Libertatea se
câștiga greu în comunism. În vreme ce unii români se temeau să şi spună bancuri
cu Ceaușescu și ascultau Europa Liberă în surdină, alții făceau planuri
minuțioase de a fugi din lagărul comunist, un perimetru bine îngrădit cu legi
și sârmă ghimpată.
Înotând spre libertate FOTO Azopan
Odată cu ridicarea
Cortinei de Fier, trecerea granițelor a devenit o procedură greoaie și, în
multe cazuri, de-a dreptul imposibilă. Din 1970, odată cu legea creată în acest
sens, țara a fost închisă ermetic,
șansele de a ajunge în Vest fiind aproape nule.
Odată cu ridicarea
Cortinei de Fier, trecerea granițelor a devenit o procedură greoaie și, în
multe cazuri, de-a dreptul imposibilă. În România ceaușistă, odată cu legea din
1970 creată în acest sens, gardurile de sârmă ghimpată s-au îndesit, punctele
de control au devenit mai riguroase, iar numărul grănicerilor, cât și al
metodelor de a recepta posibilii doritori de „plimbare“ s-au multiplicat. Ba mai mult, românii trebuiau să dea explicații riguroase
și în cazul în care treceau sau înnoptau într-una dintre localitațile din
apropierea graniței, pe o rază de doi kilometri. De asemenea, conform legii,
românii nu aveau voie să dețină permanent un pașaport, cei care se întorceau
din străinătate fiind obligați să îl predea autorităților în termen de 48 de
ore. Acestea sunt doar câteva dintre măsurile pe care comuniştii le luaseră
pentru a ține cetățenii în perimetrul țării, lucru de neimaginat acum, mai ales
când, odată cu aderarea la spațiul Schengen, libertatea de mișcare este totală
și supravegheată de la distanță.
Românii, însă,
și-au dorit cu ardoare să plece, să vadă ce este dincolo, în Occident, în acel
Eldorado care le promitea multe, dar mai ales libertate. Această dorință i-a
făcut să fie inventivi. Inițial, treceau granița pe jos sau se aruncau în
Dunărea înghețată. Cu timpul, metodele de fugă s-au diversificat. Autoturismele
au fost modificate din timp pentru a putea ascunde fugarul: sub bancheta din
spate, în portbagaj prin înlocuirea rezervorului de benzină cu recipienți de
volum mic, sub capotă după modificarea circuitelor, chiar sub podea. Alții s-au
ascuns în TIR-urile încărcate cu marfă, în vagoane care duceau în Occident
mobilă sau alte produse, sau la bordul navelor, în podul vagoanelor de clasă,
sub bănci în compartimente, în toalete, în vagoane de marfă închise sau pe
platforme, în lăzi de mari dimensiuni. Cei mai „nebuni“ au deturnat avioane și
au luat ostatici milițieni.
Grăniceri pe Dunăre FOTO Azopan
Filmele sunt de
vină!
Anul 1968, 19
iulie. Ofițerul de grăniceri din UM 02808 Turnu Severin notează: „Astăzi, ora
5.40, fiind sesizat de cpt. Surculescu Gheorghe din UM 02808 Gura Văii că în
gara Gura Văii a reținut pe individul (…) care intenționa să treacă frontiera
de stat în R.S.F. Iugoslavia iar de acolo într-o țară capitalistă. Deplasându-mă
la fața locului am făcut următoarea constatare: în ziua de 19 iulie 1968 a fost
reținut individul (…) cu domiciliul în orașul Lugoj, strada Mărășești care
intenționa să treacă frontiera“.
Este doar unul dintre
miile de procese-verbale pe care grănicerii le-au întocmit în perioada
comunistă, publicate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității în cadrul proiectului „România suppravegheată“. Din declarația pe care a dat-o în fața lor, tânărul, despre care
aflăm că era lăcătuș, a povestit că totul a început în urmă cu câțiva ani, când
l-a cunoscut pe „domnul Traian“, un bărbat în haină albastră care poartă o
cravată pe care nu o dă jos nici măcar când este cald. Inițial, domnul Traian
i-a cerut să meargă prin satele din zonă și să vorbească cu cetățenii care
dețin bani vechi de argint. „El îmi spunea că dă 32 de bucăți din acești bani
care au 1 kg și primește de la sârbi, iugoslavi inele sau alte obiecte din aur
sau primește 2.000 de lei“. A refuzat oferta însă, din vorbă în vorbă l-a
întrebat dacă nu știe care sunt șantierele pe care se câștigă bine. „El mi-a
dat ca exemplu șantierul Porțile de Fier unde spunea el că se câștigă foarte
bine și spunea că știe el șoferi care au scos și câte 6.000 de lei pe lună. A
spus că aici voi lucra și pe malul RFI de unde se poate pleca foarte ușor în
RSFI“. Deși s-a întors în Lugoj, probabil că ideea fugii peste graniță i-a
încolțit în minte și așa a pus-o în aplicare în vara anului 1968.
