dar se transportau mărfuri și alimente pe Dunăre.

Grâul, nu porumbul pe stema comunelor

De asemenea, remarcați că nu există nicăieri în România simboluri heraldice cu porumbul…

Sunt vreo 3.000 de comune în total în România dintre care vreo 12 au pus porumbul pe stema lor, deci puține. E heraldică, adică tot tradiții. Și în țări socialiste și în țări capitaliste se pune grâu. Stema nu reprezintă neapărat ceea ce se cultivă în realitate, dar e remarcabilă lipsa porumbului din repertoriul vizual. E o relație inversă între realitate și imagine. Spre exemplu, în Anglia, simbolurile regale sunt leul și unicornul, dar nu sunt lei și unicorni în Marea Britanie (râde). E doar simbolic.

Putem spune, ca o concluzie, că mămăliga face parte din ADN-ul românilor?

Nu e o suprapunere exactă decât la nivelul simbolic. Unul e chiar la nivelul glumei. În unele cazuri, la nivelul insultei. Mă interesează mămăliga ca o chestiune de sisteme culturale, de coduri. Roland Barthes a vorbit despre coduri culturale. Codificăm cultura noastră, iar mămăliga intră în acest cod. Dar nu unul matematic. Mama mea a fost profesoară de matematică la școală generală. Aici nu facem matematică, dar avem totuși a face cu niște coduri, niște rețete. Lumea trăiește viața prin algoritmi cu mult înainte de revoluția digitală. Religia, Biserica produc niște rețete de trai prin reguli. Nu neapărat doctrine formale, dar practici, iar cultura la fel. Într-un sat sunt anumite practici, în oraș, alte practici. Obiceiuri, deci niște coduri informale. Nu matematice, nu juridice. Da, un cod penal este un cod formal. Se impune ceea ce poți face, ce nu poți face, dacă încalci regula, și ți se impune o amendă sau să te duci la pușcărie. Dar cultura are coduri informale care, de fapt, sunt mult mai puternice decât legea scrisă. Sunt legi nescrise, cărora se conformează totuși omul, iar mămăliga are codul ei.

America, visul comun al românilor și albanezilor

Din cunoștințele dumneavoastră, albanezii ce legătură au cu porumbul și cu românii?

Nu există o asociere imediată între poporul albanez și porumb, dar legătura cu românii e mare. Eu pomenesc de lucrul acesta, mai ales de elementul lexical. Sunt multe controverse foarte complicate și n-am vrut să mă bag fără să fiu absolut stăpân pe materie. Dar se constată într-adevăr că sunt mulți termeni botanici comuni între cele două limbi – cuvinte precum mazăre, păstaie, măguri, muguri, mărar, leurdă, doar câteva exemple. Legătura ține de zona vocabularului botanico-silvic. Adică plante de pădure, ba chiar și cuvântul pădure e unul în comun. E o treabă complicată și sunt explicații diferite, dar este de netăgăduit că acest vocabular comun există.

Unde e porumb, este și mămăligă. FOTO: Profimedia

Unde e porumb, este și mămăligă. FOTO: Profimedia

Vorbind tot de Albania, s-a ajuns la concluzia că popoarele cele mai filoamericane din Europa sunt România și Albania. Putem face vreo legătură între acest filoamericanism și porumb?

Nu cred. Cred că în anii ’90, mai ales ele, că au fost popoarele cele mai asuprite și cele mai vulnerabile, America să fi fost văzută ca o speranță. N-aș zice mitul american, dar visul american. Chiar am consultat o carte publicată la Editura Humanitas numită „Vin americanii“, autor Bogdan Barbu. A fost o teză de doctorat și eu am fost examinator al acestei teze. El scrie despre perioada comunistă și mitul american în imaginația românilor. Este o carte interesantă, vă recomand dacă vă interesează această problemă. Dar e prea speculativ să zicem că porumbul joacă un rol în aceste imaginări.

„Cei mai mulți români din diaspora nu își păstrează obiceiurile“

Cum văd europenii mămăliga românească?

Glumeam cu un coleg pe Twitter, de curând, făcând obervația că eu în Olanda, în pauza de masă, mănânc poate un sandviș cu pâine albă, cu brânză sau cașcaval galben. Deci cereală albă și brânză galbenă. În România, mănânci cu cereală galbenă și cu brânză albă. E ciudat, nu? Se poate spune că e un fel de metaforă, o ordine socială altfel aranjată. Cartea vorbește și despre granițele noastre culturale. Cum unii au ales să mănânce porumb, alții nu. Oamenii au multe prejudecăți despre mâncare. În unele părți ale Germaniei, pe când era foametea de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial și au venit americanii, salvatori, au adus porumbul, parțial ca un exercițiu de propagandă, dar și ca un gest umanitar. Fiind o plantă americană, mulți nemți au refuzat ajutorul, chiar dacă erau într-o situație gravă. Același lucru în Irlanda. În momentul marii foamete din 1846-1847, au adus englezii porumbul, iar irlandezii n-au vrut să-l mănânce, din prejudecată. Mai bine mureau decât să mănânce porumb.

Putem să asociem prejudecata din trecut față de porumb cu cea de azi față de făina de insecte?

Asta e altă dezbatere. Aș fi vrut să fiu mai familiar cu ea. Există cu adevărat o politică extensivă din partea UE de a promulga acest lucru. Mie, în Olanda, nu mi-a atras nimeni atenția să mănânc greieri. Este o campanie pentru lapte de ovăz, în schimb. Multă lume a trecut la ovăz pentru că este mai ecologic decât laptele de vacă, care consumă multă energie. Dar nimeni nu mi-a băgat greierii pe gât în Olanda (râde).

De la tradiție la ospitalitate

Ce a făcut diaspora românească cu mămăliga?

Există unele restaurante din diasporă unde este marketat ca un preparat tradițional, dar nu se poate generaliza. Unii vor să-și păstreze obiceiurile, alții nu. Cei mai mulți nu vor. Adică vor să guste ceva nou când emigrează. Se poate cumpăra polenta gata făcută. Dar nu cred că e la mare căutare, dar în străinătate, am văzut. Se poate cumpăra polenta fiartă, dar făcută de italieni.

Credeți că din punct de vedere diplomatic ar putea să ia locul pâinii și al sării?

Nu cred. Pâine și sare reprezintă o tradiție ortodoxă, nu numai românească. Se face și la ruși, și la greci. Nu ține neapărat de diplomație politică, ci de ospitalitate.

Sursa – Adevarul

Daca vreti sa ne fiti alaturi si sa contribuiti financiar la proiectele noastre, puteti sa ne ajutati cumparandu-ne … o cafea tare 🙂

Buy Me A Coffee

Stiri Recente UK
Stiri Similare