Psihologia din spatele adorației pentru dictatori: „Oamenii sunt dispuși să-și amaneteze viitorul pentru o mână forte”

Într-o perioadă marcată de crize suprapuse și de o neîncredere tot mai adâncă în clasa politică, tentația autoritarismului devine tot mai vizibilă în societatea românească. Într-o analiză pentru „Adevărul”, psihologul Mihai Copăceanu, doctor in medicină și specialist în adicţii, explică mecanismele mentale care îi fac pe oameni să își dorească un dictator, împărțind subiecții în trei categorii distincte: naivii, dezamăgiții și ticăloșii.

Este
libertatea o povară prea grea pentru omul modern? Când crizele se suprapun,
mecanismele fine ale democrației par să cedeze în fața instinctelor primare ale
omului. Psihologul Mihai Copăceanu avertizează că atracția către autoritarism
nu este un accident, ci rezultatul unor procese cognitive și sociale complexe,
alimentate de o clasă politică ce a pierdut contactul cu realitatea psihologică
a alegătorului.

Anatomia
atracției: naivii, deziluzionații și ticăloșii

Nu
există un singur profil al susținătorului regimurilor autoritare. Copăceanu
identifică trei categorii distincte, fiecare mânată de motivații diferite,
care, puse laolaltă, creează masa critică necesară derapajelor democratice.

Prima
categorie este cea a naivilor, cei care cad pradă unei romantizări a puterii,
un fenomen vechi de când lumea.

„Sunt
oameni care consumă un fel de conținut, ca în zilele noastre, mai degrabă
conținut, nu literatură și care romanticizează autoritarismul. Asta nu se
întâmplă de ieri, de azi. Este sex-appeal-ul puterii, cum că liderul
sau conducătorul cu mâna forte își duce poporul către o epocă de prosperitate.
Și asta e un arhetip. Ori naivii, în mod obișnuit, sunt vulnerabili la
arhetipuri”, explică Mihai Copăceanu.

A
doua categorie, și poate cea mai relevantă pentru România actuală, este cea a deziluzionaților.
Aceștia nu sunt neapărat ignoranți, ci profund răniți de o realitate pe care o
percep drept imorală. Pentru ei, dictatura nu este o opresiune, ci o formă de
curățare morală.

„E o
categorie foarte mare care observă mai degrabă fenomenul acesta al corupției,
dar care nu este în planul eludării legii, cât este în planul, dacă vrei,
geografiei moralității. Adică ei văd împrejurul lor o decădere morală. (…)
Văd că sunt oameni care în mod vădit încalcă niște reguli scrise sau nescrise
de coabitare cu semenii lor. Și atunci, în rândul deziluzionaților, apelul la
autoritarism ei îl văd mai degrabă ca pe o justiție. (…) Cum că dacă
puterea, bun-oară, n-ar mai fi în mâinile corupților, ci în mâinile unui lider
bun, inclusiv problemele lor s-ar rezolva. Sunt dispuși să delege chestiunea
asta, unii analiști spun manu militari, adică într-un fel sau altul, să
militarizeze societatea.”, arată psihologul

A
treia categorie este cea a oportuniștilor, pe care psihologul îi numește, fără
menajamente, ticăloșii. Pentru aceștia, democrația este un impediment în calea
îmbogățirii și a puterii personale.

„Ticăloșii,
evident că nu sunt nici ei o categorie omogenă, dar oricând vor denunța
democrația dintr-un motiv foarte simplu: banditismul face casă mult mai bună cu
regimurile autoritariene. Dacă ești de partea potrivită a istoriei, e mult mai
simplu pentru tine să obții putere printr-o formă de complicitate la o clică
mică. (…) Cuvântul, chiar dacă e un cuvânt prețios, care definește cel mai
bine această categorie de ticăloșiți este de micro-megalomanie. Este o rețea
destul de previzibilă și care acționează egotist și care n-are nicio problemă.”, subliniază Mihai Copăceanu.

Democrația
e lentă, frica e viscerală

De
ce pierdem răbdarea cu democrația? Explicația rezidă în modul în care creierul
nostru procesează informația în situații de criză. Mihai Copăceanu face
trimitere la teoria lui Daniel Kahneman despre cele două sisteme de gândire, cel lent, rațional, și cel rapid, emoțional. 

„Democrația
e grea, hai s-o spunem pe șleau, și are niște reguli greoaie și nu răspunde
nevoilor oamenilor, de multe ori nevoile lor imediate. Propune și niște lucruri
care sunt greu aplicabile în viața reală. (…) Și cu toate astea, democrația
este dintre relele cele mai rele, cel mai mic greu posibil. (…) Dacă oamenii
ăia ar înțelege cât de firavă este libertatea sau cât de firav este sistemul
ăsta de ocrotire a drepturilor în dictatori, probabil că frica i-ar face să
denunțe dictatura”, explică psihologul.

