Oamenii din umbră care a făcut posibilă Unirea Principatelor. Trio-ul fantastic cu „Moș Pisoi”, vărul și amanta lui Cuza

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza drept primul domnitor al Principatelor Române s-a datorat unui concurs fericit de împrejurări, dar și unui efort supraomenesc al unei elite culturale și intelectuale românești. În special s-a remarcat un trio fantastic care din umbră a rezolvat Unirea. 

Întreaga
poveste a Unirii de la 1859 începe, de fapt, cu Războiul Crimeii izbucnit în
1853, între Rusia și Imperiul Otoman, sub pretext religios, dar având ca motiv
principal lupta pentru controlul Mării Negre. Îngrijorate de expansionismul tot
mai agresiv al Imperiului Țarist, marile puteri europene se raliază și sar în
ajutorul otomanilor. A rezultat un conflict militar sângeros, soldat cu moartea
a peste 220.000 de oameni. Războiul Crimeii s-a încheiat în anul 1856, cu
victoria coaliției Marilor Puteri. Rusia era învinsă, iar expansionismul
țarist, oprit.

Conform
istoricilor, acest conflict a schimbat definitiv destinul Principatelor Române
și a reprezentat un noroc chior pentru români. În contextul expansionismului
rusesc și al dorinței Marilor Puteri de a se proteja de Imperiul Țarist,
Principatele Române au fost observate și li s-a recunoscut importanța
geostrategică. S-a pus problema unificării Moldovei cu Țara Românească pentru a
crea un stat-tampon în calea Rusiei. Pentru români era o adevărată pomană a
istoriei. „Principatele au fost văzute ca o extensie a Europei moderne în estul
Europei. Practic, începând cu 1856 (n.r. – anul încheierii războiului), spațiul
românesc extracarpatic se regăseşte pe harta politică europeană. Principatele
nu mai sunt un teritoriu otoman în sensul strict al cuvântului, ci un teritoriu
european intrat în garanţia colectivă a Marilor Puteri. Problema reorganizării
Principatelor la Congresul de Pace a reprezentat o oportunitate extraordinară.
Refugiații, în special cei munteni, au făcut un lobby insistent pe lângă
Napoleon al III-lea pentru unirea Principatelor sub garanție franceză, văzută
drept unica modalitate de a scăpa de sub protectoratul rus sufocant“, a
precizat profesorul doctor în istorie Iulian Nechifor pentru „Weekend Adevărul“.

Efectele
schimbărilor aduse de Războiul Crimeii s-au făcut din plin resimțite în
societatea românească: „După Războiul Crimeii, viteza cu care societatea
românească s-a schimbat a fost impresionantă. Adunările ad-hoc au propus
schimbări fundamentale în organizarea societăţii. Aducerea prinţului străin
dintr-o familie domnitoare din Europa, adică non-rusă, era un angajament ferm
pentru viitorul european. Pe de altă parte, solicitarea aducerii unui prinț
străin sancţiona comportamentul servil al elitelor boierești române faţă de
Rusia. A doua schimbare majoră a constat în introducerea reprezentativității
politice. Pentru prima dată, țărănimea a fost luată în considerare în luarea
deciziilor politice, un pas imens spre europenizare şi discutarea problemelor spinoase
din societate. A treia mare schimbare a fost desființarea privilegiilor
boierești. Boierimea ca stare socială dispare, şi, ceva de neconceput în
societatea românească a vremii, trebuia să plătească taxe şi impozite“, adaugă profesorul.

În acest
context, conform prevederilor Convenției de la Paris (1858), care practic
prezenta concluziile Congresului de Pace de la Paris din 1856, se stipula
unirea parțială a Moldovei și Țării Românești, sub forma Principatele Unite ale
Moldovei și Valahiei, cu instituții separate, dar o Comisie Centrală comună și
aceleași legi. Adunările elective constituite în fiecare dintre cele două
Principate aveau să-și aleagă domnitorul.

„Moș Pisoi” sechestrează naționaliștii

Odată cu începerea lucrărilor Adunării Elective
din Moldova intră în scenă și cel poreclit de către Vasile Alecsandri „Moș
Pisoi“ – nimeni altul decât colonelul Nicolae Pisoski, prieten loial, dar și
aghiotant al lui Alexandru Ioan Cuza atunci când va ajunge domnitor. A fost „umbra“ lui Cuza din momentul constituirii Divanurilor Ad-Hoc
și până la moartea domnitorului. De Nicolae Pisoski se leagă o mulțime de
povești în legătură cu Alexandru Ioan Cuza. El era omul care-l salva
de fiecare dată când domnitorul făcea câte o nefăcută sau risca să intre în
vreun scandal public din cauza amorului, cărților sau nu știu cărui moft.

