SPECIAL Viețile secrete ale celor mai importante spioane din MI6

Pentru prima dată, ofițerii SIS dezvăluie de ce femeile sunt adesea cei mai buni spioni pentru vremurile noastre.

„Aventura la școala de spioni începe în zorii zilei într-un
oraș care începea să se trezească“, scrie Helen Warrell, redactor al „Financial Times“, care a petrecut șase luni discutând cu cele
mai puternice spioane britanice pentru a înțelege cum arată cu adevărat viața
unei femei care lucrează într-o profesie învăluită în mister și dominată de
obicei de bărbați. „Nu știu unde mă duc și am primit instrucțiuni să mă
întâlnesc cu persoana de contact într-un loc ușor de reperat din centrul
Londrei. Călătorim cu mașina, vaporul și trenul către un loc unde ofițerii de
la Serviciul Britanic de Informații (SIS), cunoscut și sub numele de MI6, își
învață meseria. Nu am voie să spun unde am fost escortată, dar locul este
uriaș, sobru, iar vântul usturător îți face ochii să lăcrimeze. La ușă am fost
întâmpinată de o femeie scundă, veselă, cu păr blond, scurt și ondulat, a cărei
atitudine primitoare era în contradicție cu atmosfera bizară și sterilă a
locului în care se afla. Kathy este șefa tuturor operațiunilor de spionaj
întreprinse de ofițerii MI6 și de agenții lor din toată lumea“, continua
Warrell.

Kathy glumește că,
atunci când i s-a oferit pentru prima dată un loc de muncă la MI6, mama ei a
întrebat-o dacă vrea să se angajeze în ceva atât de „trăsnit și necunoscut“,
iar tatăl său i-a spus: „Du-te!“. Această nordică modestă
spune că „nu este deosebit de curajoasă“, dar ea este unul dintre cei mai puternici spioni din Marea Britanie. Kathy
este unul dintre cei patru directori generali ai SIS, fiecare raportând
șefului, cunoscut sub numele de C. Pentru prima dată, trei dintre ele sunt
femei. Acestea lucrează în cele mai importante și cu cea mai rapidă evoluție domenii
ale spionajului. Kathy este director de operațiuni. Rebecca este
adjunctul șefului care supraveghează strategia. Cea mai cunoscută slujbă din
MI6 îi aparține Adei, care este șefa tehnologiei, cunoscută sub numele de Q.,
după creatorul de gadgeturi al lui James Bond.

Din moment ce șeful MI6 este singurul membru al agenției al
cărui nume este cunoscut și căruia i se permite să vorbească în public, și
pentru că, până acum, toți au fost bărbați, aceasta este prima dată când mai
multe femei, care sunt ofițeri SIS, au oferit declarații. Warrell le-a schimbat
numele și a ascuns anumite detalii pentru a le proteja pe spioane și pe sursele
cu care lucrează. Ele
au fost de acord să vorbească pentru a încuraja alte femei să aplice pentru
joburi la MI6 și pentru a corecta percepția că spionajul este o lume a
bărbaților. Pentru MI6, absența istorică a femeilor din rândul spionilor este
atât o greșeală gravă, cât și o armă secretă. Principalii adversari ai Marii
Britanii de azi – China, Rusia, Iran și Coreea de Nord – sunt societăți
represive cu puține femei la putere.

În umbra stereotipului lui Mata Hari

Profilul scăzut al acestor trei ofițeri superiori este în
concordanță cu istoria femeilor din serviciile secrete britanice. La începuturi,
femeile au fost trecute cu vederea, ocupau posturi de secretare sau, înainte de
era SIS, au fost trimise drept „momeală“ pentru a capta sau șantaja inamicii. Când Vernon Kell a co-fondat
precursorul MI6 în 1909, el a identificat drept recruții ideali bărbații „care
puteau nota pe manșeta cămășii în timp ce călăreau”. În ciuda faptului că s-au
dovedit că au avut abilități semnificative în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial,
femeile din MI6 și agenția soră MI5 s-au luptat să progreseze și nu au fost recrutate
în mod regulat ca ofițeri de informații până la sfârșitul anilor 1970.

