5.6 C
Londra
luni, februarie 26, 2024

Sofia Andruhovîci, scriitoare ucraineană: „Nu supraapreciez puterea literaturii. Atunci când armele omoară, cuvintele nu pot“ | INTERVIU

În Ucraina cea cuprinsă de război, condeiul scriitorilor nu mai poate lua calea ficțiunii momentan, așa a spus Sofia Andruhovîci (41 de ani) pentru „Weekend Adevărul“. Scriitoarea, prezentă în toamna anului trecut la FILIT Iași, a mai vorbit despre rolul literaturii în contextul războiului, despre rolul artiștilor în conturarea identității unei țări, dar și despre importanța prieteniei dintre Ucraina și restul Europei.

Reclama Google

Sofia Andruhovîci a fost prezentă la FILIT 2022. FOTO: Wikipedia

Andruhovîci este una dintre cele mai cunoscute scriitoare din țara vecină, în 2014 primind BBC Ukrainian Book of the Year și în 2021, Premiul Femeii în Artă pentru literatură, acordat de ONU.

„Weekend Adevărul“: Cum e războiul pentru dumneavoastră?

Aș putea răspunde la această întrebare ore întregi. E ceva ce nu poți explica doar în câteva propoziții. Este greu. Este o experiență îngrozitoare prin care nimeni, nicio ființă umană, niciodată, nu ar trebui să treacă. E ceva care îți distruge complet modul de viață și care face oamenii numai să sufere. Nivelurile de suferință sunt, într-adevăr, diferite pentru fiecare, dar toată lumea este afectată. Nu e nimeni în Ucraina, în acest moment, care să nu fi fost atins de război.

Ca om al cuvintelor, cum credeți că o să fie influențat de război scrisul dumneavoastră și, de asemenea, cum credeți că va fi influențat, poate, războiul la rândul lui, de munca dumneavoastră și a colegilor de condei?

Nu am nicio iluzie că scrisul meu poate schimba un eveniment de această anvergură, dar știu că are o mică influență asupra sentimentelor cititorului și că pot găsi o ușurare în textele pe care eu și colegii mei le scriem. Aplecarea mea este către proză, unde îmi place să experimentez cu diferite stiluri și instrumente literare, unde am libertatea de a crea structuri complexe. Dar, de când a început războiul, nu am mai reușit să găsesc o cale de a mai scrie în maniera asta. Am scris în principal numai eseuri, întrucâtva, o nouă formă de scris pentru mine. La început au fost observațiile mele asupra războiului și asupra diferitelor evenimente ce se petreceau în diferite locuri din Ucraina. Treptat am ajuns să scriu mult despre ce se întâmplă și în afara spațiului ucrainean, pentru că astăzi vezi atât de mulți ucraineni peste tot. Eu îi întâlnesc și le ascult poveștile în călătoriile pe care le fac atunci când trebuie să plec din țară. Eu călătoresc cu autobuzul, iar drumul durează enorm. Îți poate lua și o zi un drum ce odată îl parcugeai în doar câteva ore, iar în mare parte, vezi doar femei, pentru că bărbații nu sunt lăsați să treacă granița. Își iau copiii cu ele ca să își salveze viețile și lasă Ucraina în urmă. Toate spun că și-au pierdut casele ori pe cei dragi. Am ascultat atât de multe povești încât au ajuns principalele subiecte ale eseurilor mele în care reflectez foarte mult. Până acum am analizat relațiile care se nasc între ele și sentimentele lor, ori alte manifestații ale sentimentelor lor. Așadar, modul meu de scriere mi s-a schimbat, acum, într-o direcție similară reportajului – minimalistic, strict și într-un mod direct de a pune cuvintele pe hârtie. Dar simt că acest limbaj direct e deja prea mult și ar trebui să încep să scriu din nou proză. Trauma este atât de grea încât avem nevoie de simboluri și de un mod ca de povestire în a descrie lucrurile. Nu sunt sigură ce va ieși într-un final. Dar, da, mă gândesc că o să fie schimbat scrisul meu din cauza acestei noi forme de scris prin care trec.

Dumneavoastră v-ați născut în Ivano-Frakvisk, un oraș mult mai mic decât Kievul, dar renumit pentru numărul mare de scriitori postmoderniști care locuiesc acolo, iar tatăl dumneavoastră este Iuri Andruhovîci, considerat în țara sa ca unul dintre cei mai mari scriitori contemporani din Ucraina. Așadar, ați fost mereu înconjurată de literatură și pe lângă romane ați scris și despre lucruri pe care orice alt scriitor dintr-o țară neaflată în război ar face-o. Printre ele se numără o carte pentru copii, ați colaborat cu un autor culinar sau aţi co-scris un scenariu de film. Având în vedere situația din Ucraina, vedeți astfel de subiecte ca fiind triviale acum? Se mai poate întoarce cineva la ele după ce țara i-a fost invadată?

