Reeducarea: Asul ucigaș din mâneca regimurilor totalitare: „Ce-i dacă a murit? Cu un legionar mai puţin“

Ideea reeducării a
prins în toate regimurile totalitare. Guvernanții care veneau la putere și
voiau să scape de oponenți îi anihilau în mod direct sau îi trimiteau în lagăre
de muncă sau în închisori, fie că vorbim de intelectuali sau de țărani, de
legionari sau de comuniști. Cum niciodată nu își făceau publice adevăratele
intenții, acelea de a-i reduce la tăcere, dictatorii vorbeau de reeducare, care
în multe cazuri a luat forma malefică a spălării pe creier.

Ideea reeducării
îl are ca părinte pe Anton Semionovici Makarenko, pedagogul sovieticilor, fiind
cel care a pus bazele coloniilor de reeducare, axate pe ideea că opinia
colectivă trebuie să distrugă opinia individuală. Experimentul său, început pe
colonii de delincvenți minori vagabonzi, a străbătut veacurile și s-a nuanțat
în funcție de epocă, fenomenul în sine rămânând la fel de periculos.

Monstrul cu chip
de om: „Ce-i dacă a murit? Cu un legionar mai puţin“

Au trecut 75 de
ani de la începutul Experimentului Pitești, cea mai odioasă metodă de
reeducare, prin care deținuții politic au fost obligați să se tortureze
reciproc, care a îngrozit toată lumea civilizată. Legionarul devenit comunist
Eugen Țurcanu a fost judecat, condamnat și executat, după o mascaradă de
proces. Nu a fost un caz singular. Mii de victime de la Pitești, Gherla, Târgu
Ocna, Canalul Dunăre-Marea Neagră au rămas uitate și de autorități, și de
istorie.

Despre
atrocitățile suferite de victime în penitenciarele unde Experimentul Pitești
s-a derulat stau mărturie memoriile celor care au supraviețuit. Nu doar trupul
era îngenuncheat, ci și sufletul. Bătăile, schingiuirile și tortura erau
completate cu „botezuri“ în urină și fecale sau slujbe blasfematoare de Crăciun
și de Paște.

Eugen Țurcanu, țorționarul de la Pitești

Prima victimă a
călăilor a fost studentul Corneliu Niţă, care făcea parte din grupul de
rezistenţă anticomunistă din Moldova. Gheorghe Măruţă rememorează scurta
perioadă cât l-a cunoscut pe student, după gratii, în „Mărturii din iadul
temniţelor comuniste“, de Gheorghe Andreica: „Era pe la sfârşitul lunii
februarie 1950, când într-o zi a fost introdus în cameră un tânăr student cu
față de copil. Să fi avut vârsta de 19-20 de ani. Numele lui: Niţă Cornel“.
Apoi, el povestește cum decurgea reeducarea: tânărul a fost obligat să se
dezbrace, apoi a fost legat cu mâinile la spate. Pentru ca supliciul să fie şi
mai dur, între mâini i-a fost pus un par gros şi „doi călăi l-au ridicat la
înălțimea priciului de la etaj până a rămas așa spânzurat în cea mai dureroasă
poziţie. Apoi, Eugen Ţurcanu a luat o bâtă groasă, mare cam cât mâna unui om,
şi a început să-l lovească“. Ceea ce urmează întrece orice închipuire: „La
fiecare lovitură peste obraz capul îi era zvârlit în dreapta sau în stânga
având impresia că gâtul secat de carne se va rupe şi va zbura cât colo,
rostogolindu-se. Am auzit cum la o lovitură mai puternică oasele faciale i-au
fost zdrobite. Am sesizat un sunet stins şi surd ca sfărâmarea unei coji de
nucă subţire. La altă lovitură i-au sărit mai mulţi dinţi din gură. Ochii i-au
sângerat holbaţi gata să iasă din orbite, cu groază şi spaimă tipărită în ei.
Începu să vomite cu cheaguri de sânge şi o picătură de sânge i se prelingea din
ureche. Nu-mi pot da seama cât a durat supliciul acestui martir, căci fiecare
clipă părea o veșnicie. La un moment dat, a scăpat capul în jos, dând semnal de
moarte. Chiar şi astfel cu capul bălăgănind fără viaţă l-a mai lovit de câteva
ori până când unul din cei ce-l țineau spânzurat îi zise lui Ţurcanu: «A
murit». «Dă-l în p… mă-sii! Ce-i dacă a murit? Cu un legionar mai puţin»“.
Erau cuvintele unui fost legionar din „Frățiile de Cruce“.