Înainte de introducerea datelor biometrice, deghizarea era o metodă des întâlnită

Arhetipul
istoric al unei femei spion este Mata Hari, curtezana olandeză acuzată că a
strâns informații pentru germani în timpul Primului Război Mondial și care a
fost executată de un pluton francez. Dar încă din 1945, Maxwell Knight – un spion din timpul războiului despre care se spune că ar fi fost modelul pentru
șeful spionajului M. al lui Fleming – a încercat să respingă ceea ce el a numit
o „prejudecată de lungă durată și nefondată“ împotriva angajării femeilor și a respins ideea că sexul a jucat „un rol
neliniștitor și periculos în munca lor“.

Prima femeie la putere

Drumul pe care Kathy l-a parcurs ca să ajungă în SIS a
fost unul clasic: era în al treilea deceniu al vieții, de-abia își terminase
doctoratul în Literatură și încerca pentru a doua oară să participe la
programul de formare a studenților organizat de Ministerul britanic al
Afacerilor Externe. Kathy a fost
redirecționată către spionaj printr-o scrisoare în care era invitată la un
interviu pentru „oportunități alternative“ din afara țării, despre care i s-a spus să nu
discute cu nimeni. A vrut dintotdeauna să fie ambasador, dar era intrigată și
de această organizație paralelă și de modalitățile prin care ea interacționează
cu străinii. Primul job al lui Kathy era legat de armamentul iranian, dar a
progresat la roluri în care coordona agenți din toată lumea. Pentru a-și
îndeplini sarcinile, ea a trebuit să ducă o viață captivantă: a călătorit, a
învățat să vorbească limbi noi și să intre în pielea unor popoare și culturi
noi.

Kathy își amintește de zilele dinainte de introducerea
datelor biometrice, când trecea granițele țărilor în care se infiltra pe jos și
își schimba deghizarea pe drum. Peruca ei preferată era o coamă roșcată în
stilul anilor ’70 ai actriței Farrah Fawcett. Uneori se plimba
cu 50.000 de lire sterline în poșetă, aceștia fiind probabil banii cu care îi
plătea pe agenții din țara în care se afla – Kathy nu a vrut să ofere detalii
despre acest subiect. Discuțiile despre pericolele pe care le presupune munca
lor sunt cele mai incomode, după cum povestește Kathy. Aștepți într-o cameră de
hotel întrebându-te cine o să bată la ușă și dacă acea persoană este cea pe
care o aștepți și care speri să fie sau dacă o să fie altcineva, cum ar fi un
ofițer al poliției locale. Deci, probabil că există o energie care creează
neliniște mai degrabă decât teamă pentru siguranța ta fizică. Kathy privește
meseria ei cu mult optimism. „Rareori mă simt stresată la muncă. Am avut zile
groaznice, dar nu am avut niciodată o zi plictisitoare“. Pe scurt, viața de spion le aduce pe
toate: recrutări tensionate, aventuri peste mări și oceane, dejucarea
comploturilor inamice – satisfacții profesionale și sacrificii personale.

Aproape de străini, departe de
prieteni

Metodele clasice prin care bărbații spioni își făceau
legături cu agenți de sex masculin nu funcționau pentru Kathy. „Nu stăteam
toată noaptea cu un agent să beau whiskey“, povestește ea, explicând că trebuia să
găsească alte tactici care să funcționeze în cazul ei, precum atunci când îi
invita pe agenți acasă la ea, câștigându-le astfel încrederea. La un moment dat, s-a apucat de golf în încercarea de a construi relații cu
un potențial agent care era obsedat de sport. Nu a mers bine: „Profesorul meu
de golf, la a treia lecție a spus: «Acesta nu este jocul tău»“.

De multe ori spionii duc vieți paralele

Spionii nu se aseamănă prea mult cu restul populației,
iar să lucrezi pentru MI6 este o experiență deosebit de stranie. Nu poți să
spui nimănui, mai puțin membrilor apropiați ai familiei, cine este superiorul
tău – nu poți să dezvălui niciun detaliu despre activitățile tale de zi cu zi. Trebuie
să îți închizi telefonul cu mult înainte de a te apropia de sediul agenției –
ziguratul de smarald din cartierul Vauxhall de la Londra. Odată ajuns acolo,
îți lași telefonul la intrare. Accesul la internet este limitat, iar contactul
cu lumea exterioară se face cu telefonul fix. Gestionarea vieții personale este
neobișnuit de problematică, iar tranzacțiile mai complicate, precum
achiziționarea unei case, sunt „un coșmar“, după cum a dezvăluit un
ofițer al serviciilor de informații.