Însă
frica actuală nu mai este una abstractă. Psihologul descrie tranziția brutală
prin care a trecut psihicul colectiv în ultimii ani:

„Am
ieșit dintr-o perioadă în care a existat o frică absolut paralizantă de molimă,
în perioada pandemiei de COVID. Și din molimă am intrat în această zodie neagră
a fricii absolut paralizante de conflict planetar sau de război planetar. (…)
Și când oamenii se uită la bâlbâielile democrației, care, repet, e lentă și
trebuie să audă toate opiniile, trebuie să construiască strategii, oamenii zic
că asta e pierdere de vreme și ar trebui o mână puternică. Și sunt dispuși,
dacă vrei, să-și amaneteze viitorul pentru astfel de lucruri, ignorând istoria,
ignorând lecțiile istoriei și ignorând îndeosebi fatalitatea sacrificiului”, menționează Copăceanu.

Capcana
„inamicului dinăuntru” și fanatismul binelui

Unul
dintre cele mai subtile pericole identificate de Copăceanu este transformarea
grupurilor care pretind că apără democrația în entități care funcționează după
reguli totalitare. Este momentul în care lupta cu monstrul te transformă în
monstru.

„În
scopul de a lupta cu abuzul, oamenii înșiși ajung în aceste grupuri omogene să
comită abuzuri îngrozitoare. Spunându-și că este răul necesar ca la un moment
dat să poată stârpi capetele Hidrei sau să poată reinstaura din nou o perioadă
de democrație idilică. (…) Disonanța cognitivă e următoarea: devine din ce în
ce mai în regulă să lupți, între ghilimele, cu armele dușmanului ca să învingi
dușmanul. Cu alte cuvinte, dacă vrem să salvăm democrația, putem foarte bine să
folosim mijloace antidemocratice pentru binele democrației.”, arată psiholgul.

Psihologul
avertizează asupra riscului purității ideologice, unde orice deviere este
pedepsită, un fenomen vizibil inclusiv în organizațiile care militează pentru
drepturi.

„Orice
abatere de la puritatea acelui grup – că de aia este omogen, că e pur –
obligatoriu conduce la pedepse în interiorul grupului. (…) Dacă nu ești
suficient de minoritar, înseamnă că nu ai ce căuta în grupul lor. (…) Noam
Chomsky chiar observă chestia asta: după ce ai terminat lupta cu inamicii
externi, tot ce îți trebuie este the enemy within, inamicul dinăuntru,
pe care trebuie să îl recunoști și apoi să îl stârpești. Or, acest model de
inamic de dinăuntru este, de fapt, disonanța cognitivă totalitariană din
grupuri anti-totalitariene.”, 

Iresponsabilitatea
elitelor

Poate
cea mai gravă acuzație adusă de psihologul Mihai Copăceanu vizează retorica
liderilor de la vârful statului român. Folosirea unor termeni tehnici precum
„failed state” (stat eșuat) sau „țară coruptă” de către președinți are un efect
devastator asupra psihicului alegătorului de rând.

„Avem
deja doi președinți care au făcut chestia asta. (…) Avem un fost președinte,
Klaus Iohannis, care a spus că România este un stat eșuat. Da? Și este o
sentință totală. Și avem un președinte (n.red. – Nicușor Dan) care vine imediat după el (…) și care
spune că România este o țară coruptă. (…) Omul de rând ce să creadă când
însuși singurul om din stat, ales democratic prin sufragiu universal, constată
că, virgulă, conduce o țară eșuată, respectiv coruptă? Pentru omul de rând, la
nivelul psihologismului simplu, înseamnă că democrația este eșuată, înseamnă că
democrația este coruptă.”

Copăceanu
compară această situație cu relația medic-pacient, subliniind eroarea
fundamentală de comunicare:

„Eu
sunt doctor. Responsabilitatea mea diagnostică e dublă: să dau un nume
problemelor, dar sui generis să-i explic omului. (…) Conceptul de failed
state e un concept tehnic. Dar românul nu are educația conceptului tehnic.
În momentul în care vorbești de corupție, în sensul legii este un termen
tehnic. Românul nu are vocabularul necesar (…) și atunci îl ia în sensul
vulgar. De unde i se servește un concept vulgar de eșec al democrației, după
care oamenii vin și în mod democratic îi cer românului să-i aleagă din
interiorul acestui concept eșuat.”

Lecția neînvățată a lui Ceaușescu

În
final, analiza psihologului se îndreaptă către iluzia personificării răului sau
binelui. Oamenii caută țapi ispășitori sau salvatori mesianici, ignorând faptul
că dispariția unui om nu schimbă automat sistemul.

„Luăm
pe rând: Simion, Georgescu sau Bode. Personificând răul, renunțăm la
democrație; personificând binele, renunțăm la democrație. Și ăla e momentul la
care dăm mulțimii o soluție simplă de sacrificiu: dacă moare ăla, dacă dispare
ăla, dacă distruge ăla, o să fim din nou bine. Știm că nu are cum să se întâmple.”

Avertismentul
final al lui Mihai Copăceanu este unul istoric și dureros.

„Niciun
dictator sau nicio grupare, dacă vrei cleptocrată, plutocrată, nu va renunța la
putere odată ce o are. Drept urmare, oamenii care caută să obțină așa o formă
de pace (…) își asumă fatalitatea viitorului în care se vor lupta cu unii și
salvatorii lor, care capătă puteri dictatoriale. (…) Zilele astea sunt
treizeci și șase de ani de la procesul lui Ceaușescu. Da, România l-a executat
pe Ceaușescu la momentul respectiv. A existat un raționament pentru care
omuciderea dictatorului a terminat dictatura, dar știm că moartea lui Ceaușescu
nu a terminat dictatura.”