Arhive CNSAS
În continuarea
declarației, el își face autocritica, dar caută să obțină și circumstanțe
atenuante: „Nu mă știe nimenea ca vagabond sau derbedeu. În ochii tuturora mă
știu ca un foarte bun alergător de fugă sau ca un săritor de pe trambulină în
apă. În orașul meu sunt respectat și nu am avut nici o dată de a face cu
Miliția și de aceea vă rog foarte mult ca să mă iertați pentru această prostie
a mea pe care am vrut ca să o comit și vă asigur că nu voi mai veni singur sau
însoțit de nimenea în orașele din zonele de frontieră“, promitea el. Intenția
de a fugi din țară a fost „o simplă aventură și chiar influențat de filmele și
cărțile pe care le-am citit“. În încheiere, promitea să-i dea pe mâna
Securității pe cei care ar fi intenționat să facă același lucru.
Fredy, elevul-problemă
Alfred Stricker
din Recaș era elev atunci când a încercat, în noaptea de 5/6 ianuarie 1979, să
fugă din țară alături cu alți patru colegi, pe la Beba Veche. Chira Aurel,
Ioviță Călin, Alfred Stricker, Wignalek Norbert și Gherghelic Zoltan au reușit
să treacă granița, însă au fost prinși și retrimiși în țară. Dar tânărul nu s-a
lăsat, și într-un raport al Unității Speciale „S“ aflăm că „La data de 24
aprilie 1979 din circuitul poștal extern a fost reținută o scrisoare anonimă
expediată din Timișoara pentru o persoană particulară din RDG. În conținutul
scrisorii, autorul care semnează cu diminutivul Fredy îi comunică destinatarului
faptul că împreună cu un grup de tineri a trecut granița de stat în RF
Iugoslavia, unde au fost prinși și retrimiși în țară. Își manifestă în
continuare dorința de a pleca din țară pe orice cale, făcând în același timp și
aprecieri dușmănoase cu privire la unele aspecte din România“.
Din același raport
mai aflăm că tânărul a fost dat afară din școala profesională pentru
alimentație publică și că intenționa să se angajeze ca montator decoruri la
Teatrul German. Se pare că a reușit în cele din urmă să fugă un an mai târziu,
de vreme ce la dosarul cauzei se află și o scrisoare a tatălui său, Matei
Stricker, înaintată lui Nicolae Ceaușescu la începutul anilor ’80, prin care
cerea să i se permită să plece din țară în RFG pentru reîntregirea familiei.
Satul-problemă
Satul Comloșul
Mare era un punct fierbinte pe harta Securității, întrucât o mare parte din
oamenii săi plecaseră în străinătate după Al Doilea Război Mondial, cu
precădere în RFG și Israel. N-ar fi fost o problemă dacă aceștia nu reveneau în
țară să-și revadă rudele în mod periodic și nu încercau să-i influențeze să
facă la fel. Mai mult decât atât, comuna era „un punct vulnerabil, zona de
frontieră fiind pe o lungime de 15 kilometri între Teremia Mare și Jimbolia“.
În anul 1979, dată la care postul de Miliție întocmise raportul, în comună
trăiau 5.883 de persoane, din care 3.776 erau de naționalitate română, iar
restul germani și maghiari, mulți dintre ei călăuze pentru fugari. Aici,
trecerile se făceau în grup, prin forță. Astfel, în vara anului 1979 s-a încercat
trecerea frontierei cu camionul în care se aflau șase fugari. În toamna
aceluiași an, cinci persoane au reușit să fugă într-o Dacie 1300.
Arhive CNSAS
Pacienții dintre
granițe
În doar zece ani,
s-au stabilit în Occident 415 cadre medicale din județul Timiș: 330 în mod
legal și 85 ilegal. Dintre acestea, 74 erau medici și 256 personal mediu
sanitar. Dacă mulți fugeau la rudele lor aflate în afara granițelor, alții
plecau în necunoscut. Aici se dă ca exemplu cazul dr. Koch Diter, ginecolog,
care „și-a regăsit tatăl dispărut în război“ în RF Germania și a încercat să
ajungă la el trecând granița ascuns într-o mașină. Prins, a fost condamnat la
locul de muncă. Alți medici fugari au fost prinși lângă comuna Banloc. În
frunte cu un medic stomatolog, aceștia „s-au autoinvitat de câteva ori la un
pacient dintr-o localitate de lângă granița iugoslavă, după care i-au solicitat
concret să servească drept acoperire și să le acorde chiar sprijin concret în
trecerea frauduloasă a frontierei“.