Cred că da. Nu cred că sunt lipsite de importanță. Nimic nu e neimportant. Tot ce a fost înainte de război ne-a făcut să devenim cine suntem astăzi. Pentru mine și pentru orice ucrainean. Privind în retrospectivă, înțeleg mai bine de ce ne-am ridicat în fața tuturor crimelor și atrocităților pe care Rusia le-a comis și de ce suntem în stare să ne apărăm singuri. Este pentru că noi eram deja în procesul de a ne descoperi și dezvolta propria identitate, iar toate subiectele fac parte din ea. Timp de mulți ani, unul dintre subiectele principale la care am lucrat a fost chestiunea legată de identitate, a memoriei colective, a istoriei complicate a Ucrainei, a întrebării „de ce uităm ce anume uităm?“ și „de ce ne amintim lucrurile ce ni le amintim?“ sau „de ce ni le spunem așa cum ni le spunem?“. Ce m-a interesat pe mine am perceput ca fiind acest mod comun de a dezvolta identitatea ucraineană și a recunoaște cine suntem. Asta este sursa acestei puteri pe care o avem acum.

O identitate puternică

Pentru că ați vorbit despre identitate, pentru publicul general din afara Rusiei și a Ucrainei, ambele popoare păreau ca fiind înfrățite și având o cultură similară. Considerați că partea plină a paharului în ceea ce privește războiul este că el poate întări procesul de dezvoltare a identității ucrainene despre care vorbiți?

Aparența unei înfrățiri aparține mai degrabă narațiunii ruse. Jumătatea vestică a fost mult mai conectată la Occident, la Europa. Avem o mai lungă istorie comună cu țări aflate la vestul graniței. Avem o legătură strânsă și profundă cu Polonia de câteva secole înainte de cea pe care o avem cu Rusia. Ucraina a făcut parte din Imperiul Austro-Ungar. Se poate resimți și acum în partea de vest a țării. Este o țară europeană. Istoria noastră este un răspuns pentru care toată această identitate există și de ce este din ce în ce mai evident diferită de cea rusă. Rusia este și a fost dintotdeauna un imperiu care a colonizat alte țări, iar Ucraina, în timpul ultimelor două-trei secole, a fost și ea colonizată. Această narațiune despre cultura comună este propaganda unui imperiu. Noi avem și am avut dintotdeauna propriii scriitori și artiști, dar erau uciși, închiși sau interziși de puterea rusească. Este ceva despre care am scris în ultima mea carte – acest complicat și traumatizant secol XX pentru poporul ucrainean.

image

Putem spune, așadar, că identitatea întotdeauna se va crea de una singură, dar în cazul Ucrainei, cei care o puteau transpune mai departe în cultură fiind eliminați, ducea automat și la uciderea identității?

Da, dar pentru că această identitate a fost una puternică, ea a persistat. În acest moment, care este unul excepțional în istoria Ucrainei, pentru că nu avem nici treizeci de ani de independență, această identitate a devenit una foarte puternică. De aceea ne putem lupta și apăra, pentru că știm că suntem ucraineni, nu ruși.

Dumneavoastră și întreaga breaslă a scriitorilor, spre deosebire de un soldat, vă simțiți împuterniciți de armele voastre pe care le aveți la îndemână, cuvintele?

Mai degrabă mă simt smerită și binecuvântată. Nu supraapreciez abilitățile mele și puterea literaturii, care înseamnă totul pentru mine. Mă identific ca scriitor. Însă atunci când armele omoară, cuvintele nu pot. Cel puțin în sens fizic. Dar pot face totuși ceva. Ceva mult mai încet și mult mai delicat și mult mai profund. Ceva care lucrează cu diferitele niveluri ale conștiinței umane. Literatura poate ajuta să găsești alinare în situații când trauma devine una constantă. Te ajută să descoperi cuvintele de a descrie experiențe ce de regulă nu pot fi descrise. Ca scriitor, încerci să descoperi cuvintele ce nu există. Să faci posibil ceea ce este imposibil și care știi că este imposibil. Această cunoștință a imposibilității îți preocupă mai tot timpul atunci când scrii.

Ați menționat că întâlniți multe ucrainence nevoite să fugă din calea războiului atunci când călătoriți în afara țării. Simțiți cumva o responsabilitate mai mare a vocii femeilor în lume, acum când bărbații sunt mobilizați să lupte?