Majoritatea prietenilor apropiați ai lui Kathy nu știu că
ea este un spion. La fel ca în cazul tuturor ofițerilor MI6, povestea cu care
își ascunde adevărata meserie este că lucrează la Ministerul de Externe, iar tactica
ei este să descrie un rol „atât de plictisitor încât nimeni nu o să te mai
întrebe din nou. Cred că săracilor mei prieteni le este milă de mine. Unii dintre ei sunt conștienți de ceea
ce fac pentru că, la un moment dat, devine absurd să am șase telefoane în
poșetă, iar când unul sună, trebuie să plec“.

Directoarea adjunctă a MI6, cu cărțile pe față

Curiozitatea despre oameni este ceea ce a atras-o pe Rebecca,
directoarea adjunctă a MI6, către domeniul spionajului încă de la început.
Femeia de peste 50 de ani, cu o față rotundă, ochelari Cubitts cu rame drepte
și ochi verzi-căprui pătrunzători nu se declară deloc curajoasă. Rebecca nu suportă locurile înalte și nu este „înnebunită
după avioane“. Din cauza fricii de înălțime, nu îi plac prea mult nici podurile. Când
cererea Rebeccăi de a se angaja la Ministerul de Externe i-a fost respinsă, pe
vremea când avea puțin peste 20 de ani, un gentleman elegant i-a propus, la o
ceașcă de cafea, să fie spioană. „M-am gândit că treaba pe care o descrie acest
tip sună destul de captivant. Și nu în sensul de aventuri à la James Bond. Îmi
amintesc că mă gândeam că psihologia acestui lucru sună destul de interesant“, a povestit Rebecca.

Felul în care ea privește arta spionajului are o aură de
puritate. Nu pare interesată în aspecte precum teatralitatea, decepția și
deghizarea, iar filmele cu spioni o
plictisesc. „Dacă ar ști ei ce se întâmplă cu adevărat […], realitatea este
de un milion de ori mai interesantă! Să îți dai seama de piesele lipsă ale unui
puzzle, fragmentele de informații care explică de ce țările fac anumite lucruri
sau de ce liderii foarte ostili au intențiile pe care le au, să stai cu cineva
câteva ore și să pui cap la cap toate lucrurile împreună, asta este magie“.
Când copiii ei au ajuns la adolescență, Rebecca s-a hotărât să le spună că este spion. „Erau foarte raționali și m-am gândit că
informația nu va fi o povară pentru ei, că nu vor dezvălui secretul tuturor“.
În timp ce unii spioni aleg să nu le spună niciodată copiilor adevărul despre
ocupația lor, Rebecca a vrut ca ei să cunoască „cerințele ciudate“ pe care le
presupune viața sa profesională. Ieșită acum la pensie, Rebecca se teme că
femeile se exclud încă pe ele însele din această breaslă „pentru că se gândesc
că nu reprezintă imaginea de spion pe care o vezi la televizor“.

Stella Rimington, fost director general al MI5. Foto: AFP

Sacrificiu de familie

Multe spioane de succes sunt singure. Altele se chinuie
să jongleze cu o meserie care le cere să petreacă mult timp în străinătate, cu
carierele partenerilor și cu educația copiilor. Recrutările pline de tensiune,
aventurile de peste mări și satsifacția de a zădărnici comploturile inamicilor
– cât de mult merită ele când știi ce ai de înfruntat: minciunile de zi cu zi,
pericolele, secretele pe care trebuie să le ascunzi de cei dragi? Chiar dacă
femeile pot fi spioane excelente, cât de multe dintre ele își doresc să facă
această meserie și de ce? Ce este un spion? Warrell spune că, din discuțiile cu
spioanele care conduc o bună parte din MI6, a dedus că a fi un spion înseamnă
să faci, nu doar să vorbești, și să lupți, nu doar să observi. Reacția Adei,
șefa tehnologiei, se apropie cel mai mult de un răspuns la toate aceste
întrebări. Sub permisul de securitate pe care îl ține la gât, Ada ascunde un
card pe care și-a notat un citat dintr-un discurs susținut de Teddy Roosevelt: „Nu
cel care critică este important, ci omul care coboară în arenă, a cărui față
este mânjită cu sudoare și sânge, care luptă cu vitejie și care, în cel mai bun
caz, cunoaște într-un final triumful unei realizări mărețe și, în cel mai rău
caz, dacă eșuează, măcar o face îndrăznind din răsputeri“.