Familia legionară

Regimul din care
provenea, aidoma fasciștilor, vorbea de „omul nou“, de o „națiune de români
sănătoși, de statură înaltă, cu suflet și trup voinicesc, gata să moară strajă
neînvinsă la granițele românismului, pentru apărarea și înălțarea creațiilor
geniului românesc“. Pentru asta, ei se antrenau în primul rând pe ei. În mai
1934, pe Rarău, Corneliu Zelea Codreanu și-a adunat oamenii pentru construirea
unei cabane și a instituit o disciplină militar-monastică. Deșteptarea era la 6
dimineața, urmată de toaletă, ceai, două ore de sport, trei ore de muncă,
două-trei ore de îndoctrinare. În fiecare sâmbătă avea loc un marș obligatoriu.
Idealurile lor erau și mai mari. Scrierile vremii vorbesc de „hotărârea
legionarilor creștini de a ridica prin munca lor idealistă zidurile Mănăstirea
Neamului“, pe care au vrut s-o numească după Maica Domnului.

Generalul Zizi Cantacuzino, șeful partidului fascist al Gărzii de Fier FOTO GettyImages

De altfel, munca
în comun era un crez al legionarilor pentru care, la un moment dat, au fost
acuzați că îmbrățișează țelul comunist. „Căpitanul“ însă spunea că este vorba
doar de renunțare, camaraderie, dar mai ales dragoste, aducând ca argument
„familia legionară“, definită de Codreanu ca fiind acea comunitate de viață, de
credință, pe care o aduna în jurul său și din care făceau parte și copiii, care
erau îndoctrinați și pe care i-a dus inclusiv la tabăra de pe malul Mării
Negre, de la Carmen Sylva (în prezent Eforie Sud).

În amintirile unui
copil care și-a publicat memoriile la mult timp după, apar Corneliu Zelea
Codreanu zugrăvit ca un stareț, și Nicoleta Nicolescu, conducătoarea femeilor
Legiunii, văzută ca o „mamă“, care îi învăța rugăciuni și „Imnul tinereții
legionare“, cu trimitere la mitul Mioriței, unde moartea era
„cea mai scumpă dintre nunți“. Regulile erau stricte: legionarele trebuiau să
se mărite doar cu legionari. Cadoul nașului erau nunțile ca în povești, așa cum
a fost a „Căpitanului“, la care participau mii de persoane.

Cei 400 de la
malul mării

Potrivit poliției,
la sfârșitul anului 1934, Garda de Fier avea 1.724 de cuiburi, fiecare având
între 3 şi 13 membri. În 1935, legionarii au înființat tabere de muncă în toată
țara. Cei care participau la tabere primeau o diplomă în care erau consemnate
locul şi timpul cât a muncit fiecare, cum s-a comportat şi ce aptitudini are ca
muncitor şi comandant. Începând din 1935, niciun legionar nu putea accede la
funcțiile de conducere din partid dacă nu avea o astfel de diplomă.

În cadrul
taberelor, legionarii au construit și au renovat biserici, au ridicat case
pentru săraci, au făcut drumuri și au ridicat troițe. „Tabăra e o imensă
mănăstire în aer liber“, în care se roagă legionarii pentru întregul neam.

