Lecțiile Armatei după 4 ani de război la graniță – România, între achiziții de miliarde și birocrație lentă

Au trecut exact 4 ani de la momentul care a reconfigurat
arhitectura de securitate a Europei. Pe 24 februarie 2022, invazia pe scară
largă a Rusiei în Ucraina a spulberat iluzia unei păci eterne pe continent.
Și pentru România, țară aflată pe Flancul Estic al NATO și cu cea mai lungă
graniță terestră cu statul atacat, evenimentul a reprezentat o problemă majoră, mai ales pentru că Armata se afla încă departe de un nivel optim de descurajare. 

Astăzi, la o distanță de 4 ani de la declanșarea conflictului de la
granițele noastre, întrebarea care se conturează este una fundamentală pentru
securitatea națională. Ce lecții a asimilat Armata Română din acest război de
uzură și cum s-a transformat ea în fața noilor amenințări? Pentru a înțelege
exact nivelul de pregătire și direcția în care se îndreaptă sistemul militar
românesc, am apelat la expertiza a doi specialiști: analistul militar
Claudiu Degeratu și comandorul în rezervă Sandu Valentin Mateiu.

Prioritatea modernizării tehnice

În absența unei doctrine noi, efortul principal s-a
concentrat exclusiv pe componenta tehnică.

„Noi avem o strategie militară care s-a schimbat foarte
puțin. Nu s-a schimbat mult la nivel conceptual și teoretic. Ce s-a încercat în mod deosebit a fost partea de modernizare
a capabilităților. Asta ar fi, dacă totuși trebuie să ne uităm la niște
subiecte, zona de modernizare a capabilităților, cu accent pe achiziții
militare. Deci nu pe dezvoltări interne spectaculoase la nivelul industriei de
apărare sau pe vreo integrare strategică între politica de apărare și politica
industriei de apărare. Încă mai lucrăm la partea aceasta. Aceasta ar fi
schimbarea”, a explicat Claudiu Degeratu.

Dincolo de noile dotări, misiunile fundamentale ale Armatei
au rămas exact aceleași. Instituția se pregătește pentru aceleași scenarii
elaborate înainte de anul 2022, fără o reconfigurare a priorităților
operaționale.

„Au rămas aceleași tipuri de misiuni: apărarea
teritoriului, participarea la misiuni de apărare colectivă, pe care le știam și
dinainte de Ucraina și, bineînțeles, participarea la misiuni non-militare, de
tip menținere a păcii sau gestionarea unor crize umanitare, acolo unde România
decide să participe. A rămas aceeași gamă de misiuni. Nu sunt schimbări
semnificative”, concluzionează analistul.

Cel mai mare succes înregistrat de România în acești 4 ani
este securizarea spațiului aerian. Războiul din țara vecină a demonstrat clar
că o națiune fără un cer protejat este expusă distrugerii totale a
infrastructurii critice civile și militare. Din acest punct de vedere, România
a anticipat parțial această nevoie prin programele de înzestrare demarate
anterior, pe care a încercat să le accelereze recent.

„S-au făcut eforturi deosebite și progresul este vizibil,
atât la forțele aeriene, cât și la sistemele antirachetă. Aici am avansat cel
mai mult și rămâne o contribuție importantă pentru noi și la nivel NATO. Și cam
atât”, a explicat Claudiu Degeratu.

Aeronave F-16 ale Forțelor Aeriene Române. FOTO: Ministerul Apărării

Restanțele la sol și în materie de personal

În timp ce, Forțele Aeriene au primit sisteme avansate Patriot și
avioane F-16, Forțele Terestre se confruntă cu probleme majore și proceduri
anulate. Programele de modernizare pentru vehicule blindate sau transportoare
au suferit nenumărate întârzieri sau blocaje, cum a fost cazul blindatelor
Otokar, semnalat recent de Adevărul.

„În rest, avem destul de multe probleme și la sistemele
terestre. Sunt în curs de consolidare. După cum vedeți, unele programe merg,
altele stagnează. Ați văzut ultima problemă cu firma turcească, cu Otokar. Dar,
în general, progresul evident rămâne la forțele aeriene și la dimensiunea de
apărare aeriană”, subliniază Degeratu.

Pe de altă parte, Armata Română continuă să înregistreze deficit
de personal.