Este posibil
ca ofițerii, atât bărbați, cât și femei, care trăiesc în străinătate își
implică familiile în moduri mai deschise, cum ar fi în timpul supravegherii,
mult mai des decât vor admite. Există chiar precedente istorice pentru
prezența copiilor în timpul sarcinilor operaționale sensibile. Dezertorul KGB
Oleg Gordievski a fost extras din Uniunea Sovietică în 1985 de doi diplomați
britanici și soțiile lor, dintre care una i-a adus copilul. Când câinii
vameșilor s-au adunat în jurul mașinii la granița cu Finlanda, mama bebelușului,
îngrijorată că aceștia ar detecta agentul ascuns în portbagaj, a început un
schimb cu scutecul copilului chiar deasupra locului în care era ascuns și a
aruncat scutecul murdar la pământ, câinii fugind îngroziți, conform unei
relatări a autorului Ben Macintyre. Cu două decenii mai
devreme, în 1961, MI6 a conceput un plan pentru ca soția șefului stației din
Moscova să colecteze informații de la un spion militar sovietic. Se întâlnea cu
el într-un parc, unde le oferea copiilor dulciuri dintr-o cutie care conținea
și recipiente secrete de filmare. MI6 a refuzat să comenteze dacă astfel de
activități continuă și astăzi.

În laboratorul lui Q.

Pe vremea când conducea operațiunile agenților de pe teren,
Ada (acum Q.) crea în mod fățiș asocieri familiale, iar pentru Ada, spionajul a
fost dintotdeauna singurul job pe care a vrut să îl aibă. O „tocilară“, după cum se descrie ea, Ada povestește cu drag despre prima
ei misiune în domeniul neproliferării despre care spune că este o combinație
între înțelegerea „științei foarte profunde“ din spatele tehnologiei nucleare și formarea
de „relații incredibil de apropiate cu un număr de agenți diferiți care își
riscau viețile pentru a putea să împartă secrete cu noi“. Acești agenți sunt esențiali pentru misiunile
interpersonale de colectare a informațiilor, pentru identificarea celulelor
teoriste, programelor de înarmare și, tot mai des, în războiul cibernetic.

În timp ce MI5, agenția de spionaj intern, cultivă surse din
interiorul Marii Britanii, ofițerii MI6 iau contact cu persoane din întreaga
sferă culturală, lingvistică și religioasă a Planetei – le cer oamenilor să își
trădeze țările și guvernele. Legătura dintre agent și spion este ca nicio alta,
intensificată fiind de pericolul pe care relația lor o prezintă pentru amândouă
părțile. Ada a fost prima femeie
care a primit rolul lui Q. la nivelul de director general. Atletică și înaltă,
cu părul blond tuns scurt, îi place să poarte broșe mari în formă de insectă,
care uneori atrag priviri suspicioase de la persoanele din domeniu cu care
interacționează pentru că arată ca și când ar putea ascunde în interiorul lor o
cameră sau un microfon.

Camuflarea cea de toate zilele

Laboratorul lui Q. din filmele cu James Bond
arată ca un atelier subteran cu aspect de peșteră unde se găsesc mașini Aston
Martin, pachete de țigări explozibile și, în ultimii ani, pereți plini de
monitoare. Cu toate că lui Warrell nu i-au fost arătate prototipurile la care
se lucrează în laboratorul spionilor, Ada i-a spus că departamentul ei se ocupă
cu camuflarea unor dispozitive de înaltă tehnologie în obiecte de zi cu zi,
precum ceasuri, cești de ceai, nasturi și, bineînțeles, broșe. Ea a descris cultura Q. a departamentului pe care îl
conduce drept „o convingere că poți duce lucrurile la bun sfârșit. Este acel
echilibru splendid între a fi foarte binedispus și foarte serios în același
timp“. Cu toate că nu are o pregătire tehnică, ea se bazează pe
expertiza ei operațională pe care a dobândit-o în misiunile desfășurate în
afara țării în timpul cărora a învățat limba arabă și s-a ocupat de agenți
chiar și în zonele de război.

