Povestea arhitectului nonagenar care a schițat fața modernă a Clujului comunist: „Se impunea un tipar strict, dar i-am convins că este nevoie și de spațiu verde“

Te-ai întrebat vreodată cine a gândit cartierele prin care treci zilnic? Cine a trasat bulevardele, cine a decis unde rămâne spațiu verde și unde se ridică un bloc? Povestea lui Vasile Mitrea arată cum s-a construit orașul Cluj-Napoca, între norme și idealuri.

Într-un sistem în care aprobările veneau greu, iar inițiativa personală era privită cu suspiciune, Vasile Mitrea a riscat. A proiectat o clădire care nu semăna cu nimic din peisajul standardizat al anilor ’60: fără fațade simetrice, fără șiruri de ferestre repetate, fără panouri identice: Centrala Telefonică Automată din Cluj-Napoca – astăzi clasată monument istoric – era, la acea vreme, un experiment riscant. I s-a spus direct: dacă proiectul nu va fi aprobat, lunile de muncă i se vor tăia din salariu. Comisia Internă a Institutului Județean de Proiectare i-a dat undă verde cu rezerve, trimițând proiectul mai departe către Comisia Județeană. Acolo, arhitectul a fost salvat de un profesor care, cunoscându-l, a pledat pentru încredere: „Dacă acest arhitect consideră că proiectul este răspunsul profesional adecvat la cerințele beneficiarului, atunci să-i acordăm încrederea cuvenită“. A fost suficient. Proiectul a trecut și de nivelul județean, și de cel național. Iar ceea ce s-a construit în centrul Clujului a sfidat multe dintre normele arhitecturii socialiste. Clădirea îngloba în ea o logică funcțională – parter pentru public, etaje pentru utilaje care aveau nevoie de lumină puțină și difuză –, dar și o referință la istoria orașului. Zidul medieval descoperit pe amplasament a fost păstrat, sugerat în fațada neregulată și semnalat în asfaltul trotuarului prin litere din marmură: „Napoca“. A fost nevoie de două etape de construcție și de patru decenii pentru ca această lucrare să fie recunoscută oficial ca monument. „A fost o surpriză deosebit de plăcută pentru mine, care nu-mi mai făceam iluzii“, spune acum Mitrea.

Într-un oraș care a cunoscut multe etape de dezvoltare – planificate, densificate sau transformate sub presiunea investitorilor –, Vasile Mitrea a rămas un nume legat de două cartiere emblematice, câteva clădiri notabile și o filozofie urbană în care spațiul verde, coerența și memoria locului nu sunt opționale. De la începuturi, repartizarea neașteptată în urbanism până la „ferestrele împușcate“ ale unei clădiri imposibil de uitat, drumul lui profesional este și o cronică a orașului care s-a lăsat construit, uneori cu luptă, alteori cu noroc. „Weekend Adevărul“ vă prezintă portretul unuia dintre arhitecții care au trasat, sub regimul socialist, linii care se citesc încă în Clujul de astăzi. 

Tânărul care a nimerit „din greșeală“ în urbanism 

Drumul lui Vasile Mitrea (90 de ani) spre arhitectură a început mult mai devreme decât prima lui repartiție. „Mie mi-a plăcut desenul. Și am fost chiar într-un cerc de artă plastică la liceul din Piatra Neamț“, își amintește el. La finalul școlii, oscilase între mai multe domenii, inclusiv artele plastice. Decizia s-a legat însă de un sfat de familie: „Am avut pe cineva care zicea «De ce nu te duci la Arhitectură? Cu ocazia asta înveți mai multe decât la Arte Plastice». Și plecând de la această recomandare a unchiului, am dat examen la Institutul de Arhitectură din București“. Intrarea la facultate a venit firesc: „Am avut norocul că aveam diploma de merit și atunci n-am dat decât examen la desen, unde m-am descurcat bine“. În 1960, la finalul studiilor, Mitrea trebuia să aleagă orașul unde va începe să profeseze. „La repartizare am ales Clujul pentru că atunci când am făcut armata am trecut pe acolo și mi-a plăcut orașul“. 

Ca orice tânăr arhitect, visa să ridice clădiri care să se remarce, doar că posturile erau deja ocupate. „Necazul meu a fost că nu mai erau locuri la arhitectură, la Institutul Județean de Proiectare, și am fost repartizat la atelierul de sistematizare. Eu voiam să fiu arhitect, pentru că puteai să faci o clădire într-un an și se știa imediat că tu ai proiectat-o. La sistematizare lucrurile durau mai mult și nu mi-a convenit această repartiție“.