Acest Nicolae Pisoski, un
actor din umbră al Unirii din 1859, și poate pe nedrept lăsat acolo, a avut o
contribuție decisivă în nominalizarea lui Cuza ca domnitor al Moldovei. Totul
s-a petrecut cam în felul următor. Pe 3 ianuarie 1859, în Sala „Elefant“ din
clădirea Muzeului de Istorie Naturală din Iași, s-a întrunit adunarea Partidei
Naţionale, într-o şedinţă decisivă pentru nominalizarea candidatului Moldovei
la tronul Principatelor Unite. Cuza nici măcar nu a participat. „În seara de
3-4 ianuarie, pe când şedeam la masă în Iaşi, au venit la noi câţiva amici,
printre care şi fratele său de arme, colonelul Pisoski, ca să-l roage să vie
negreşit după masă la «Elefant», o sală de adunare, unde şedea Costache Rolla,
căci aşa s-au hotărât naţionaliştii ca să se lege cu toţii în acea seară asupra
persoanei de susţinut la domnie. Cuza, cu toate rugăminţile amicilor săi, n-a
voit să se ducă, deşi eu am insistat pe lângă dânsul, şi le-a spus: «Faceţi voi
ce credeţi, căci pe oricine veţi alege dintre ai noştri, eu aprob şi semnez cu
amândouă mâinile, numai Mihalache sau Grigore Sturza să nu fie!». Şi a plecat
la teatru“, spunea Elena Cuza, soția domnitorului, într-un interviu acordat în
1909, cu doar câteva luni înainte de a muri.

Nicolae Pisoski

Cert
este că la acea întrunire, deputații Partidei Naționale nu se puteau hotărî asupra candidatului.
Situația era gravă, mai ales că Partida Conservatoare îl susținea pe Grigore
Sturza care venise în oraș cu o gașcă de mercenari. Orice indecizie ar fi
însemnat probleme serioase. Era ora 23.00 și reprezentații grupării progresiste
nu se hotărâseră asupra unui candidat. Ba chiar se pregăteau să plece și acasă.
Atunci intervine energic Nicolae Pisoski și efectiv îi sechestrează în sală, cu revolverul în mână până la alegerea unui candidat, sugerându-le chiar și candidatul perfect:
Alexandru Ioan Cuza. Nimeni nu a avut curaj să-l
contrazică pe fiorosul tovarăș de arme al lui Cuza, la momentul respectiv cu
gradul de maior. „Fiind a unui om de acţiune, i-a somat cu arma pe cei prezenţi
să-i accepte propunerea ca domn al Moldovei a lui Alexandru Ioan Cuza. Nu mai
era altă opţiune pentru ei“, scria, în numărul 6 al Revistei „Hierasus“ din
1986, regretatul istoric botoşănean Ionel Bejenariu.

În
cadrul Adunării Elective, Partida Națională, cu Alexandru Ioan Cuza drept
candidat, s-a impus rapid, având majoritatea. Ulterior, Pisoski ar fi plecat
imediat la București, înaintea delegației oficiale din Moldova, pentru a trata
cu liberalii radicali și cu unioniștii din Țara Românească. De precizat este faptul că
„Moș Pisoi“ provenea dintr-o familie de boieri moldoveni de origine poloneză și
s-a născut în anul 1816 în Botoșani. Avea 32 de ani când a participat la Revoluția de la
1848 și a legat o puternică prietenie cu Alexandru Ioan Cuza și cu Vasile
Alecsandri. Îl va însoți, de altfel, pe Cuza în exil. După moartea domnitorului
va reveni la Botoșani, acolo unde casa familiei sale încă se mai păstrează, peste drum de
Muzeul Județean de Istorie.

Vărul care a obținut recunoașterea Unirii

Așadar, pe 24 ianuarie
1859, sub presiunea mulțimii adunate de unioniștii munteni, Adunarea Electivă
din Țara Românească alege pe candidatul Moldovei și în Valahia. Practic, Marile
Puteri erau puse în fața faptului împlinit. Lucrurile erau însă departe de a fi
rezolvate. Totul s-ar fi dus pe apa sâmbetei, toată muncă unionistă și
patriotică de mai bine de două decenii ar fi fost în van dacă Marile Puteri nu
recunoșteau această dublă alegere – dacă nu acceptau acel șiretlic românesc. Emoțiile erau mari, căci unirea avea trei
mari contestatari: Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman
și Imperiul Țarist.

