Mateiu Caragiale, al patrulea crai de Curte Veche. Povestea copilului din flori care toată viața a căutat înaintași aristocrați, dar a primit un domeniu de la o soție bătrână

Mateiu
Caragiale și-a căutat toată viața înaintași aristocrați, celebri, dar nu a
realizat că adevărata avere era lângă el: tatăl său. Și-a desenat blazoane și embleme
aristocrate, dar nu a realizat că opera tatălui său este mai valoroasă decât
orice stindard nobiliar, iar moștenirea pe care a lăsat-o poporului român
valorează mai mult decât orice avere în aur.

În 1897,
Ion Luca Caragiale, dezamăgit crunt de modul în care scrierile sale au fost
primite, a fost solicitat să colaboreze la „Gazeta săteanului“. Marele
dramaturg a trimis schița „Cănuță, om sucit“ însoțită de o amplă scrisoare în
care mărturisea că indiferent câți copii ar avea, pe toți i-ar sfătui să facă
orice altceva în viață, dar nu să scrie: „Un tată ar trebui să fie din cale
afară denaturat ca să ureze vreunuia, celui mai nemernic dintre copiii săi,
cariera de publicist onest. Douăzeci și patru de copii să am – să mă ferească
Dumnezeu! – pe toți i-aș face oameni politici, adică avocați, și dacă unul n-ar
fi în stare să învețe măcar atîta, l-aș învăța să prinză cîini cu lațul“. Dar
viața avea să-i ofere surprize. Cei doi fii ai săi, Luca și Mateiu, au urmat
tot o carieră literară.

Primul
dintre ei, care a venit pe lume din căsătoria dramaturgului cu Alexandrina
Burelly, a colaborat sporadic la câteva periodice, trimițând versuri, recenzii,
însemnări memorialistice și chiar un studiu din domeniul istoriei. Cel de-al
doilea însă, Mateiu, copil din flori al Mariei Constantinescu, a rămas în
istoria literaturii române.

De departe cea mai cunoscută scriere a sa este
„Craii de Curtea Veche“, la care începe să lucreze din anul 1916 și pe care a
finalizat-o în 1928. „Cine sunt craii și câți sunt ei?“ se întreabă și Nicolae
Manolescu. „În vreme ce Călinescu s-a mulțumit cu doi, Pagadia și Pantazi,
alții au numărat până la trei (cei doi plus Pirgu) sau chiar până la patru (cei
trei plus Naratorul)“.

Mateiu
Caragiale intenționa să compună o trilogie; cel de al doilea urma să fie „Sub pecetea tainei“,
din care a publicat câteva fragmente în „Gîndirea“, între decembrie 1930 și
aprilie 1933. Din păcate, a rămas neterminat. La un stadiu de simplu proiect a
rămas și cea de a treia parte, „Soborul țațelor“, al cărei titlu inițial era
„Școala țațelor“, prima și unica pagină păstrată, în trei variante, fiind
scrisă în ianuarie 1929.

S-a
jucat de-a craii

Marin
Preda spunea despre Mateiu Caragiale că şi-a organizat jocul propriei lui
vieţi, adică s-a jucat de-a craii: „A fost un scriitor care a venit dintr-o lume, alta, cu pelerină şi
zorzoane care să-i acopere trupul şi existenta. Eu veneam dintr-o altă lume în
care zorzonul era de natura brăcinarului şi a hainei de cânepă bătută“.

Despre
apariția lui Mateiu Caragiale în Bucureștiul interbelic vorbea și George
Călinescu. „Fața rasă era contractată, prin lăsarea mușchilor obrajilor în jos,
într-o morgă solemnă. Purta pe cap un melon, așezat rigid ca un semi-cilindru,
pe trup un pardesiu sau demi-palton ușor. Ghetele subțiri, corecte, încheiate
anacronic cu nasturi, călcau de-a dreptul pe zăpadă. Melonul și demi-paltonul
băteau în verdele lucrurilor prea vechi, prea lustruite, deși ținuta omului era
de o corectitudine înțepată, de mare gală. Contrastul între acest om ciudat și
restul trecătorilor era așa de izbitor, încît te gîndeai pe dată la un boier
scăpătat, inadaptabil, la unul din acei aristocrați arheologici și plini de
ceremonii, care înfruntă mucegaiul anilor și pe care Cocteau i-a văzut în jurul
împărătesei Eugenia de Montijo“, conform portretului din „Istoria literaturii
române“.