„Capacitatea este
modestă spre scăzută, cu tendința de a rămâne la acest nivel, modestă spre
scăzută, din cauza diferiților factori, interni și externi. Nu văd, pentru
moment, un eveniment sau o strategie de relansare. Pentru a deveni mai
atractivă, cariera militară are nevoie de schimbări, dar este foarte greu, în
contextul actual, să sporim numeric numărul de militari profesioniști”, subliniază
analistul.

Dacă armata activă suferă din cauza lipsei acute de
personal, problema rezervei operaționale a atins un punct critic. Războiul de
uzură din estul continentului a arătat clar că o armată de profesioniști se
poate epuiza în doar câteva luni de lupte grele și pierderi materiale. Fără o
rezervă de cetățeni antrenați și gata de mobilizare, capacitatea de rezistență
pe termen mediu a statului scade dramatic.

„Iar pe partea legată de asigurarea rezervei
operaționale, în special, lucrurile se mișcă greu, chiar foarte greu. Sigur,
este un pas înainte, dar discutăm de o lege. Aplicarea ei în România este cu
totul altceva. Nu este prima lege bună care se aplică parțial sau deloc în
materie de apărare și securitate națională. Nu mă aștept la eforturi deosebite,
pentru că nu există nici capacitate, nici mobilizare și nici interes politic
sporit pe tema aceasta. Premierul a declarat, acum 2–3 luni, că trebuie să
începem modest, de la un anumit nivel, ca să știm în ce direcție mergem. Acesta
este un semnal clar că nu se vor aloca suplimentar bani sau resurse pentru așa
ceva, adică nu este considerată o prioritate politică”, avertizează
analistul.

Un aspect crucial al războiului contemporan, expus brutal de
luptele din tranșeele ucrainene, este rolul tehnologiei ieftine, capabile să
distrugă platforme militare extrem de scumpe. Sistemele antiblindaj portabile,
de tip Javelin, și miile de drone comerciale modificate pentru atac au anulat,
în multe rânduri, avantajul blindatelor grele. Armata Română a observat cu
atenție aceste fenomene, dar implementarea măsurilor adecvate este un proces
birocratic extrem de lent.

 „Sigur că a
învățat. Dar una este să înveți și alta este să aplici. Sunt două lucruri
diferite. Nu este doar un discurs. S-au învățat lecții, pe diferite paliere.
Există o anumită responsabilizare. Dar aplicarea este cu totul altceva. Este o
discuție lungă și complicată. Lecții învățate sunt destule. Unele se văd și în
discurs, și în abordări, dar rezultate notabile nu pot apărea rapid, într-un an
sau doi. Nu a fost niciodată cazul nostru să avem transformări revoluționare
peste noapte la nivelul instituțiilor de forță. Durează mult până când aceste
lecții sunt internalizate și apoi aplicate. Este o chestiune verificată în
timp. Nu mergem pe un model de tip polonez, cu accelerări și mobilizări
politice maxime”, arată Claudiu Degeratu.

Prudența tactică în fața noilor tehnologii

Pe de altă parte, comandorul în rezervă Sandu Valentin
Mateiu atrage atenția asupra riscului de a extrage concluzii universale
dintr-un conflict specific cu limitări evidente.

„Războiul din Ucraina ne-a arătat, într-o situație dată,
că lipsesc anumite elemente. De exemplu, niciuna dintre părți nu a putut obține
supremația aeriană. A apărut această «inundare» a câmpului de luptă cu drone,
ceea ce este clar o tendință, alături de inteligența artificială și de alte
tehnologii noi, care, în final, duc roboții pe câmpul de luptă. Dar trebuie să
fim atenți, pentru că toate acestea se petrec într-un context specific. Pentru
războiul Rusia – Ucraina, nu știu dacă putem absolutiza rapid aceste concluzii.
Vom vedea în ce măsură sistemele anti-dronă vor anihila dronele și în ce măsură
va apărea o generalizare a utilizării dronelor, mai ales în condițiile în care,
în alte teatre de operații, aviația este prezentă pe câmpul de luptă – lucru
care, în Ucraina, a lipsit într-o anumită măsură. Sunt multe noutăți și
necunoscute”, a explicat Sandu Valentin Mateiu.

Războiul de manevră nu a dispărut complet, chiar dacă pe
frontul din Donbas luptele au degenerat într-un conflict de poziții de tipul
Primului Război Mondial.

