Lăcrămioara Brecea, expert în public speaking: „După perioada de tăcere din pandemie, frica de a vorbi în public este mai mare“

Dacă înainte de pandemia de COVID-19 oamenii
doreau să-și îmbunătățească discursul pentru a evolua în
carieră, acum, după o perioadă îndelungată în care relațiile
sociale au fost afectate, mulți încearcă să învețe să
vorbească din nou.

Lăcrămioara Brecea
este la bază actriță și are o experiență vastă în PR și
marketing. De-a lungul carierei sale a observat cât de important
este un discurs bun și plin de încredere pentru o persoană, așa
că a fondat „Master of Crowds“, un
curs de public speaking care folosește
tehnici de actorie pentru „dezlegarea limbii“
celor mai timizi. De asemenea, pe această
temă ea a realizat un audiobook, „Fără emoții blocante.
Fără greșeli. Rutina de storytelling, dicție, respirație și
discurs“, menit să îi
ajute pe cei care doresc să își dezvolte aceste abilități, dar
au prea puțin timp la dispoziție pentru a participa la cursul ei.

Într-un interviu
pentru „Weeekend Adevărul“,
Lăcrămioara Brecea a explicat cum pot fi
transformate emoțiile blocante în emoții fecunde atunci
când susținem un discurs în fața unui grup de oameni,
precum și cât de important este sportul în obținerea unui discurs
consistent. De asemenea, ea a vorbit și despre cum s-a schimbat
discursul public după pandemie, dar și despre discursul politic din
România, unul lipsit de emoție și de autenticitate.

„Weekend
Adevărul“: Sunteți
fondatoarea cursului de public speaking folosind metode
de actorie „Master of Crowds“.
Cum pot influența metodele de actorie
vorbitul în public?

Lăcrămioara
Brecea:
Legătura este una foarte simplă. Actoria
este cea care se folosește în momentul în care avem de interpretat
un rol. În egală măsură, în momentul în care comunicăm ceva
sau comunicăm cu cineva și încercăm să creăm o conexiune reală
cu acea persoană, avem nevoie să ne cunoaștem pe sine, să
cunoaștem lucrurile care sunt forte, lucrurile pe care mizăm în
noi înșine astfel încât ceea ce comunicăm să ajungă la
interlocutor. Deci este vorba despre laboratorul ce este comun, atât
în actor, cât și în omul care dorește să comunice cu un anumit
scop și cu un anumit obiectiv. Când eram studentă la Actorie,
metodele de actorie aveau rolul de a ne relaxa și de a ne dezvălui
vulnerabilitatea pe care o avem pentru a putea întruchipa un
personaj pe care îl aveam de evocat. În aceeași măsură, în
momentul în care comunicăm cu cineva și încercăm să transmitem
lucrurile în care credem și lucrurile pe care dorim să le obținem,
este nevoie de o anumită autenticitate și de asemenea este nevoie
de relaxare. Este un alt punct comun între actorie și public
speaking.

Cunoașterea
de sine se observă în vorbire

Cum pot fi
transformate emoțiile
care te blochează în emoții constructive
atunci când susținem un discurs în fața unui grup
de oameni?

Eu prefer să
păstrăm aceste emoții, nu să le transformăm. Prefer să le
păstrăm pentru că aceste emoții blocante sunt foarte bune. Frica
– pentru că despre frică vorbim în principal – este o emoție
ce de-a lungul timpului ne-a păzit de multe pericole pe care le-am
întâmpinat. Și atunci este foarte bine să o păstrăm. Ce putem
face în schimb este să ne antrenăm și să pregătim discursul
atât de bine încât partea rațională din noi să aibă prioritate
în fața părții emoționale. În momentul în care eu știu exact
care este conținutul pe care vreau să îl comunic, în momentul în
care voi ști fiecare noțiune din discursul meu, în acel moment
emoțiile nu mă vor mai bloca, nu mă vor mai domina. Pentru că
aceste emoții blocante sunt, de fapt, emoțiile ce domină un
discurs. Aceste emoții blocante apar când nu suntem 100% pregătiți
sau în momentul în care ne facem tot felul de scenarii legate de un
moment din viitor pe care nu îl putem descrie cu acuitate pentru că
nu știm ce se va întâmpla.