Dezamăgirea inițială s-a transformat în lecție: „Dacă la început am avut reacția asta, până la urmă mi s-a părut că a fost o idee bună, în sensul că e disciplina care te obișnuiește cu ansamblul, care îți dă perspective mai largi decât un obiect oarecare, care se face undeva pe stradă“. În atelier a avut însă norocul să-l întâlnească pe arhitectul Augustin Presecan, format la Moscova, care l-a ghidat spre o înțelegere mai complexă a urbanismului: „A fost un avantaj, pentru că acest coleg era bine informat. Încetul cu încetul, am început să fiu mai priceput în domeniu“. 

În paralel, înclinația sa pentru desen a devenit repede o resursă vizibilă. Schițele de mână pe care le făcea au atras atenția directorului institutului, care l-a asociat cu Presecan într-o echipă stabilă. Capacitatea de a reda o perspectivă grafică a devenit prima lui carte de vizită, un semn distinctiv care l-a ajutat să iasă din anonimat și să își câștige locul în breaslă.

Grigorescu și Gheorgheni: două lumi verzi în orașul roșu

Primele mari proiecte la care a lucrat Vasile Mitrea, în calitate de co-autor, au fost cartierele Grigorescu și Gheorgheni. Grigorescu, început în 1960, pe când avea 25 de ani, urma să fie întins pe malul stâng al Someșului, sub dealul Cetățuii; era gândit ca un ansamblu rezidențial modern, cu promenade, spații verzi și deschidere către râu. Gheorgheni, aflat în partea opusă a orașului, spre est, a fost conceput patru ani mai târziu: mai aerisit, cu grădini de cartier și acces direct la zona verde a Parcului Est.

Alegerea terenului pentru Grigorescu fusese una pragmatică. „Terenul a fost foarte avantajos, pentru că era echipat tehnic dinainte de război, și fusese propus pentru un campus universitar. Și, în plus, avea un indice de demolare foarte mic“. Logica acestor cartiere era aceea a „unității de vecinătate“, o formulă urbanistică menită să ofere locuitorilor tot ce aveau nevoie la câteva minute de casă. „Problema este așa: că un ansamblu de locuit trebuia să satisfacă toate necesitățile zilnice și periodice. Înseamnă că trebuia să ai comerț, trebuia să ai diverse servicii publice, instituții, de asemenea, cabinete sanitare, școli. Pe scurt, aceste dotări trebuiau să răspundă nevoilor publicului“. 

Cartierul Grigorescu a fost construit pe unul dintre malurile Someșului. FOTO: Azopan

În Grigorescu, trei micro-raioane – unități de locuire cuprinzând câteva blocuri și dotările de bază – erau conectate de o promenadă centrală, care lega spațiile comerciale, școlile și zonele de agrement. „Promenada făcea legătura între centrul orașului, aflat la câțiva kilometri, și zona care a devenit ulterior de agrement. Prin podul pe care l-am propus, dar și printr-o pasarelă, se realiza conexiunea cu un parc (Parcul Sportiv) de vizavi, oferind locuitorilor o bază pentru sport și recreere“. Planul era și mai ambițios. „Am propus chiar și un mic debarcader, pentru că atunci exista un baraj sub un pod (Garibaldi) și se putea circula pe apă. Până la urmă nu s-a realizat“. În proiect era inclus și un centru de cartier, cu cinematograf, hotel și servicii administrative, dar nici acesta nu a mai fost construit. „Din acest complex nu s-a făcut nimic, pentru că a venit o vreme când s-a zis: «domnule, cincinalul cere apartamente, facem întâi apartamentele, după aia vedem»“. 

Cartierele, victime colaterale ale „cincinalului“

În anii ’70, politica de „îndesiri“ – adică ridicarea de noi blocuri între cele deja existente – a schimbat cartierul. „Spațiile prevăzute pentru parcări, locuri de joacă sau mici zone verzi au început să fie sacrificate“, își amintește cu tristețe Mitrea. Cartierul Gheorgheni a avut, spre bucuria colectivului de proiectanți, mai mult noroc, spune Mitrea, și nu a suferit prea multe intervenții. Aici, unitatea de vecinătate s-a păstrat mai bine: grupuri de locuințe cu spații centrale și o zonă verde, care oferea aerisire ansamblului. „Locuitorii se bucurau de un spațiu mai relaxat, de grădina de cartier și de avantajul apropierii de Parcul Est, cu toate facilitățile lui sportive“, explică bătrânul arhitect.