„Caracatița verde
s-a întins până la Marea Neagră, acolo unde la Carmen Sylva, vechea denumire a
localității Eforie Sud, erau antrenați 400 de legionari. Tabăra era situată în
zona Capul Turcului-Cherhana. Aici, și Căpitanul era în vacanță: înota și
câteodată se mai amesteca printre turiști. Cât timp legionarii au avut tabăra
la malul mării, în zonă s-au amenajat șapte cabane, s-au făcut un kilometru de
șosea, trei fântâni, canale de scurgere a apei și terase de consolidare a
falezei. A rămas ceva moștenire de la tabăra lor pentru stațiune? Nu prea. Zona
devenise doar un câmp de propagandă legionară, unde Codreanu apare ca un Mesia
în imaginile care au traversat timpul până la noi, locul unde se forma un „Om
Nou“. „Un singur om – Căpitanul – a cerut transformări de
suflet, pentru transformarea sufletească a Națiunii. Un singur om – Căpitanul –
poate birui, pentru că numai el a găsit calea biruinței. Prin omul nou pe care
l-a cerut și l-a creat“, scria ziarul „Buna Vestire“ în 1937. Și reușise: „Nu
se restrâng libertăți prin comanda Căpitanului, nu se ordonă jertfă și nu se
creează disciplină formală obligatorie. Se disciplinează numai în șantier
curat, adevăratul sens al libertății“.

Zelea Codreanu în tabăra de la Eforie

Cuplul Ceaușescu
ciocnește cu Ștefan cel Mare

Degeaba părinții
le spuneau copiilor că vine Moș Crăciun, că ei primeau daruri tot de la Moș
Gerilă, o invenție de tip stalinist, care venea nu în noaptea sfântă, ci pe 31
decembrie. De altfel, sărbătoarea Crăciunului dispăruse cu totul din calendar,
zilele de 25 şi 26 decembrie fiind lucrătoare, la fel cum libertățile au dispărut
în spatele Cortinei de Fier.

Comunismul târziu
a renunțat la ideea reeducării totale, de ucidere a oponenților, care și așa
erau bătrâni și, deci, inofensivi, și mulți muriseră deja prin temnițe. În
schimb, a apelat la una subtilă, care era răspândită la nivelul maselor:
îndoctrinarea și supravegherea populației prin Securitate. Acolo unde nu s-a
reușit cu propaganda și îndoctrinarea, s-a impus teroarea.

Reeducarea s-a
numit „activitate cultural-educativă“. De la grădiniță, românii erau învățați
că sunt cu toții egali. Nici nu era greu: nu puteai pleca în afara țării, la
televizor programul era umplut de cuvântările tovarășilor Elena și Nicolae
Ceaușescu și de realizările socialiste, cărți nu se găseau în librării, iar
cele considerate a fi periculoase pentru noul regim erau trecute la fondul
secret. Multe filme au fost arse la comanda cenzurii și unele au fost de-a
dreptul interzise, fiind permise doar cele de propagandă sau cele realizate de
oamenii de casă ai dictatorului. La școală, istoria era mistificată, presa era
aservită intereselor partidului unic, iar ceva melodii străine mai auzeai doar
vara, pe la postul estival Radio Vacanța. Nu era greu să îndoctrinezi un popor
care trăia în întuneric cultural, care stătea la coadă când se băga carne și
care cumpăra lapte pe tichet.

Dar seara, cu
draperiile trase, românii visau la libertate, stând cu urechile lipite de radio
și învârteau de buton până prindeau „Europa Liberă“.

