Prințesa Elena Ghica, prima româncă pe Vârful Mönch din Alpii Elvețieni (4.107 m), unde a înfipt steagul valah

Elena Ghica și-a urmat cu orice preț visul de a urca pe Vârful Mönch din Alpi, reușind să îl cucerează în premieră absolută pe versantul grindelwaldez, devenind prima româncă care a pus piciorul pe acest vârf de 4.107 metri.

Născută pe 3 februarie
1828 în celebra familie Ghica care a dat domni și mari boieri în Țările Române, Elena Ghica a avut o viață de film încă de la vârsta de 5 ani, când era
considerată un copil-minune întrucât învață greaca veche și greaca modernă,
latina, franceza, italiana, engleza și germana. Dincolo de educația culturală,
cea care avea să semneze mai târziu Dora d’Istria
era o fire activă și pasionată de sporturi: înot, echitație, scrimă și chiar vânătoare.
Toate aceste antrenamente și buna condiție fizică aveau să își arate roadele
ani mai târziu, când devine prima femeie care escaladează Vârful Mönch din
sistemul Jungfrau în Alpii Elvețieni (4.107 metri).

Însă, înainte de a
ajunge în Elveția și de a stabili o astfel de premieră, viața Elenei Ghica avea
să o poarte și în Rusia, după căsătoria din februarie 1849 cu principele
Aleksandr Kolțov-Masalski, detașat la Iași în cadrul Legației ruse. Se pare că
povestea de dragostea dintre cei doi a început cu un sâmbure de ghinion
întrucât părinții Elenei – marele ban de Craiova Mihail Ghica și Caterina – nu
au fost de acord cu uniunea dintre cei doi. Totuși, tânăra îndrăgostită își
urmează soțul în Sankt Petersburg, unde se face remarcată datorită inteligenței
sale și a culturii vaste pe care o are. Însă, nu după mult timp, patriotismul
tinerei, respectiv dragostea pentru Țările Române și dorința de eliberare a
acestora de sub dominație sau influență străină, iese la iveală și deranjează
burghezia și societatea rusească. Deși la un pas de exilare în Siberia, Elena
și-a susținut și promovat în continuare ideile liberale până când se hotărăște să părăsească definitiv Rusia în aprilie 1855. „Elena Ghica nu-și mai făurea vise
de-a mai trăi în Rusia. Șase ani s-au luptat în inima ei sentimentul datoriei
de soție cu aspirațiile firești de intelectuală liberală și fiică de Ghiculești
române. În al șaselea a hotărât: va pleca în Occident să-și profeseze credința
în puterea omului de a convinge pe alții și de a-i ajuta. Au condus-o până la
porțile cetății prințul și prietenii săi. Cu toți știau că Dora d’Istria fugea
către libertatea de gândire și acțiune. Nu-și închipuiau însă că n-or s-o mai
vadă niciodată…“, notează Valentin Borda în volumul „Hronic pe glob“. Astfel
încep călătoriile ei în Europa și primii pași spre drumețiile și escaladările
montane, tânăra stabilindu-se temporar în Elveția.

Vârful Mönch din Alpii Bernezi situați pe teritoriul Elveției. Foto: Wikipedia

Cu
orice risc

La scurt timp de la părăsirea
definitivă a Rusiei, Elena Ghica vrea să își urmeze visul de a urca pe Vârful
Mönch și începe pregătirile pentru ascensiune, surprinzându-și prietenii prin
aceste demersuri care, în opinia lor, aveau un scop „irealizabil“. Se pare că
pentru Elena Ghica, muntele era un axis mundi: „Idealistă, generoasă
până la neverosimil, cu inteligență strălucită și intuiție aproape fără greș,
cu nemărginită sete de cunoaștere și atracție irepresabilă față de mister,
iubitoare de natură – muntele fiind pentru ea un axis mundi –, (…) a
fost o filolatină plină de fervoare“, se consemnează în prefața volumului „Dora
d’Istria. O privire
feminină asupra secolului al XIX-lea“ semnat de Roberta Fidanzia. Având un
astfel de caracter, Elena Ghica încearcă să găsească soluții pentru a-și
îndeplini visul. „Când și-a anunțat proiectul, prietenii săi au rămas
stupefiați. Unii își închipuiau că bravează. Alții, în schimb, cunoscând-o
bine, nu se îndoiau de hotărârea ei“, mai notează Valentin Borda.

Hotărâtă, cu un scop
bine analizat, Elena Ghica trimite scrisori prin care solicita să i se trimită
cei mai pricepuți ghizi din satele aflate în jurul muntelui. Nimic nu îi stătea
în cale celei care își sfidase părinții și un regim absolutist, chiar dacă
prietenii ei – printre care și Pierre – sperau că, odată ce va afla ce greutăți
presupune o astfel de ascensiune, va renunța la acest gând: „Acesta, neliniștit
la culme, i-a adus în camera hotelului tot soiul de cărți cu descrierea unor
întâmplări tragice din timpul escaladărilor anterioare. Ca să o descurajeze, îi
citea cu voce tare pasajele cele mai înspăimântătoare. Zadarnic, însă! Ea
rămânea neclintită în hotărârea luată: va urca Alpii cu orice risc“.