Diferențele dintre cele două cartiere s-au văzut și în soluțiile tehnice: „La Grigorescu am făcut grupe de locuințe mai mici, fiecare cu centrală termică proprie și spațiu verde în mijloc. În Gheorgheni am trecut la altă structură, cu blocuri grupate în jurul unor dotări comune și cu o organizare mai aerisită“. Dacă în Grigorescu intenția inițială a fost compromisă de îndesiri, Gheorgheni a rămas până astăzi un exemplu de cartier aerisit, gândit pe termen lung.

Pentru arhitect, aceste două proiecte au fost și începutul recunoașterii profesionale. „După ce am făcut aceste cartiere, am fost cotat ceva mai bine (râde) și în felul ăsta, pentru că între timp am mai făcut și niște mici proiecte, am câștigat încrederea conducerii institutului și am primit prima lucrare, Policlinica Universitară (n.r. – astăzi Ambulatoriul Integrat al Spitalului Clinic de Boli Infecțioase)“. Astfel a făcut trecerea de la urbanism la arhitectura propriu-zisă. Printre primele sale proiecte importante se mai numără și Facultatea de Medicină Veterinară și Piscina Olimpică, ambele terminate în 1967. 

Unul dintre cele mai verzi cartiere din Cluj-Napoca, Gheorgheni. FOTO: Azopan

Între timp, în 1970, i s-a propus să devină șeful secției de Arhitectură de la Facultatea de Construcții, o funcție echivalentă cu decanatul. „Am început cu această profesie didactică, pe care am abandonat-o în ’83. M-am dus înapoi în proiectare și, după ’90, am reluat-o, devenind iarăși cadru didactic. Am fost decan la Facultatea de Arhitectură din Oradea, am mai predat cursuri pe ici, pe colo, și după aia a trebuit să ies la pensie“. 

După experiența cartierelor și primele clădiri, momentul decisiv a venit repede. În 1970, Mitrea a primit proiectul care avea să-i testeze curajul și să-l scoată din rând: Centrala Telefonică.

Centrala Telefonică: Experimentul riscant din inima Clujului

Dacă primele sale proiecte de cartiere și clădiri l-au așezat într-o poziție sigură în breaslă, Centrala Telefonică din centrul Clujului a fost cea care l-a scos pe Vasile Mitrea din rutină, în 1969. Proiectul a însemnat un risc profesional și personal, într-un sistem unde abaterile de la normă se plăteau scump. „Am fost avertizat: dacă proiectul nu va fi aprobat, lunile de muncă îmi vor fi tăiate din salariu“. 

Clădirea nu semăna cu nimic din ceea ce se construia în anii ’60. Într-o vreme a fațadelor simetrice, cu panouri identice și șiruri monotone de ferestre, Mitrea a propus o compoziție neregulată. „M-am gândit la niște goluri care să fie foarte mici și care să dea doar lumină difuză, pentru că aparatura din interior nu suporta lumina naturală puternică. Și atunci mi-am zis să fac niște ferestre mai subțiri, în așa fel încât să satisfac această cerință tehnică, dar în același timp să fac și o fațadă mai interesantă“. Rezultatul a fost ceea ce Mitrea numește „ferestre împușcate“ – rânduri înguste de deschideri, într-un ritm neașteptat, care au făcut din clădire un reper imediat.

Funcționalitatea a fost la fel de atent gândită. „Parterul era un spațiu destinat relațiilor cu publicul, unde se făceau convorbiri locale, internaționale, și, de asemenea, se plătea telefonul, iar etajele erau pentru aparatură“. Forma era determinată de funcționalitate, dar modul în care a fost gândită i-a dat și o identitate arhitecturală.

Centrala Telefonică din centrul Clujului, în 1971. FOTO: Fortepan

Provocarea a crescut odată cu descoperirea unui zid istoric, datat în secolul al XIV-lea, chiar sub fundația viitoarei construcții. „Am avut surpriza să descoperim o bucată din zidul de apărare al Clujului medieval. Evident că n-aveam voie să umblu la zidul respectiv, așa că l-am valorificat“. Zidul, ridicat din blocuri de piatră neregulate, cu geometrii diferite, a inspirat fațada Centralei. „Am considerat că acest joc de blocuri ar trebui să-l regăsesc și în fațadă. Și așa au apărut, la cele trei niveluri superioare, panouri de 4×20 sau 4×80, cu pătrățele mai mari, mai mici, unele ieșite, altele retrase, printre care se strecurau ferestrele de dimensiuni mici“. Această modelatură a dat naștere unei imagini neobișnuite pentru epocă, care a stârnit rezerve în rândul instituțiilor locale și politice. 