Teroarea venea de
la Securitate, ai cărei turnători erau prezenți peste tot. În  taberele școlare, cu precădere cele
internaționale, securiștii spionau pentru ca elevii, „mândria țării“, să nu
cumva să săvârșească fapte ostile regimului. Turiștii români, dar și străini,
erau spionați de ghizi, iar aparate de interceptare erau montate în camerele de
hotel și până și în umbreluțele de pe plajă. O întreagă armată de ofițeri era
pusă pe urmele unui „element periculos“, care îi supravegheau casa, care îi
interceptau convorbirile, îi citeau scrisorile și, uneori, și gândurile.
Documentele fostei Securități abundă în „dosare-problemă“, deschise atât în
diferite ramuri, cât mai ales pe o anumită tematică. Pe urmele fiecărui străin
care intra în România era umbra unui securist, de teamă să nu fotografieze și
să nu transmită Occidentului lipsurile din „înfloritoarea“ țară socialistă sau
să nu ne fure secretele industriei.

Peste toate aceste
lipsuri și terori, cultul personalității lui Ceaușescu era omniprezent: la
televizor, în librării, în fabrici și uzine. El era „Cel mai iubit fiu al
poporului“ „Cârmaci“, iar ea „savant de renume mondial“. Servilismul multora
însă întrecea orice închipuire: li se închinau ode, chipurile lor erau peste
tot: la școală, în fabrici și uzine, pe stadioane de 1 Mai și 23 August. În
unele cazuri, artiștii frizau accente de paranoia: cei doi dictatori au fost
pictați, la un moment dat, ciocnind un pahar cu însuși Ștefan cel Mare. 

Pictură de Dan Hatmanu

Îndoctrinarea cea
de toate zilele

Ultima campanie
pentru cea mai înaltă funcție în stat a venit nu cu proiecte de țară, ci cu un
discurs de reeducare prin social media. Candidatul independent Călin Georgescu,
om vechi al sistemului, a promovat un discurs mistic, manipulator, care a prins
la cel puțin două milioane de români. Atât a pomenit de Dumnezeu și de
„lucrarea sa“ că ai fi zis că vrea să-i ia locul patriarhului, nu să devină șef
de stat. De asemenea, proclama că vrea „pace și nu război“, în condițiile în
care criminalul de război Vladimir Putin este parte a „înțelepciunii rusești“,
de care, spune Georgescu, România are nevoie. Alte declarații controversate
sunt legate de Mișcarea Legionară și de Corneliu Zelea Codreanu. „Mișcarea
Legionară, atunci când se va scrie istoria adevărată (…) se va arăta că a
fost cea mai puternică esență și expresie de sănătate și de voință proprie
venită din poporul român“, spunea Georgescu.

Chipurile eterne
ale legionarilor

Discursul lui vine
pe un fond deja însămânțat de activitate legionară. Mai multe mănăstiri
ridicate în Dobrogea, departe de așezările omenești, sau în zone greu
accesibile, au legături cu practica legionară. Spre exemplu, Mănăstirea Galeșu,
situată pe aria administrativă a localității Poarta Albă, ridicată pe locul
unui fost lagăr de muncă din timpul șantierului Canalului Dunăre-Marea Neagră din
epoca lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, unde au pătimit legionari în cea mai mare
parte, printre care se numără Arsenie Boca, Ilie Lăcătușu, Adrian Făgețeanu,
Constantin Galeriu, a fost sfințită la 1 iunie 2012 de către părintele Iustin
Pârvu și arhiepiscopul Tomisului, ÎPS Teodosie. Lux și opulență, acestea sunt
cuvintele care exprimă cel mai fidel tot ceea ce reprezintă, în opinia
preoțimii, construcțiile de la Galeșu care se întind pe câteva hectare: o
biserică paraclis construită în stil bizantin, cu chipuri de legionari pictați
pe ușa de la intrare, vitralii, chilii, stăreție, altar de vară. Multă vreme,
stareța mănăstirii a fost Maica Eleodora. După ce și-a împlinit menirea, a
plecat în Periprava, alt loc unde a existat un lagăr al canalului, unde ridică
o nouă mănăstire, construită de „o echipă a Frăției“.