Da, desigur. Simt această responsabilitate și încerc din răsputeri să fac orice, cât pot eu mai bine, nu doar să am o voce. Simt că este crucial ca în aceste momente să spun cât pot mai multe despre Ucraina. Să explic lucruri. Să vorbesc despre bărbații care nu sunt capabili să vorbească despre ei în acest moment. Mulți dintre prietenii mei sunt în armată acum. Este extrem de dureros pentru mine, fiindcă știu că acești oameni sunt făcuți pentru altceva, iar această experiență este mult prea dură pentru ei. Sunt foarte curajoși să fie acolo. Chiar sper și vreau să cred că vor avea ocazia să vorbească despre această experiență cu propriile cuvinte. Nu vreau să le iau această șansă. Încerc să nu îi înlocuiesc. Când vorbesc despre ce se întâmplă, trebuie mereu să las un spațiu și pentru vocea lor. Vocea mea este doar vocea mea.

Cărțile, punte către trecut

Cum a fost primit cel mai recent roman al dumneavoastră, „Amadoca“ (2019) față de cel anterior, „Felix Austria“ (2014), pentru care ați și câștigat premiul BBC Ukrainian Book of the Year?

„Felix Austria“ pot spune că a fost mai popular pentru că s-a făcut și un film după carte, dar „Amadoca“ este un roman mult mai complicat. Are aproape 900 de pagini, iar primele capitole sunt foarte încâlcite ca structură. O asemenea carte nu poate avea atât de mulți cititori ca una mai ușoară. Pentru mine, „Amadoca“ este o carte foarte importantă.

Mulți scriitori ucraineni au renunțat la a mai scrie ficțiune din cauza războiului FOTO Shutterstock

Mulți scriitori ucraineni au renunțat la a mai scrie ficțiune din cauza războiului FOTO Shutterstock

Ambele cărți au fost lansate înainte de invazia Rusiei, dar nu se poate face abstracție de acest eveniment. Cum credeți că ar trebui să perceapă cititorul acum cele două romane în raport cu războiul?

Nu doar cărțile mele, ci toate cărțile scriitorilor ucraineni, cred eu, ajută la înțelegerea mai bine a războiului. Istoria lumii și istoria ucraineană sunt domenii de interes pentru mine, și dacă cineva dorește să își facă o impresie despre Ucraina și despre destinele oamenilor ei, atunci, cred că „Amadoca“ le-ar putea face o idee. Este versiunea mea despre Ucraina secolului XX. Cartea spune povestea unui bărbat care a fost grav rănit în timpul războiului din Donbass din 2014 și care și-a pierdut complet memoria. Totodată, era de nerecunoscut și nimeni nu îl putea recunoaște ca pe un prieten sau ca pe un membru de familie. La un moment dat, însă, apare o femeie care susține că este soția lui, iar ea îl va ajuta să afle toată povestea vieții și a familiei lui și fiecare detaliu al relației lor, în speranța că își va aminti cine este. Istoria familiei, așa cum o prezintă femeia, este legată de Al Doilea Război Mondial, de Holocaust și de represiunea stalinistă din anii ’30 ai secolului trecut, atunci când au fost omorâți foarte mulți scriitori, artiști și oameni de știință ucraineni. Cartea are multe planuri, multe intrigi și se joacă cu așteptările cititorului. Citești și îți imaginezi cum se va desfășura povestea, dar totul se schimbă complet cu fiecare capitol. Prin modul cum am așternut cuvintele am vrut să arăt acele părți care sunt sau au fost șterse din memoria colectivă a ucrainenilor.

Magia vindecării traumelor

Ați tradus acum ceva timp din engleză în ucraineană o parte dintre cărțile autoarei britanice J.K. Rowling, cea care a scris „Harry Potter“, cel mai bine vândută carte de ficțiune din România.

Am tradus acum foarte mult timp, pe când aveam 20 de ani. Și în Ucraina este cea mai vândută, însă eu am tradus doar o singură carte.

Mai lucrați astăzi și ca traducător?

Uneori, da. Eu traduc ficțiune, eseuri sau cărți de istorie. Ultima mea traducere a fost după o carte a lui Tony Judt, un istoric britanic foarte interesant.

Ca în cazul lumii din „Harry Potter“, credeți că lumea va putea deveni un loc mai bun, o lume magică?

Este o viziune distopică a viitorului? Probabil. Orice este posibil, dar nu cred că este posibil să ajungem la o pace în viitorul apropiat din cauza acestor evenimente traumatizante pe care le trăim. Avem nevoie de timp să putem trece peste traume și să uităm. Uitarea este benefică pentru sănătatea psihică. Timpul le va rezolva pe toate și atunci vom putea deveni din nou naivi, însă acum nu ne putem permite.

„Europa de Est are un cuvânt de spus în deciziile lumii“

Pentru că ați menționat pierderea memoriei și recunoașterea lucrurilor ce nu pot fi recunoscute, știm de regulă că noi, oamenii, tindem să devenim nostalgici și să ne aducem aminte doar părțile frumoase ale vieții sau ale istoriei. După ce războiul se va termina, credeți că ucrainenii care se vor întoarce acasă vor mai recunoaște Ucraina și pe ei înșiși ca popor?