Integrarea zidului medieval nu s-a oprit la fațadă. Mitrea a transpus traseul fostei incinte în trotuarul din fața clădirii, unde a inscripționat cu litere de marmură cuvântul „Napoca“. „De asemenea, tot în zona respectivă, deasupra fostului zid, am pus o stemă a Clujului vechi și am ținut să marchez acest lucru“. Zidul avea să fie ulterior dezvelit, acoperit și din nou scos la lumină, în funcție de etapele prin care a trecut zona.

Clădire de patru etaje, bani doar pentru trei

Drumul până la aprobare a fost însă anevoios. Proiectul a trecut cu greu de Comisia Internă a Institutului Județean de Proiectar și a ajuns pe masa Comisiei Județene. Acolo, Mitrea a fost salvat de profesorul Hadrian Daicoviciu, care l-a cunoscut și a pledat pentru încredere: „Dacă acest arhitect consideră că proiectul este răspunsul profesional adecvat la cerințele beneficiarului, atunci să-i acordăm încrederea cuvenită“. A fost suficient. Proiectul a fost aprobat la nivel județean și apoi la nivel național.

Construcția s-a întins pe mai multe etape. „La început s-a spus că sunt necesare patru etaje, însă nu au existat fonduri decât pentru trei. Mai târziu s-a revenit la ideea inițială și clădirea a trebuit supraetajată. Prima etapă a fost în ’69, iar a doua în ’75, când am adăugat nivelul suplimentar cu niște zăbrele prefabricate, vizibile și astăzi la ultimul etaj“. Totuși, au trecut patru decenii până când lucrarea a fost recunoscută oficial pentru valoarea ei. Încă din anii ’80, câțiva specialiști și Comisia Locală de Patrimoniu au propus ca imobilul să fie clasat, dar în perioada socialistă clădirea era privită ca „agresivă“, iar demersurile au rămas fără rezultat. 

Clădirea, care se remarcă prin ferestre, este vizibilă în mijlocul imaginii. FOTO: Azopan

După 1990, odată cu deschiderea spre Occident, percepția s-a schimbat: Centrala Telefonică a început să fie nu doar tolerată, ci chiar admirată. Sprijinul opiniei publice și al specialiștilor locali a readus dosarul pe masa Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice, care a aprobat clasarea în 2019. Ministerul Culturii a emis ordinul un an mai târziu, dar abia pe 27 iunie 2025 acesta a fost publicat în Monitorul Oficial – un proces birocratic care a durat aproape șase ani de la votul inițial până la recunoașterea oficială. „A fost o surpriză deosebit de plăcută pentru mine, care nu-mi mai făceam iluzii. Îmi spuneam că asta este și cu asta mergem înainte“, recunoaște Vasile Mitrea.

Astăzi, Palatul Telefoanelor rămâne nu doar un reper al orașului, ci și un exemplu de arhitectură brutalistă – un stil cândva respins, dar astăzi redescoperit și apreciat.

Arhitect sub regimul comunist: libertate încorsetată

În birourile de proiectare din anii ’60, deciziile veneau de sus, iar libertatea era mai degrabă o iluzie atent controlată. „Politicul era cel care dicta ce trebuie să faci. El stabilea indicatorii, cât ai voie să faci partea prefabricată, ce materiale trebuie să folosești, care, sigur, erau cele ieftine, ce metri pătrați trebuie să aibă o locuință… Eram puși în niște îngrădiri tehnice, profesionale și conceptuale“. 

În primele proiecte, modelul sovietic domina. Nu se mergea pe soluții inovatoare, ci se preferau soluții deja practicate, unde exista o experiență. Varianta ideală: locuințele prefabricate, blocurile identice, fațadele simple, ferestrele puse una după alta. Astfel, un bloc putea fi realizat în interval de câteva luni, uneori chiar mai puțin, într-o lună. 

Apoi, treptat, s-au ivit breșe. După 1960, accesul la reviste din străinătate le-a arătat arhitecților altceva. „După ’60 a început să fie ceva mai liber sistemul politic, în sensul că puteai să faci abonamente și la publicații străine. Atunci, eu m-am abonat la o revistă franțuzească, se numea «Architecture d’Aujourd’hui». Iar tot atunci am avut posibilitatea să gândesc ceva mai liber și să devin mai personal. Către anii ’70, deja puteam să gândim și altfel“. Schimbarea nu însemna însă libertate deplină. „Se impunea un tipar strict: un anumit număr de etaje, fațade simple, cu ferestre puse una după alta“. 