Și grănicerii
visau la libertate. Astfel, au fost cazuri de tineri cu serviciul militar
satisfăcut în cadrul trupelor de grăniceri care, cunoscând bine terenul,
mijloacele și metodele folosite în paza frontierei, au reușit să fugă. Așa a
plecat din țară Gheorghe Breban din Maramureș. Lăsat la vatră în primăvara
anului 1975, a trecut fraudulos frontiera la 27 iunie 1975 chiar prin raionul
Moravița, unde până nu demult asigurase paza, alături de alți doi tineri, un
băiat și o fată. Alți 46 de foști militari în trupele de grăniceri au fost
depistați cu intenții de trecere frauduloasă a frontierei.
Pletoșii fugari și
sursa „Teodora“
În documentele
despre frontieriști ni se prezintă și cealaltă parte a poveștii: a românilor
care au reușit să fugă în străinătate, dar care sunt dezamăgiți de cele găsite
acolo, și care voiau să se întoarcă în țară. Sursa „Teodora“, care a fost în
vizită în Italia, în apropiere de Roma, s-a întâlnit într-o parcare cu doi
români fugari. „Îmbrăcați foarte prost, murdari, pletoși, care ne-au întrebat
dacă suntem din România, spunând că și ei sunt din România, fugiți din țară,
iar unul dintre ei spunea că a fost și în Canada, nu s-a realizat și a venit în
Italia. Respectivii munceau la un atelier de reparații auto“. Sursa Securității
mai menționează în același document faptul că tinerii au întrebat-o dacă pățesc
ceva dacă se întorc în țară. Ea le-a dat asigurări că nu, că a mai văzut la
televizor și prin ziare cazul altor transfugi care nu au pățit nimic.
Arhive CNSAS
Un alt oraș, un
alt român fugit. Pe Radu l-au întâlnit într-un bar. De fel din Ploiești.
Reușise să ajungă în Italia unde locuia de trei ani, însă și pe el îl ardea
dorul de cei doi copii pe care-i lăsase acasă. El a spus că a făcut demersuri
la Ambasada României din Roma pentru a reveni în țara din care fugise, dar nu
primise niciun răspuns favorabil. Experiența lagărului din Latima îi lăsase
urme adânci: „mizerie cruntă, scandaluri permanente între transfugi“. După
câteva zile, când sursa „Teodora“ s-a întors la
bar, a aflat că Radu plecase spre România.
De regulă, fugarii
prinși erau recrutați ca informatori, pentru a anunța organele statului despre
alte persoane care vor să plece fraudulos din țară. În cazul tuturor se urmărea
dacă s-au „vindecat“ de microbul de a vrea să fugă. Despre un macaragiu la
„Feroemail“ din Ploiești, care a fost condamnat pentru tentativă de trecere
frauduloasă a frontierei în ianuarie 1985, aflăm că s-a îndreptat: „a întrerupt
legăturile atât cu persoanele din anturajul său care îl influențau negativ, cât
și cu fugarul Sandu Valentin, stabilit în Suedia“. Mai mult decât atât, „și-a
întemeiat o familie, a renunțat la ideile de a se stabili ilegal în Occident,
iar în colectivul în care muncește, cât și în societate, are o poziție
corespunzătoare“.
Joc de gleznă al
Securității
Nu doar românii
simpli nu aveau voie să călătorească, ci și idolii unei generații. Printre
documentele Securității descoperim și povestea lui Mircea Dridea, un simbol al
Petrolului Ploiești. În perioada comunistă, el a cerut voie să călătorească
împreună cu fiica sa, Dana Andreia, desenatoare la Trustul Antrepriză Generală
de Construcții Montaj Ploiești, și membră UTC, în Germania. Cererea însă i-a
fost refuzată, pe motiv că sunt suspecți că vor să se stabilească în
străinătate. Cei doi „întrețin relații apropiate cu Ionescu Quintus Răzvan,
stabilit prin căsătorie în RDG“. Acesta i-a vizitat la domiciliu, aflăm dintr-o
notă informativă, prilej cu care le-a promis că le va acorda găzduire și unele
servicii, cu toate că Dridea Mircea susține că cheltuielile ocazionate de
deplasare le va suporta din contul personal în valută“. În aceeași notă ce
poartă ștampila „strict secret“ se mai arată că cei doi vor lua legătura cu
Boroian Evelina, sora soțului Danei Andreia, care se află la un lagăr de fugari
din Austria.