În cele din urmă,
Pierre îi este alături în pregătirea pentru expediție și întâlnirea cu ghizii
ce aveau să o ajute să își îndeplinează noul țel. Ghizii Pierre Bohren, Jean
Almer, John Juan de Meyringen și Ulrich Lauener de Lauterbrunnen i-au explicat
ce presupune traseul, cât de importantă este starea vremii, de ce echipament
are nevoie. Unul dintre ei chiar ar fi spus că „datorită curajului acestei
doamne, acțiunea poate începe. Am văzut, înaintea ascensiunilor mele pe
Jungfrau, destui bărbați tremurând de frică. Or, contesa…“. Când toate
pregătirile au fost gata, cu costumul special așezat în bagaje – „pantaloni de
lână cu dungi albe și negre, haină lungă până la genunchi, cu nasturi, pălărie
rotundă de fetru, asemănătoare cu cele purtate de oamenii de la munte, cizme
largi“ –, Elena Ghica a pornit către localitatea Grindelwald alături de
prietenul ei Pierre și cei patru ghizi, precum și alte patru ajutoare care
aveau misiunea de a căra alimentele, scările, corzile și hârlețele. Însă în
prima zi vremea a fost una capricioasă, cu tunete și fulgere și rafale
puternice de vânt, astfel că drumeții și-au început ascensiunea a doua zi, pe
10 iunie 1855.

Elena Ghica era o mare iubitoare de cultură și călătorii

Eforturi
supraomenești

Grupul iubitorilor de
munte a început escaladarea într-o zi însorită de duminică, aflându-se parcă
sub atenta supraveghere a munților Schreckhorn, Eiger și Vieschorn din jur. A
urmat, curând, urcușul pe ghețar. Ghizii, convingându-se de siguranța de
deplasare a Elenei Ghica, i-au încredințat conducerea caravanei: „Astfel, cu
toții au traversat «marea de gheață» și au pornit să se cațere pe pantele
abrupte ale Zabenbergului. Dinspre Grindelwald se auzeau, aduse de vânt,
ecourile slabe ale clopotelor“, se mai relatează în „Hronic pe glob“.

„La un moment dat,
alpiniștii au ajuns în mijlocul unui deșert de stânci. Săreau peste blocurile
de piatră ascuțite având, în stânga lor, vârfuri înzăpezite. Urcușul devenea
din ce în ce mai greu. Din când în când, pentru a înainta, se târau în patru
labe ori, dimpotrivă, trebuiau să sară de pe o piatră pe alta. Ca să nu cadă,
mai ales când nu se găseau în rocă fisuri pentru sprijin, se prindeau, cu
mâinile, de pâlcurile de spini întâlnite, ca printr-o minune, în cale. Din
cauza înțepăturilor, din palme li se scurgeau picături de sânge… Mergeau așa,
cu eforturi supraomenești. Arar se opreau să-și tragă sufletul. Observau, în
asemenea clipe, încântați, măreția naturii. Vedeau, dedesubt, la câțiva pași,
crevasele ghețarilor în adâncul cărora sclipeau, jucăușe, razele soarelui. Sus,
peste capetele lor, stânci și iar stânci. Departe, în vale, printre nori,
casele mici din Grindelwald“, așa arăta o parte din expediția tinerei românce
de 27 de ani.

După un popas pe un
promontoriu, unde s-au încălzit la foc și au băut un ceai cald din flori de rododendron
și ienupăr, Elena Ghica, prietenul ei Pierre, cei patru ghizi și ajutoarele lor
au pornit din nou la drum în căutarea unui adăpost pentru noaptea ce urma să
vină – o grotă cunoscută de unul dintre ghizi. „Au înnoptat aici, feriți de
pericolul avalanșelor, de vânt și de frigul ce se lăsase odată cu seara.
Bărbații au aprins din nou focul. Au încălzit mâncarea şi au pregătit cafea.
După cină, au îndemnat-o pe Elena Ghica să doarmă, învelită în mantale
călduroase, vegheată de nesomnul lor. Ea n-a reușit să pună geană pe geană.
Experiența pe care o trăia i se părea cu totul și cu totul ieșită din obișnuit.
De aceea, împreună cu ghizii și cu purtătorii de bagaje a petrecut acolo – în
grota acoperită cu zăpadă – o noapte albă, bând cafea și fredonând arii
populare elvețiene“, mai relatează Valentin Borda.

Premieră
absolută

Odată cu venirea
dimineții, după ce cei trei ghizi au mers înainte și au făcut cărarea în
stratul gros de zăpadă, Elena Ghica și grupul ei au continuat ascensiunea
traversând crevase din ce în ce mai dese, trecând peste oboseala trupului: „Cu
fiecare metru al urcușului, aerul se rarefia. Puterile începeau, parcă, din ce
în ce, s-o părăsească pe Elena Ghica. La un moment dat, a observat pe zăpadă un
fir de sânge ce i s-a prelins din gură odată cu bulgărele luat cu sete“. Însă,
lăsându-și corpul ghidat de dorința arzătoare de a ajunge pe vârf, Elena Ghica
ajunge la ora 10 dimineața la poalele Vârfului Mönch, unde, deși ghizii o
sfătuiesc să nu mai înainteze din cauza vremii, prințesa decide să meargă mai
departe. „După cinci ore de mers neîntrerupt, la trei după-amiaza în ziua de 11
iunie 1855, Elena Ghica a atins apogeul“. Deși plecată din Țările Române de mulți
ani, înfige pe vârf steagul tricolor: „pe el, brodat cu litere mari, scrise
numele țării sale: VALAHIA!“, marcând astfel o premieră românească: prima femeie
din România care cucerește Vârful Mönch.

„Ascensiunea Vârfului
Mönch din Alpi – cucerit atunci în premieră absolută pe versantul grindelwaldez
– constituia a treia performanță în istoria mondială a alpinismului practicat
de femei. Românca fusese precedată numai de Maria Paradis (1808) și de
Henriette d’Angeville (1838)“, se precizează în volumul „Hronic pe Glob“.