Povestea comorii nepreţuite, dăruite de regina Bizanţului soţiei lui Alexandru cel Bun. Este la o mănăstire din Neamţ

O icoană considerată făcătoare
de minuni şi printre cele mai vechi din România, cea a Sfintei Ana, este una
dintre comorile adăpostite de peste jumătare de veac la Mănătirea Bistriţa, în
Neamţ.

Preot cercetător dr. Florin Ţuşcanu,
fost protopop al Romanului şi colaborator al academicianului Răzvan
Theodorescu, şi-a făcut un apreciat obicei de a aduce în actualitate aspecte
mai puţin ştiute din istoria ţinutului Neamţului, pe care le-a descoperit prin
vechi hrisoave. O face în „Dreptul la neuitare“, o rubrică susţinută cotidian pe
pagina de Facebook.

În unul dintre primele
articole din acest an, arată că, la 1 ianuarie 1432, domnul Alexandru cel Bun a
trecut la cele veşnice când se afla la Mănăstirea Bistriţa, ctitoria sa de lângă
Piatra Neamţ, unde a fost înmormântat alături de soţia sa, Ana. Voievodul este
zugrăvit şi într-o frescă din secolul XVI, la Catedrala Arhiepiscopală din Roman,
câştigându-şi cognomenul „cel Bun“ datorită virtuţilor sale.

„A intervenit pe lângă Patriarhia Constantinopolului
şi în iulie 1401 a obţinut recunoaşterea Mitropoliei Moldovei, precum şi a
primului ei mitropolit Iosif I Muşat. Domnitorul a înfiinţat două episcopii: la
Roman, în Ţara de Jos şi la Rădăuţi, în Ţara de Sus, în perioada 1408-1413. Un
moment important pentru Mitropolia Moldovei a fost aducerea moaştelor Sfântului
Ioan cel Nou de la Cetatea Albă, în iunie 1402“, menţionează preotul Ţuşcanu.

Dincolo de aceste aspecte, la
Mănăstirea Bistriţa se află icoana Sfintei Ana, legendele spunând că „scoate
diavolii din oameni, vindecă bolnavii, dă rod pântecelor sterpe şi alungă
seceta“.

A fost dăruită, în anul 1401, Doamnei Ana, soţia voievodului
Alexandru, de către Irina, soţia împăratului bizantin Manuel al II-lea
Paleologul şi de către patriarhul Matei al Constantinopolului.

„Şi acestă istorie am scris eu cu condeiul meu, Mitropolitul Gheorghe“

Un manuscris din secolul
XVIII, atribuit mitropolitului Gheorghe al Moldovei şi Sucevei (1723-1729), conţine
o informaţie privind donaţia icoanei: „Iar
maica lui Andronic Paleolog îi mera numele Anna, împărăteasa lui Mănăil
(Paleolog) şi Măria sa încă au trimis dar Doamnei Annei fericitului Alexandru
Vodă o sfântă icoană, Sfânta Ana, maica Maicii Preacuratei, făcătoare de
minuni, ferecată şi împodobită cu cheltuială împărăteasă.

Icoana provine de la Ierusalim FOTO Ștefan Cojocaru – Mitropolia Moldovei

Iar Măria sa, Doamna Ana, o au trimis dar Mănăstirii
Bistriţa, fiind făcută sfânta mănăstire de fericitul Alexandru V(oie)v(od) şi
Doamna Ana. Iar această sfântă icoană, la vreme de neploaie, scoţându-să cu
litanie afară din mănăstire şi făcând o sfeştanie, până ce să întoarce în
mănăstire numai ce plouă, de nu peste tot, iar câtu-i hotarul mănăstirii. Şi
acestă istorie am scris eu cu condeiul meu, Mitropolitul Gheorghe, la anul
7231, februarie 19“.

De-a lungul vremii, despre
icoana pictată pe la 1200, la Ierusalim şi ajunsă la Bistriţa după câţiva ani
de când a fost dăruită, s-a spus că are „puterea“ de a face minuni.
Arhimandritul Ioanichie Bălan, de la Mănăstirea Sihăstria, scria în  cartea „Sfintele Icoane făcătoare de minuni
din România“, apărută în 1999, că este a doua între icoanele făcătoare de
minuni din România, după Icoana Maicii Domnului de la Neamţ.

Mănăstirea fost „închinată“ Patriarhiei Ierusalimului

Se mai poveşteşte că la
icoana Sfintei Ana s-au rugat pentru a avea copii Maria, mama lui George
Enescu, şi Emilia, mama lui Ciprian Porumbescu. În perioada comunistă,
procesiunile cu această icoană au fost interzise, dar oamenii nu au uitat-o, continuând
să se roage la ea. În anii de după 1990 a fost purtată în procesiune prin mai toată
Moldova pentru aducerea ploilor, în caz de secetă.

Mormântul lui Alexandru cel Bun de la Bistrița FOTO Ștefan Cojocaru – Doxologia

Cât despre Mănăstirea Bistriţa,
ea datează de la sfârşitul secolului al XIV-lea, din vremea voievodului Petru
Muşat, când s-a construit o bisericuţă de lemn prin grija ieromonahului
Pafnutie. În 1402, pe locul acesteia, domnul Alexandru cel Bun a ridicat alta,
din piatră. În anul 1418 a fost înmormântată aici doamna Ana (Neacşa), iar alături
de ea, în anul 1432, ctitorul aşazământului, voievodul Alexandru cel Bun.

Apoi, în 1498, Ştefan cel
Mare a fortificat cu ziduri lăcaşul, a zidit o clopotniţă şi un paraclis,
intrând astfel pe lista ctitorilor. A urmat Petru Rareş, care între 1541-1546 a
reînnoit mănăstirea cu un nou turn la intrare, paraclis, ziduri şi chilii. În
1677, aşezământul a fost „închinat“ Patriarhiei Ierusalimului, începând o lungă
perioadă de decădere a însemnătăţii mănăstirii, care a pierdut mare parte din patrimoniu.