Eliza Manningham-Buller, fost director general al MI5. Foto: AFP

O situație care a prezentat probleme practice neobișnuite a
fost la începutul unei misiuni când i-a fost încredințată o mașină blindată,
iar Ada a devenit primul ofițer în serviciu care să întrebe unde se află
punctele de ancorare Isofix în care trebuia să monteze scaunul pentru copii.
Faptul că avea o familie de crescut nu a împiedicat-o să își îndeplinească
misiunile în străinătate – fiind gravidă, a putut încuraja conversații
neobișnuite. Unele dintre cele mai dure negocieri au devenit mai blânde,
vorbind cu agenții despre ceea ce își doresc ei pentru propriii lor copii sau
pentru următoarea generație.

Spre deosebire
de personajele din filme care pleacă din Londra pentru operațiuni urgente,
majoritatea ofițerilor SIS lucrează în ambasadele străine sub acoperire
diplomatică. O cantitate relativ mică din timpul lor este ocupată cu lucrări
sensibile din punct de vedere operațional. „Vi se oferă multă autonomie pentru
a afla cum să vă faceți treaba în orice circumstanță în care vă aflați“, spune
Ada. „Când ești detașat în străinătate, la suprafață, trăiești o viață foarte
obișnuită. Putem face lucruri extraordinare în slujba țării, dar este foarte
important să arăți obișnuit“.

Claire
Hubbard-Hall, un istoric al spionajului, dă vina pe cultura populară pentru că
a „încadrat“ pe nedrept viziunea
publică asupra femeilor spion drept „foarte sexualizate“. Profesorul – care scrie o biografie a ceea ce ea
numește „femeile uitate“ ale serviciului de informații britanic, inclusiv nelipsita
secretară MI6 care a inspirat-o pe Miss Moneypenny în romanul lui Fleming –
spune că cuvântul „secretară“ a fost adesea folosit pentru a deghiza femeile
ale căror roluri au evoluat mult dincolo de el. Acest lucru explică
obscuritatea relativă a femeilor care lucrează la operațiuni și statutul
înșelător al majorității personalului feminin. Restricțiile impuse femeilor
spion le fac, de asemenea, excepțional de greu de cercetat. Până în 1973, cele
care s-au căsătorit au fost nevoite să părăsească imediat serviciul. Drept
urmare, multe au rămas singure și nu au avut niciodată copii – istoricii
trebuie să caute documente, cum ar fi jurnalele îngropate în arhivele familiei.
Găsirea
adevăratei domnișoare Moneypenny a fost, spune Hubbard-Hall, „ca încercarea de
a găsi o fantomă“.

Misoginismul
lovește ca un bumerang

SIS rămâne în urma
MI5, care și-a numit prima femeie director general, pe Stella Rimington, în
1992, iar pe a doua, Eliza Manningham-Buller, zece ani mai târziu. Amândouă au experimentat multă misoginie: Rimington scrie în memoriile sale
că primele sarcini ale carierei ei au fost să facă ordine în casele conspirative
și să le aprovizioneze cu alimente.

Manningham-Buller
spune că sexismul pe care l-a experimentat în anii 1970 s-a născut dintr-un
paternalism enervant. De fapt, ea a descoperit curând că a fi femeie avea
avantaje operaționale. Odată, ea a fost adusă pentru a ajuta la interogarea unui
ofițer de informații rus din SUA care refuzase să vorbească cu vreunul dintre
colegii ei. „El a crezut clar că sunt neimportantă și a început să se laude cu
toate lucrurile pe care le făcuse“, spune ea. În
timpul primei vizite în Rusia ca director general al MI5, în 2003,
Manningham-Buller a cerut să folosească baia și a fost uimită să constate că
Lubianka, sediul serviciului de securitate FSB al Rusiei, nu avea toaletă
pentru doamne.