Mărturia
cea mai elocventă asupra esenței umane a lui Mateiu Caragiale ne-a lăsat-o
istoricul literar Ovidiu Papadima. Pe când se afla la începutul activității
sale literare, a primit dificila misiune de a-i solicita scriitorului
manuscrisul romanului „Sub pecetea tainei“, pentru a fi publicat. A mers la el
acasă, unde a descoperit un om de o rară distincție, amabil și generos: „În casa marelui
singuratic nu se mai afla nimeni, afară de mine. Din cînd în cînd trecea, prin
holul în care da camera lui, cînd intram sau ieșeam, o bătrînă cu ochii mari,
parcă speriați, care pășea tăcută și repede ca o umbră. Am presupus că era
soția lui, Marica, dar niciodată nu i-am fost prezentat. Cîteodată, întîlneam
în camera lui, cînd veneam, cîte o făptură ciudată. Oameni în vîrstă, cu un aer
straniu, coborîți parcă din vechi tablouri de epocă la noi – poate că contribuia la
această impresie și imaginația mea stîrnită de lectura mereu reluată a «Crailor
de Curtea-Veche» – dar îmi aduc aminte, bunăoară, de un bărbat înalt, cu profil
acvilin, cu un amestec ciudat de umilitate și de semeție în toată ființa lui. În prezentări, numele nu
spuneau nimic, nu erau întru nimic răsunătoare. Niciodată n-am întîlnit la el
mai mult de un oaspete. Cîteodată, serile erau dureros de scurte pentru mine.
Altădată, dimpotrivă, îl aflam bine dispus, cu o lumină jucăușă în ochi – singura care îi trăda
această bună dispoziție – și atunci îmi așeza înainte o carafă mică, cu o băutură aleasă cu
grijă, și un pahar de metal cizelat. El nu bea nimic și se mulțumea să
privească cum o degustam, cu o lumină blîndă, revărsată pe întreaga figură, cu
ochii scrutători, fără severitate, totuși cu acea profunzime lucidă
caracteristică marilor cunoscători ai sufletului omenesc… Acestea erau serile
cele mai bogate. Buna dispoziție a scriitorului se revărsa în monologuri
îndelungi, curgînd fără nici o emfază, cu o căldură și o simplitate profund
omenești, care iarăși contrastau cu tot ceea ce auzisem despre această
personalitate socotită printre cele mai bizare. Erau confesiunile unui blînd și
sfios singuratic, pe care viața îl lovise dur și își găsise supremul refugiu și
suprema consolare în arta sa“.

Și
criticul de artă Krikor H. Zambaccian și-l amintea pe Mateiu, care uneori
frecventa celebra Capșa: „Mai apărea uneori, fără a lua loc la masă, ci
aruncând doar o privire distantă, și Matei I. Caragiale, îmbrăcat în haine bine
croite, însă lustruite și cam roase de timp, și care purta o pălărie tare denumită «melon»,
soioasă de prea multă purtare. Nu-i lipseau nici mănușile galbene, nici
bastonul“.

Pe urmele înaintașilor aristocrați

Mateiu
Caragiale s-a născut la 25 martie 1885, în București, ca fiu nelegitim al
marelui dramaturg Ion Luca Caragiale. Pe mama lui Mateiu, Maria Constantinescu,
în vârstă de 20 de ani, I.L. Caragiale o cunoscuse în primăvara anului 1884, la
Regia Monopolurilor, unde, ca și scriitorul, era probabil funcționară. La
nașterea fiului său nelegitim, dramaturgul locuia împreună cu Maria
Constantinescu, pe Strada Frumoasă nr. 14. Relația dintre cei doi n-a durat,
iar la 7 ianuarie 1889, după ce dramaturgul s-a căsătorit cu Alexandrina
Burelly, l-a adus pe Mateiu în noua sa familie. În viața lui au apărut încă doi
frați: Luca și Ecaterina.