Ce cred eu că vor face va fi să creeze într-un fel o nouă versiune a Ucrainei. Atât cât va fi posibil, tot atât de mult va putea fi și realistă versiunea. Multe lucruri din trecut vor trebui recunoscute și acceptate, dar este clar că nu vor mai fi la fel. Acum sunt prea multe lucruri noi. Va fi o nouă țară. O nouă Ucraină.

„Pregătiți pentru o lume nouă“

Credeți că Europa de Est e pe cale să devină un fel de problematicul Orient Mijlociu? O regiune aflată mereu în conflict?

Sper că nu. Ce văd, în schimb, este că Europa de Est devine din ce în ce mai importantă în zilele noastre. Dacă înainte Occidentul era mai important în a creiona șablonul lumii, astăzi putem vedea cum și Europa de Est are un cuvânt de spus în deciziile lumii. Cred că lucrurile se schimbă și se reașază. Trebuie să fim pregătiți pentru o lume nouă.

România a venit în sprijinul ucrainenilor încă de la începutul războiului. FOTO: Shutterstock

România a venit în sprijinul ucrainenilor încă de la începutul războiului. FOTO: Shutterstock

În contextul războiului, al crizei energetice și al pandemiei, unele voci spun că Europa se află în prezent între ciocan și nicovală. Că suntem prinși între jocul Rusiei și al SUA, iar un cuvânt de spus îl au, de asemenea, China și țările arabe. Pare că istoria se repetă în cazul lui Putin, când Europa Occidentală nu reușește să fie destul de fermă în decizii și în retorica politică, și că doar Europa de Est și fostele state sovietice înțeleg cu adevărat gravitatea situației. Cum comentați?

Europa Occidentală trebuie să fie mai fermă și mai clară în deciziile sale. Ea încearcă să reducă daunele provocate de război, de criza energetică sau de pandemie, dar încă nu pare conectată la realitatea din jurul ei, care se schimbă, și încă abordează problemele așa cum a fost obișnuită în trecut. Dar vor fi forțați de împrejurări să fie mai decisivi, pentru că nu au de ales decât să se schimbe. Știu că Rusia deja a pierdut războiul. Nu pare, atât de evident, acum, dar Rusia se destramă puțin câte puțin în acest moment. Nu există cale de întoarcere pentru ea acum. Îmi place cum a pus problema Timothy Snyder (n.r. – istoric american specializat pe istoria Europei Centrale și de Est), care a spus că „este un stereotip să spunem că istoria se repetă“. Ar putea părea că se repetă, însă nu ar trebui să privim astfel lucrurile, pentru că vom pierde oportunitățile prezentului. Războiul din Ucraina este un bun exemplu că lucrurile nu sunt ca atunci când a avut loc cel de-Al Doilea Război Mondial. Occidentul ne susține foarte mult. Chiar și dacă facem comparația cu anul 2014, din Donbass și Crimeea, atunci când Occidentul nu a vrut să deranjeze, nepunând presiune pe Rusia. Atunci cereau guvernului ucrainean să stea la masa tratativelor cu invadatorul. Acum, nimeni din Occident nu ar mai lăsa anul 2014 să se repete.

Cum vedeți relația dintre România și Ucraina în contextul războiului?

Sunt recunoscătoare României, pentru că știu că încă din prima zi românii au ajutat foarte mult Ucraina și refugiații ucraineni. Știu că oamenii s-au oferit voluntar să ajute și chiar și acum, în aceste momente, sunt foarte mulți voluntari care ne ajută. Înseamnă enorm să știi că ai pe cineva atât de aproape de tine și care e dispus să te ajute. E imposibil să câștigi și să reziști fără acest gând. Totodată, este o oportunitate foarte bună să ne cunoaștem mai bine. De asemenea, m-am gândit la diferențele dintre relația Ucrainei cu Polonia și relația Ucrainei cu România. Apropierea de Polonia este, desigur, explicată de trecutul istoric. Este absolut normal să știi cultura sau scriitorii din Polonia. Când am fost invitată în România, mi-am spus „ce mare păcat și cât de rușinos din partea mea să nu știu mai nimic despre această țară, în comparație cu Polonia“. Acum sunt dornică să cunosc mai mult, iar când am venit aici, prima mea impresie a fost una absolut minunată. Mă simt foarte bine aici. Oamenii sunt foarte deschiși, calzi și prietenoși, dispuși să te ajute și să te înțeleagă.

Sursa – Adevarul

Daca vreti sa ne fiti alaturi si sa contribuiti financiar la proiectele noastre, puteti sa ne ajutati cumparandu-ne … o cafea tare 🙂

Buy Me A Coffee

Stiri Recente UK
Stiri Similare