Pe lângă lăcașuri
de cult cu simboluri legionare mai mult sau mai puțin ascunse, de mai multe ori
pe an se organizează „tabere de haiducie“, în care personajul central este
Eugen Sechila, omul care l-a însoțit la o emisiune pe Călin Georgescu.
„Proiectul inițiat de noi s-a dezvoltat prin aportul membrilor școlii de
supraviețuire «Reduta», Eugen Sechila și Samir Mekki, foști militari ai
Legiunii Străine, cu o vastă experiență in zone de conflict și teatre de
operații“, aflăm de pe site-ul www.gogupuiu.ro, „ca un omagiu adus mișcării de
rezistență anticomunistă Haiducii Dobrogei“. Tot de aici aflăm că „Fiecare zi
începe cu rugăciunile de dimineață, la care participă doar aceia care doresc și
simt să o facă, caracterul obligatoriu nefiind definitoriu pentru niciun aspect
al taberelor noastre“, așa cum cândva o făceau adepții lui Corneliu Zelea
Codreanu.

De 30 de ani, la
Tâncăbești, locul unde a fost ucis Corneliu Zelea Codreanu, la 30 noiembrie se
organizează o ceremonie religioasă de pomenire a Căpitanului, asezonată cu
saluturi fasciste. „În fiecare an anunț ceremonia public, în mediile online,
aceasta spulberând orice intenție ocultă. De câte ori și-au exprimat dorința,
am permis jurnaliștilor și oricărui participant să fotografieze sau să filmeze
în timpul ceremoniei, neavând nimic de ascuns“, spune organizatorul Florin
Dobrescu, cel care a anunțat în mod public că nu-l susține pe Călin Georgescu.

Imagini din tabăra de haiducie Arhivă Asociația Gogu Puiu

Cu sau fără nicio
legătură cu mănăstirile, cu taberele de haiducie și cu slujbele de la
Tâncăbești, în ultimii ani, peste 50 de cruci de mari dimensiuni, de
aproximativ 10 metri înălțime, au apărut pe marginea marilor drumuri naționale,
în Cluj și Timiș, în Dolj și Vâlcea, în Hunedoara și Constanța. Modelul este
identic, însă Biserica Ortodoxă nu și le-a asumat. Autoritățile s-au trezit cu
ele peste noapte și de atunci se uită la ele, fără să intervină în vreun fel
pentru îndepărtarea lor. Mai mult decât atât, autoritățile nu au reușit să dea
de urma nici a celor care au plătit aceste cruci, nici a celor care le-au
montat și, cu atât mai mult, nici a celor care le-au gândit. Doar reporterii au
fost cei care au smuls câteva mărturisiri: ba ar fi proiectul unui călugăr de
la Muntele Athos, ba al unor preoți care slujesc în România. „Au venit cu
macaraua, au pus crucea și au dispărut“, spun autoritățile. Și ridică din
umeri.

Derapajele din
altar

În ultimele
săptămâni, în ciuda avertismentelor Bisericii Ortodoxe Române, care a
atenţionat preoții să nu se implice în campania electorală și să rămâne neutri,
presa a semnalat zeci de cazuri de derapaje grotești, care l-au susținut în mod
fățiș pe candidatul Călin Georgescu. Mai mult decât atât, ÎPS Teodosie,
arhiepiscopul Tomisului, a dus mesajul și peste hotare, spunând într-un
interviu pentru „Le Figaro“ că „domnul Georgescu este un trimis al lui
Dumnezeu“. Și derapajele arhiepiscopului Tomisului nu sunt de azi, de ieri.
Bunăoară, la slujba de Bobotează de acum câțiva ani de la Constanța, alături de
el se afla George Simion. 

Nu putem vorbi de
nostalgici, așa cum este cazul celor care spun că în comunism era mai bine, de
vreme ce toți cei care au trăit în dictatura legionară și antonesciană s-au cam
dus, însă cu atât mai greu de înțeles rămâne gestul măicuțelor de la Mănăstirea
Petru Vodă din Neamț, care i-au cântat părintelui Iustin Pârvu „Sfântă tinerețe
legionară“ la împlinirea vârstei de 92 de ani.