Când a
venit vremea să meargă la școală, Mateiu a fost înscris ca elev bursier la
Colegiul „Sfântu Gheorghe“. Aici l-a cunoscut pe Anghel Demetriescu, „maestrul de istorie“,
cum îl va caracteriza, mai târziu, în jurnalul său intim. Acest dascăl i-a
insuflat lui Mateiu pasiunea pentru studiul istoriei și i-a trezit interesul
pentru heraldică: „Ca heraldist născut și înverșunat, eu am avut de timpuriu
pasiunea decorațiilor, la vîrsta de 14 ani le cunoșteam pe toate și le
desenasem cu minuțiozitate în caietul meu de fizică“, mărturisea el. Mai
târziu, Mateiu a făcut istoricul Ordinului de Malta și a prezentat detaliat
stemele familiei Brâncovenilor. Nu a trecut mult până când Mateiu și-a căutat
strămoșii prin familiile domnitoare românești, ocazie cu care marele dramaturg
îi arăta adesea creștetul capului și-i spunea: „Uite, a rămas aici urma tavei
cu plăcinte pe care au purtat-o strămoșii noștri“.

Băiatul
a crescut, dar pasiunea pentru heraldică nu s-a diminuat. Avea 16 ani când a
trimis din Sinaia o scrisoare bunului său prieten și coleg de bancă Nicolae A.
Boicescu în care vorbea despre renovarea Castelului Peleș. „Mă sui aproape
zilnic la castel unde M-me Robbescu foarte funebră se vede întotdeauna cu 2
fete. Castelul se modifică mult, vechile lemne împuțite se schimbă prin panouri
foarte delicate. Am notat tot. Ieri seară am fost la 9 1/2 noaptea lîngă castel
care era puțin luminat. M-am întors prin niște locuri misterioase unde tu n-ai
mers niciodată. Foișorul e infect și mizerabil, crezi că e un grajd nemțesc. Eu
n-am nici un pont actualmente. Eu dezvolt o mare morgă acasă, beau cafea în
vieux-saxe cu o linguriță antică“.

O
moștenire controversată

În
toamna anului 1904, Mateiu și-a însoțit familia la Berlin, acolo unde tatăl său
a decis să se autoexileze, „în urma intrării în posesia moştenirii ce i se
cuvenea de drept“, primită de la Ecaterina Momulo Cardini, o bătrână bogătaşă a
Bucureştiului, cămătăreasă şi moşiereasă, procesul privind moștenirea fiind
unul de răsunet în epocă.

În loc
să urmeze cursurile Facultății de Drept, acolo unde dorea să-l vadă tatăl său, Mateiu frecventează
muzeele și monumentele berlineze, cercetează vestigiile trecutului nobiliar.
„Era în 1907. Fusesem greu bolnav în București și mă întorsesem la Berlin
acasă. Însănătoșirea mea se făcea cu anevoință, cerînd îngrijiri mari. La
plecare, doctorul m-a sfătuit să mă feresc pînă și de cele mai ușoare zguduiri
sufletești. Bietul doctor! Am dat din umeri, zîmbind, și i-am spus să fie pe
pace. După un surghiun de doi ani revedeam Berlinul. Ani de Berlin mare
slăbiciune; nici împrejurări foarte triste nu m-au împiedicat să-l revăd cu
plăcere. L-am regăsit cum îl lăsasem tot numai flori. Așa frumos chiar ca în
acel început de iunie nu-mi păruse totuși niciodată… Năpădit de o dulce
aromeală, îmi lăsam visările să nască și să se topească în voie în noianul de
armonii sublime, uitîndu-mă pe fereastră, cu ochii pe jumătate închiși, cum
unduiau curcubeuri în pulberea fluidă a fîntînii din larga piață-grădină. Lina
soare a asfințitului legăna ciucurii purpurii ai trandafirilor agățați pe
terasa casei din față, purtîndu-le mireasma pînă la mine. Seara de însuflețire
umbrelor, în oglinzi, tainic, treceau fiori. Acesta era ceasul pe care-l
așteptam ca să admir colțul cel mai frumos al pieței – un petec de pădure rămas
neatins în plin oraș – cîțiva bătrîni copaci frumoși și sumbri, vrednici să
slujească de izvor celor mai cu faimă meșteri ai zugrăvelii, îi regăseam chiar
la muzeul Frederic, într-o cadră de Ruysdael, aceiași copaci stufoși, adumbrind
lîngă o cădere de apă un castel în ruină“.