În acel
moment își face apariția pe scena istoriei un alt personaj providențial: Teodor
Callimachi, un tânăr cu os domnesc, cu o educație aleasă și care la numai 23 de
ani s-a dovedit un diplomat cu o iscusință rară. Era vărul lui Alexandru Ioan
Cuza și a primit misiunea delicată și deosebit de grea de a negocia și de a
convinge Marile Puteri să accepte dubla alegere. „Era un om cu o cultură
deosebită. Avea o inteligenţă remarcabilă. A primit o educaţie deosebită din
partea surorii sale vitrege şi apoi a fost trimis pe cheltuiala ei la Paris să
înveţe. Citea enorm şi la Paris a luat legătura cu unioniştii. Aici şi-a
definitivat crezul politic şi naţional“, preciza Alexandrina Callimachi, soţia
lui Dimitrie Callimachi, strănepotul lui Teodor Callimachi. Teodor Callimachi primise
o educaţie aleasă, având o înclinaţie aparte pentru limbi străine, literatură,
istorie şi filosofie. Termină
la Paris atât liceul, cât și Facultatea de Drept.

Teodor Callimachi FOTO MNIR

Ajuns din nou în capitala Franței, acolo unde Marile
Puterii se întâlneau într-o nouă conferinţă internaţională pentru a discuta
problema ivită, tânărul ambasador trimis în misiune specială reușește să obțină
audiențe și discută cu reprezentanții principalelor state, dar mai ales cu împăratul
Napoleon al III-lea, un susținător al cauzei românești, dar și cu lordul
Palmerston, reprezentantul Marii Britanii, care se opunea dublei alegeri. Ulterior se va întâlni și cu reprezentanţii lui Frederic Wilhelm al
IV-lea
pentru a atrage sprijinul Prusiei. Cert este că i-a convins de oportunitățile
formării unui stat modern, unitar în nordul Balcanilor, în calea rușilor. „I-a
impresionat şi i-a uluit. Un tânăr cu alură de prinţ, era os domnesc până la
urmă, venea să discute cu ei, oameni cu multă experienţă în chestiuni
diplomatice. Şi a reuşit. Avea un talent aparte. Îi învăluia şi îi impresiona
cu intelectul şi cunoştinţele sale. Le căpăta încrederea şi devenea credibil.
Le-a explicat clar şi concis importanţa unui stat unit în Balacani ca un garant
al păcii. I-a convins“, preciza Alexandrina Callimachi.

Întors
acasă, pe Teodor Callimachi îl aștepta o nouă misiune la fel de importantă. Cuza
îl numește pe vărul său, în 1859, secretar al Agenţiei diplomatice de la
Istanbul unde, alături de Costache Negri, trebuia să-l convingă pe sultanul Abdul
Medjid I să recunoască Unirea şi pe Cuza ca domnitor. După numeroase
întâlniri, discuții cu diplomați străini cu trecere la sultan, Callimachi
reușește să obțină în 1861 firmanul de numire ca domnitor, iar în 1862,
recunoașterea Unirii. Misiunea lui Teodor Callimachi a fost o reuşită. Drept
mulţumire, în iulie 1863 este numit agent diplomatic al Principatelor Unite în Serbia. Era
primul ambasador al noului stat într-o ţară străină.

După
abdicarea lui Cuza în februarie 1866, Teodor Callimachi, renunţă la misiunea sa
diplomatică. Îşi prezintă demisia şi se retrage la moșia Stânceşti, județul
Botoșani, alături de soția sa, Zenaida Moruzzi, fiica principelui
Alexandru Moruzzi, fost ministru de Finanţe şi prim-ministru în timpul domniei lui
Alexandru Ioan Cuza.