Se pare că organele de represiune ale statului știau totul despre
pregătirile de plecare: „Încă de la începutul acestui an, Dridea Mircea s-a
preocupat să-și aranjeze un contract pentru a lucra ca antrenor de fotbal în
străinătate, scop în care, cu ocazia călătoriei în RDG, intenționează să
solicite sprijinul unora dintre relațiile sale din exterior. Printre acestea se
află și Cursaru Petre, stabilit în Germania, care a făcut parte din așa-zisa
armată națională condusă de Horia Sima, actualmente funcționar cu probleme de
sport la primăria orașului și suspect a fi agent al serviciului federal de
informații“. Cei doi s-au întâlnit ultima dată la Ploiești în anul 1984.
Antrenorul însă spunea că vrea să meargă în RDG să-și cumpere un videocasetofon
și alte materiale electronice deficitare pe piața internă, sub pretextul că le
va folosi în procesul de pregătire a echipei de fotbal“.
Arhive CNSAS
Fault la suporter
Meciul de fotbal
dintre reprezentativa țării noastre și cea a Bulgariei care a avut loc în anul
1988 a pus la grea încercare tot aparatul represiv comunist, de teama ca
suporterii români să nu folosească acest pretext pentru a-și pierde urma. La 11
octombrie 1988, colonelul Gheorghe Rațiu, șeful Direcției I, a trimis către
toate inspectoratele județene ale Ministerului de Interne radiograme prin care
se solicita luarea de măsuri sporite de supraveghere a suporterilor care urmau
să meargă la Sofia pentru a fi alături de fotbaliștii din România la meciul pe
care aceștia îl disputau cu sportivii din țara vecină. „În perioada 18-19
octombrie, agențiile BTT și OJT organizează grupuri de excursioniști care vor
participa, ca suporteri, la meciul de fotbal România – Bulgaria. Se estimează
deplasare a circa 3.000 de turiști. Având în vedere faptul că în ultimul timp
mai mulți români au profitat de astfel de excursii și au ajuns mai ușor în
Occident, se cereau măsuri fără precedent. „Rămânerea în RP Bulgaria a unor persoane
nu va scuti de răspundere pe ofițerii care, potrivit competențelor generale,
aveau obligația să facă verificări și să prevină evaziunea. În acest caz
neputând să invoce faptul că avizul a fost dat de către organele de Miliție ori
de Pașapoarte“. Românii care au fost în tribune n-au regretat. Reprezentativa
țării noastre a învins cu 3-1.
Din iad în rai
Memorabilă rămâne
și fuga din lagărul comunist a membrilor legendarei trupe Phoenix, care au
părăsit țara ascunși în boxe. Inițial, Nicu Covaci a plecat din țară în anul
1976, printr-o căsătorie fictivă și prin renunțarea la cetățenia română, dar
s-a întors după cutremurul din martie 1977, pentru a-i lua și pe ceilalți
membri ai trupei. În cele câteva luni cât a stat în țară, s-a reunit cu
ceilalți muzicieni și au pus la cale metoda fugii. Cu excepția lui Mircea
Baniciu, care n-a mai venit la întâlnire, toți ceilalți au fost ascunși în
boxe. În boxa pregătită pentru Mircea Baniciu, Nicu Covaci a luat o prietenă, o
vecină de etnie germană, gravidă, care nu își dorea sub nicio formă să nască în
România. Ajunge la vamă, unde i se spune că mijlocul de transport o să fie
controlat peste tot. Relaxat, le răspunde: „OK, n-aveți decât!“. Dar, avea la el recuzita tentantă pentru grăniceri:
vin de Recaș, cârnați de Banat și franzele calde, astfel că reușește să le
adoarmă vigilența.
Închiși în instrumentele muzicale stăteau, în poziție de
yoga, membrii trupei. Tot Covaci a fost cel care le-a administrat și Valium,
altfel nu crede că ar fi putut să-și ducă planul la bun sfârșit.
Phoenix Arhive
După ce au trecut
granița, i-a scos din boxe. Buimaci, aceștia au întrebat: „Unde am ajuns?“. „În Rai!“, le-a răspuns Nicu Covaci. La Radio Europa
Liberă s-a anunțat faptul că membrii formației au ajuns în Germania Federală.
Sursa – Adevarul
Daca vreti sa ne fiti alaturi si sa contribuiti financiar la proiectele noastre, puteti sa ne ajutati cumparandu-ne … o cafea tare 🙂