Cât de mult contează
o mai bună autocunoaștere pentru îmbunătățirea vorbitului în
public?

Contează foarte mult.
Dacă veți analiza discursurile din spațiul public sau din spațiile
noastre personale, veți vedea că oamenii cu o cunoaștere solidă
de sine, oamenii care știu cine sunt, ce speră, ce pot face, oferă
o greutate mai mare noțiunilor pe care le comunică. Și oferind o
greutate mai mare, încrederea în ceea ce comunică este mult mai
mare. Atunci interlocutorul va găsi că este extrem de ușor să
meargă odată cu acest vorbitor și să intre în povestea și în
conținutul comunicat de el. Este extrem de important să ne
cunoaștem pe noi în momentul în care vorbim.

Cum se explică
momentul în care, din cauza emoțiilor, atunci când ne dorim să
transmitem ceva, verbalizăm, de fapt, altceva?

Acest lucru se întâmplă
cel mai adesea din nesiguranță. În primul rând, din nesiguranța
de sine, ce are drept consecință îndoiala că ceea ce comunicăm
nu este ceea ce trebuie și că efectul a ceea ce comunicăm nu va fi
cel scontat. Atunci această îndoială duce la foarte multe
răzgândiri interioare. O nesiguranță de sine duce întotdeauna la
astfel de lucruri, fie la blocaje, fie la lucruri incomplete sau
copilărești.

Un
discurs bun trebuie antrenat

Cât de mare este
interdependența între vorbit în public și sport?

Este o legătură foarte
mare între sport și vorbitul în public. Sportul ne relaxează.
Sunt multe studii care arată legătura între activitatea fizică și
modul în care percepem lucrurile ulterior activității fizice. Un
creier relaxat este un creier ce poate comunica deschis, onest și
autentic despre sine. Iar aceasta este cheia pentru a reuși să avem
o chimie cu interlocutorul. De asemenea, puteți testa foarte simplu
legătura între sport și vorbitul în public. Permiteți-vă două
zile de sedentarism. Veți vedea cu câtă greutate și cu câtă
grijă vă veți exprima după aceste două zile – creierul nostru
intră într-o stare în care este mai puțin relaxat, în care este
mai mult încordat. Mai mult decât atât, antrenamentul pentru a
deveni un bun comunicator poate fi extrem de bine asemănat cu
antrenamentul unui sportiv. Pentru că antrenamentul se face zilnic,
regulat, și va trebui să facă parte din activitatea noastră
cotidiană.

Cum era teama de vorbit
în public înainte de pandemie și cum o percepeți acum,
post-pandemie?

Perioada pandemiei a
fost deschizătoare de drumuri pentru toate fricile pe care le avem
în interiorul nostru. Înainte de pandemie, cursanții care au
participat la workshopurile mele spuneau că ar vrea să vină la
cursuri deoarece doreau să aplice pentru joburi mai bine plătite și
aveau nevoie să facă mai multe prezentări și să lucreze la
abilitățile de comunicare. Discursul de după pandemie este
următorul: „Eu nu vorbesc în public și o să mă asigur că de
acum încolo nici nu o să fie nevoie să vorbesc în fața unui
public“.
Lucrurile s-au schimbat la 180 de grade. Frica de a vorbi în public
este mai mare acum, după pandemie, pentru că a fost o perioadă de
tăcere. A fost o perioadă pe parcursul căreia interacțiunile
umane au fost limitate, mult reduse. Așadar, toate fricile noastre
au pus stăpânire pe noi și pe personalitatea noastră. Iar acum,
după pandemie, este un procent din ce în ce mai mare al oamenilor
cărora le este teamă să se exprime pur și simplu. Pandemia a avut
efectul unei pauze vocale îndelungi care și-a pus amprenta asupra
siguranței de sine. Iar acest lucru se vede în modul în care
relaționăm și în care lăsăm fricile să ne acapareze.