Noblețea
berlineză

În
Berlin, Mateiu urmărea viața nobilimii germane, din aceeași intimă dorință de a
se confunda cu purtătorii de blazoane. „În Berlin însă nu sunt ca la Viena
palatele nobililor, vechi și cu ganguri pentru trăsuri. Aici aproape toate
casele sunt noi și într-un stil fără haz. Totuși există o stradă Tiergarten
care n-are case decît pe o parte, pe partea de vis-a-vis este parcul deschis
Tiergarten care e enorm și drept în mijlocul orașului. Pe strada Tiergarten
sunt cîteva case splendide, casa contelui de Tiele-Winckler e poate cea mai
frumoasă și cea mai romantică locuință particulară pe care am văzut-o. În
Berlin sunt foarte mulți toptangii milionari cari fac un lux enorm și au
echipajele foarte frumos compuse cu livrele bine desenate și cu cai de rasă.
Nobleța e bine reprezintată, sunt unii seniori bătrîni foarte bogați, cari au
zece, douăsprezece fideicomisuri, țin casă mare, cai mulți, au mai multe
rînduri de livrele, cu blană, cu fir, livrea de dimineață. Sunt și unele puteri
avare care au cîte-o saca cu un cal, dar sunt foarte puțini. Echipajul
împăratului e negru cu vulturi de argint pe felinare, cu fire de argint peste
tot și cu doi cai iuți albi cari zboară ca din pușcă. Magazinele ca al lui
Mützner sunt pline de blazoane și de carte de invitație la vînătoare, unde
spune cîte sute de fazani sau de epuri au împușcat invitații“.

Iritat
probabil peste măsură de aerele aristocratice ale lui Mateiu, tatăl său l-a
trimis în țară, unde tânărul Mateiu tot nu a vrut să urmeze o școală dorită de
dramaturg. Noul său vis, de a urma școala de ofițeri de cavalerie, s-a năruit
după ce a fost respins. Într-un final, Mateiu se înscrie, în 1905, la
Facultatea de Drept, spre satisfacția tatălui, dar a renunțat la studii nu după
mult timp. „Pe Matheiu l-am întîlnit odată la curse. Delicat și atent cu mine.
Dar mănușile, gulerul, ghetele și pomada mi-au lăsat o impresie dezagreabilă“,
îi scria Delavrancea lui Caragiale. A fost momentul în care Caragiale s-a
întors în țară pentru o perioadă pentru a sta de pază la educația fiului
său. 