Cocuța Vogoride, soția unionistă

După
Războiul Crimeii, Marile Puteri europene s-au întâlnit la Conferința de Pace de
la Paris din anul 1856. Acolo s-a pus problema creării unui stat barieră în
fața expansiunii țariste. În acest scop, Marile Puteri au hotărât organizarea
Divanurilor Ad-Hoc în Principatele Române, prin care populația Moldovei și
Valahiei să fie consultată în privința Unirii. Pe scurt, românii trebuiau să
hotărască dacă vor să se unească sau nu. În acel moment s-a dezlănțuit iadul
dezinformării, șpăgilor și sforăriilor. Rușii, otomanii și austriecii nu doreau
în ruptul capului ca Moldova și Țara Românească să se unească. Austriecii nu
doreau un exemplu prost pentru Transilvania și Bucovina, rușii își doreau să
pună mâna pe Principate, iar otomanii nu doreau ca românilor să le vină în cap ideea
independenței. Așa că și-au trimis sau activat agenții din Principate.

Cum
oficialii români erau și
atunci destul de coruptibili, s-au investit sume mari
de bani pentru falsificarea rezultatelor alegerilor. Mai clar, caimacamii,
guvernatorii Principatelor, trebuiau să falsifice alegerile în așa fel încât să
pară, în fața Marilor Puteri precum Franța, Prusia sau Anglia, că românii nu
vor să se unească. Cel mai coruptibil a fost caimacamul Moldovei, Nicolae
Vogoride. Acesta a luat o sumă frumoasă de bani și a falsificat cu nerușinare
alegerile din Moldova. Rezultatul era catastrofal, Unirea era practic
spulberată. Atunci intră în scenă un personaj deosebit: Cocuța Conachi, însăși soția lui.
Aceasta reușește să intercepteze o scrisoare trimisă de Vogoride în care se laudă
fratelui său de la Constantinopole că a făcut o adevărată avere falsificând
alegerile la ordinele otomanilor. Cocuța predă scrisorile unioniștilor și celor
din Partida Națională. Acestea sunt trimise imediat la Viena și la Paris – evident, au ținut prima
pagină a ziarelor internaționale. Scandalul a fost uriaș. Multe state
întrerupseseră legăturile cu otomanii. În cele din urmă, turcii cedează, iar
alegerile sunt anulate și reluate. De această dată, rezultatul a fost favorabil
unirii. Cocuța a salvat Unirea Principatelor.

Cocuța Vogoride

Dar cine
era până la urmă Cocuța, nevasta lui Vogoride? În realitate, o chema
Ecaterina Conachi, dar era alintată „Cocuța“ de tatăl ei, Costache Conachi,
descendentul unui puternic neam fanariot, om politic și totodată poet talentat.
Ecaterina sau Cocuța Conachi s-a născut în anul 1828, în conacul de la
Țigănești, astăzi județul Galați. Mama Cocuței era Zulnia Negri, care a murit când fata avea doar 5 ani. Costache Conachi a suferit mult, iar Ecaterina devenise
lumina ochilor lui. A făcut totul pentru fată, i-a asigurat o educație aleasă
și i-a oferit tot ce-și dorea. Simțindu-și sfârșitul aproape și dorindu-și ca fiica lui să nu rămână
pradă pericolelor, Costache Conachi o căsătorește, pe
când Cocuța avea 17 ani, cu Nicolae Vogoride, fiul lui Ștefan Vogoride, fostul
caimacam al Moldovei, om cu relații importante la Constantinopol. Nicolae
Vogoride era însă un principe rătăcitor, vândut turcilor, care s-a înfruptat din
averea Cocuței. De cealaltă parte, Ecaterina Conachi era o unionistă înfocată.
„Ai venit în ţară sărac lipit pământului, n-ai altă avere decât zestrea ce
ţi-am adus-o eu. Îţi iert risipirea ce ai făcut-o, dar nu-ţi voi ierta trădarea
faţă de neamul, faţă de ţara care ar fi trebuit să devie şi a dumitale. Cum nu
ai astăzi altă avere decât a mea, aş putea, printr-un divorţ, să te aşez din
nou pe paiele de unde te-am ridicat“, i-a aruncat în obraz Cocuța soțului ei, după cum scrie în „Enciclopedia
personalităților feminine din România“, de George Marcu.

Cocuța
Conachi divorțează în cele din urmă de Vogoride în 1860. Pleacă în Italia și se
căsătorește cu prințul Emanuele Ruspoli de Poggio-Suasa, un apropiat al regelui
Victor Emanuel al II-lea. Chiar și acolo, Cocuța Conachi a rămas o revoluționară, implicându-se în mișcarea
de unificare a Italiei. Cu noul soț, Cocuța a făcut cinci copii. Moare însă, la
Genova, zece ani mai târziu, de malarie.