Breșele de libertate au apărut treptat în arhitectura comunistă din țară. FOTO: Fortepan

Cei care voiau să protejeze spațiile verzi sau să lase o deschidere pentru comunitate recurgeau la subterfugii. „Se mai puteau face și anumite păcăleli, dar trebuia să fii destul de abil…“. Una dintre ele a fost legată de circulația rutieră din cartiere. Spre exemplu, în cartierele co-proiectate de Vasile Mitrea, traficul rutier trebuia să deservească mare parte din zonele locuite, însă echipa a reușit să scoată circulația mediană și să o mute perimetral, adică pe marginea cartierului, lăsând interiorul liber pentru spații comune. „Asta a fost o păcăleală la adresa consiliului, dar am pledat cauza că locuitorii au nevoie de un spațiu verde. Și s-a acceptat la nivel central, așa cum am propus“. 

Un alt exemplu constă în construirea unor clădiri care nu presupuneau obișnuita prefabricare – e vorba de blocurile turn, care depășeau patru niveluri, cele care beneficiau și de lifturi, spune Mitrea. 

Moștenirea unui om prudent

Căderea regimului comunist a însemnat o trecere bruscă de la proprietatea colectivă la cea privată. „Un an, doi a fost o perioadă de derută, și pentru proiectare, și pentru administrație. Trebuia să ne racordăm la practica internațională, dar era foarte greu, pentru că încă persistau acele normative la nivelul organelor de avizare“. 

În timpul socialismului, direcțiile erau trasate prin „schițe de sistematizare“ pe cinci ani, cu indicatori pentru circulație, centre și zone verzi. După 1990, acestea au fost înlocuite de planurile urbanistice generale (PUG-uri) și planurile urbanistice zonale (PUZ-uri), menite să organizeze dezvoltarea orașului. Pe hârtie, păreau să răspundă practicilor internaționale. În realitate, spune Mitrea, lucrurile s-au complicat: „Venea beneficiarul și intervenea pe lângă administrație: «Nu mă lăsați să fac mai multe locuințe? Nu mă lăsați să cresc nivelul de înălțime?» Și se accepta. Se evitau spațiile verzi, primăria închidea ochii, și se întâmpla această îndesire a unor zone, inclusiv afectarea unor arii de patrimoniu, păstrate din perioada interbelică“. Un exemplu este culoarul Someșului. „Se dorea ca Someșul să fie o axă verde-albastră a orașului, nu una de circulație. Abia după ani de zile s-a impus această idee, deși planurile inițiale mergeau în altă direcție“. 

Tranziția postcomunistă a schimbat regulile după care orașul creștea. FOTO: Azopan

Dezideratul unui „oraș al viitorului“ rămâne greu de definit, crede Mitrea. Tehnologia, schimbările sociale și ritmul metamorfozelor cer planuri flexibile, pe termen mai scurt, și o colaborare reală între specialiști: „Nu doar arhitecți, ci și sociologi, psihologi, ecologiști, alături de administrație, politic și opinia publică“. 

Când e întrebat ce moștenire a lăsat, Vasile Mitrea refuză să-și aroge un rol disproporționat: „Nu-mi permit să zic că am lăsat o amprentă la nivelul Clujului. Am încercat să nu mă încadrez într-o practică curentă și să adaug ceva, atât cât s-a putut“. Totuși, nu ascunde rezervele față de prezent: „Interesele imediate decid prea des soluțiile. În domeniul spațiilor verzi, Clujul nu este la înălțime. Uniunea Europeană cere 26 m² pe locuitor, noi abia dacă ajungem la 16-18“. În fața acestor provocări, Mitrea și-a asumat rolul de a insista pe dezbateri și pe participarea publicului. „Încerc, prin intervenții din presă, prin Ordinul Arhitecților, prin Uniunea Arhitecților, să-i îndemn la discuții mai dese. Dacă sunt rezolvate cât de cât corect, aceste teme pot să ducă la o situație favorabilă două-trei decenii“. 

Concluzia lui e mai degrabă formulată sub formă de reproș: „De când a apărut proiectarea privată, mulți arhitecți pun pe primul plan interesul financiar. Și atunci, profesia e pusă pe locul doi. Nu la toți, dar la destul de mulți. Și asta e o problemă“.