„Ca să vă dau un răspuns complet, ar trebui o discuție
foarte lungă, o evaluare amplă a modului în care s-a schimbat câmpul de luptă.
Este clar că s-a schimbat. Este clar că va fi mult mai dificil să aplicăm ceea
ce am învățat despre manevră. Dar războiul de manevră nu a murit. În Ucraina
avem o situație aproape cvasi-statică, însă, în ansamblu, NATO trage
concluziile într-un context mai larg”, afirmă Sandu Valentin Mateiu.

Soluția de avarie: Achizițiile de urgență pentru drone

În privința dronelor, soluția imediată pentru statul român
este achiziția externă de urgență, combinată cu speranța firavă a unei viitoare
producții autohtone.

 „Este o
combinație. Tendința la nivelul armatei este să cumpere rapid drone și sisteme
antidronă, pentru a acoperi o fereastră de vulnerabilitate pe termen scurt și,
în același timp, industria de apărare să se configureze cu contribuții interne
pe această temă. Adică să dezvoltăm capacități productive în contextul
mecanismelor noi, cum ar fi finanțarea europeană sau conceptele NATO de
dezvoltare a capabilităților comune. Dar și aici durează. Abordarea pe termen
lung, de dezvoltare a unei capacități interne, naționale, productive, nu este
simplă. Pe termen scurt, achizițiile rămân de bază, achizițiile «de pe raft»,
cum se spune”, arată Claudiu Degeratu.

Eșec major în dotarea Forțelor Navale

Dacă la nivel terestru și aerian există totuși mișcări de
trupe, echipamente și fonduri considerabile, Forțele Navale Române au fost
adesea ignorate cu desăvârșire sau blocate în licitații interminabile fără
nicio finalitate. Comandorul Sandu Valentin Mateiu critică dur situația din
acest sector.

„Unele dintre programele de până acum, mai ales în
privința Marinei, sunt exemple de eșec. Pur și simplu, improvizațiile care au
fost – acele 2 elicoptere, corveta aceea ușoară – sunt improvizații care nu
răspund la ceea ce chiar ministerul a spus, că există un program de achiziții
de corvete și așa mai departe”, explică expertul.

Pe de altă parte, o șansă istorică o reprezintă program SAFE,
în cadrul căruia România va beneficia de finanțări rambursabile, în condiții
extrem de avantajoase, în valoare de 16,6 miliarde de euro.

 „Avem SAFE, care
este o șansă mare, foarte mare, dar trebuie judecată foarte bine: ce programe
și cum intră industria de apărare, cu cine se colaborează și așa mai departe.
Aici cred că ministerul o să vă dea o imagine mai clară. Și a treia chestiune
este corelarea cu realitățile. Avem acest război alături de noi, de 4 ani. Avem
situația cu Statele Unite și, în ansamblu, problema relației transatlantice. În
acest context, este clar că trebuie să fim foarte atenți la capitolul dezvoltării
capacității de apărare”, afirmă Sandu Valentin Mateiu.

Promisiunile industriei autohtone de armament

În schimb, România suferă în continuare de problema cronică
a industriei de apărare, incapabilă să ofere suficientă susținere pentru
producția de muniție și armament.

 „Progrese există
la nivel de proiecte, intenții și acorduri, în special cu partenerii germani,
cu partenerul sud-coreean și probabil va urma o etapă de consolidare și cu
Franța, cu industria franceză, cu companiile din această zonă. Pe termen lung,
vor conta la fel de mult și companiile americane. Și Turcia este extrem de
dispusă să se implice în parteneriate industriale. Dar aici mai este mult de
lucrat. O parte din probleme sunt ale noastre, o parte sunt ale lor. Unii au
interes să vândă, alții au interes să dezvolte parteneriate industriale cu
producție în România, cum ar fi Germania, Franța sau Coreea de Sud, care arată
ambiția de a avea cel puțin două unități productive în România”, subliniază
Claudiu Degeratu.

De asemenea, legislația românească impune o autonomie clară
în sectoarele considerate de importanță națională, o cerință care devine extrem
de greu de respectat.

„În același timp, trebuie să asigurăm o anumită
autosuficiență în zone strategice, conform legislației românești. De exemplu,
producția navală pentru nave de luptă trebuie asigurată integral în România.
Producția de muniție trebuie să funcționeze pe un sistem de autosuficiență. Nu
este suficient să produci muniția; trebuie să produci și pulberea necesară, iar
în prezent aproximativ 70% din pulbere este produsă în China. Sunt multe
aspecte de reglat pe termen lung, dincolo de asocierile și intențiile foarte bune
ale unor parteneri industriali puternici din Europa”, conchide Degeratu.