„Iubite
nene Iancule! Băiatul d-tale e un talent remarcabil“

Cum
acesta avea deja scris un ciclu întreg de poezii, tatăl Caragiale a mers
împreună cu Mateiu și cu Alexandru Vlahuță la redacția „Vieții românești“, cu
intenția de a-l determina pe Garabet Ibrăileanu să tipărească producțiile
tânărului poet. Ibrăileanu a publicat 13 dintre ele, în numărul 4 din 1912 al revistei. Spre
surprinderea dramaturgului, tânărul său fiu promitea. Elogii a primit Mateiu și
din partea lui Panait Cerna, care i-a scris lui Caragiale: „Iubite nene Iancule!
Băiatul d-tale e un talent remarcabil. L-am citit cu o plăcere deosebită. Cele
mai multe din poeziile lui sunt numai schițe, momente bine prinse în versuri
bine legate, dar ce frumoase imagini și cîtă poezie e în unele din ele, și cu
meșteșug de caracterizare dovedesc altele. Trecutul nostru tot a înviat în
cîteva rînduri! De mult n-am mai cetit o strofă așa de minunată, cum e aceasta
bunăoară: «Desprins din stemă parcă, spre depărtări senine, Un corb bătrîn
și-ntinde puternic negrul zbor, Și-n liniștea adîncă, din cînd în cînd, ușor,
Din ulmi cad frunze moarte, plutind în clipe line». Te felicit din inimă,
nene lancule! O parte din bogatul d-tale talent a întinerit în odrasla d-tale,
luînd o formă proprie și făgăduind flori, care nu se scutură niciodată. Al
d-tale prea plecat, Cerna“.

La scurt
timp, Ion Luca Caragiale a murit, iar Mateiu a pierdut un tată și principalul său reazem. Îl
regăsim în funcții modeste, acordate mai mult din respect față de memoria
ilustrului său părinte. La 25 octombrie 1912 devine șef de cabinet la
Ministerul Lucrărilor Publice, al cărui titular era Al. Bădărău, funcție pe
care o va deține pînă la 4 ianuarie 1914. De-abia în 1919 ocupă o nouă funcție,
aceea de șef al biroului presei din Ministerul de Interne, până în 1921. În această
perioadă a publicat puțin și numai versuri. Scria la „Remember“ și romanul
„Craii de Curtea-Veche“.

Mireasa bătrână care
i-a adus un domeniu

În anul
1926, Mateiu s-a căsătorit cu Marica Sion, fiica poetului Gheorghe Sion. Îi
despărțeau aproape 25 de ani, dar
avea un mare atu: o mică proprietate la Fundulea-Ilfov pe care a adus-o drept dotă. La puțin timp de la
căsătorie, Mateiu și-a confecționat un steag propriu, despre care scria în
propriul jurnal: „La 22 august din acest an, stindardul meu verde și galben a fluturat
pentru prima dată la Sionu. Eu îl privesc scriind aceste rînduri și, în ciuda
vîrstei mele, constat cu satisfacție că din dorințele mele esențiale mele s-au
realizat, cea mai arzătoare mai ales, aceea de a avea un domeniu“.

La un
moment dat, a încercat și diplomația. Așa a ajuns în anul 1928 la San Remo,
pentru a-l întâlni pe ministrul de Externe Nicolae Titulescu și a-i solicita sprijinul în obținerea unei
funcții diplomatice, dar s-a întors așa cum a plecat: fără să obțină nimic.
Atunci, Mateiu Caragiale a revenit la pasiunea sa mai veche. Și-a făurit o
emblemă aristocratică, în patru culori: negru, galben, verde și roșu, care avea doi îngeri de-a
dreapta și de-a stânga unei coroane, sub care era scrisă deviza  „cave, age, tace“ („ferește-te, lucrează,
taci“). 

A murit pe 17 ianuarie 1936, la doar 51 de ani: „Ieri noapte, la ora 1, a încetat din viaţă fiul
mai mare al lui I.L. Caragiale, poetul şi nuvelistul Mateiu Caragiale, în
vârstă de 50 de ani. Suferea de 4-5 zile, iar moartea i-a fost provocată de o
hemoragie cerebrală“, scria presa vremii, înainte de înmormântarea de la Cimitirul Bellu. „Sunt în paginile lui Mateiu Caragiale mai multe imnuri, adresate
naturii și trecutului, nobleții și frumuseții. Numai cine știe să le asculte cu
reculegere poate avea măsura darului pe care ni l-a făcut Mateiu Caragiale și a
recunoștinței cu care îi suntem îndatorați“, scria, la moartea sa, Tudor Vianu
în „Gândirea“.