„Politicienii
români se folosesc prea mult nu de emoție, ci de o falsă empatie“

Cum ați caracteriza în
linii mari discursurile persoanelor publice din România, în special
cele ale politicienilor?

Discursurile
politicienilor români sunt departe de ceea ce ar trebui să fie un
discurs public. De ce spun acest lucru? Pentru că un discurs public
ar trebui să fie un discurs ce ar trebui să ajungă la fiecare
dintre noi. Iar ca acest discurs să ajungă la fiecare dintre noi ar
trebui să existe un liant între cel care ține discursul și
interlocutor. Cel mai simplu liant este emoția, iar foarte mulți se
feresc de ea. Emoția se naște din autenticitatea și din
veridicitatea noțiunilor transmise, lucruri ce lipsesc cu
desăvârșire din discursul politic în România. Discursul politic
în România nu s-a îndepărtat de clișee și încă mai este
ancorat undeva în anii 2000, ani în care era plin de promisiuni ce
nu aveau niciun fel de fundament. Din păcate, în 2023 încă nu
avem în România o figură politică care să reușească să ajungă
la fiecare dintre noi prin autenticitate și prin niște fapte reale.

Există o rețetă
anume care ar putea asigura un discurs politic de succes?

Discursul politic ar
trebui să aibă două componente extrem de importante. Mai întâi
ar trebui să fie un plan de acțiuni care să susțină discursul în
sine. De exemplu, dacă în campania electorală un politician
susține că va face cinci școli, ar trebui să existe niște
proiecte care să arate că acele școli vor fi realizate. A doua
componentă foarte importantă pe care ar trebui să o aibă
discursul politic ar trebui să fie emoția și modul în care ne
raportăm la cei cu care comunicăm. Iar aceste lucruri nu există,
pentru că politicienii români fac parte dintr-o generație pentru
care partea aceasta de emoție era un subiect tabu. Iar un alt motiv
este acela că autenticitatea este percepută, mai ales de către
politicieni, ca pe o slăbiciune. Doar când vom avea o clasă
politică matură atunci vom avea politicieni care vor vedea că a fi
vulnerabil este o dovadă de putere, pentru că și ei, la rândul
lor, sunt oameni la fel ca noi. Este nevoie de o schimbare de
generație și de o schimbare cu totul a modului în care
politicienii comunică. Pentru că politicienii sunt în slujba
noastră.

Spuneați la un
moment dat că „un discurs care va fi memorat de
public este unul care se folosește de emoție. Mixul perfect este
51% informație, 49% emoție“.
Cât este emoție și cât e informație în discursurile publice din
România?

Depinde de domeniu.
Politicienii români se folosesc mult prea mult nu de emoție, ci de
o falsă empatie pe care vor să o trezească în rândul
alegătorilor. Sunt folosite niște tehnici destul de rudimentare și
de învechite de a trezi empatia în oameni. Instrumentul de care
politicienii români se folosesc cel mai mult este, din păcate,
frica. Încă suntem la acel stadiu rudimentar de a înțelege
politica. De foarte multe ori emoția este folosită într-un mod
excesiv. Atunci emoția devine cumva nocivă. Emoția nu trebuie să
fie înțeleasă ca acea stare ce ne domină și ne duce într-o zonă
apăsătoare. Emoția este legătura ce se creează între doi oameni
care se înțeleg foarte bine, legătura ce se realizează între ei
dincolo de cuvinte. Din păcate, în spațiul public din România
încă ne folosim de formele rudimentare ale acestor noțiuni, adică
o empatie forțată, o emoție forțată. Inclusiv la unele campanii
umanitare sunt emoții forțate. Emoția se simte, nu se spune.