6.6 C
Londra
marți, martie 5, 2024

Statele Unite ale Americii, tărâmul tuturor problemelor: război, discriminare, asasinate SPECIAL

1968 a fost probabil cel mai turbulent an din istoria de aproape două secole și jumătate pe atunci a Statelor Unite ale Americii. A avut de toate: două asasinate politice tulburătoare, o înverșunare tot mai mare împotriva unui război sângeros purtat la aproape 14.000 de kilometri depărtare, frământări rasiale, proteste violente, hippies nonconformiști, un nou val al feminismului și… imnul contracultural al lui John Lennon, „Revolution“, marcat de mesajul „Cu toții vrem să schimbăm lumea“.

Reclama Google

1968 a fost apogeul protestelor în SUA

Deceniul 1960-1970 pare să fi început cu speranță și optimism în Statele Unite, cu întrezărirea unui oarecare consens sub conducerea democratului catolic John F. Kennedy. Angajat împotriva tiraniei, bolii, sărăciei și războiului, JFK le-a cerut americanilor încă de la inaugurarea președinției sale, la 20 ianuarie 1961, să i se alăture în combaterea acestor flageluri. „Nu vă întrebați ce poate face țara voastră pentru voi, întrebați-vă ce puteți face voi pentru țara voastră“, a proclamat cel de-al 35-lea președinte american. Pe cât de inspirator era acest îndemn, pe atât de periculos era într-o țară cu o armonie fragilă, unde fiecare vedea angajamentul în slujba binelui în felul lui. Unii studenți, mânați de idealuri de stânga, aveau o problemă cu establishmentul universitar și, prin extensie, cu cel politic, afro-americanii doreau statut egal și pledau neobosit pentru abolirea legilor cu caracter rasist Jim Crow, unele femei se declarau dezgustate de stereotipurile de gen care le încadrau doar în rolul de gospodine, în timp ce o nouă mișcare, hippie, punea sub semnul întrebării valorile tradiționale ale vieții americane.

Războiul din Vietnam, „o promisiune“ transformată în traumă națională

Practic, o sumedenie de resentimente culturale și politice s-au suprapus pentru a face din 1968 un an foarte agitat în Statele Unite. Poate cel mai important dintre ele era legat de implicarea armatei americane în războiul din Vietnam, care a crescut considerabil pe vremea președinției influentului democrat Lyndon B. Johnson, succesorul lui John F. Kennedy, asasinat pe 22 noiembrie 1963. De la 16.000 de consilieri și instructori în 1963, Statele Unite mobilizaseră aproape 530.000 de soldați până în 1968 în eforturile de a stăvili extinderea comunismului în această țară din Asia de Sud-Est. „De ce ne aflăm în Vietnam? Ne aflăm acolo pentru că trebuie să ținem o promisiune… A lăsa Vietnamul în voia sorţii sale ar însemna să zdruncinăm încrederea tuturor acelor popoare în valoarea angajării americane“, a explicat președintele Johnson într-un discurs susținut în 1965 la Universitatea Johns Hopkins. Thailanda, Birmania (Myanmar astăzi) și restul Asiei de Sud-Est ar cădea pradă comunismului în cazul neangajării Statelor Unite în Vietnam, repeta secretarul de stat Dean Rusk.

Însă mulți dintre tinerii anilor ’60, crescuți într-o societate relativ prosperă după cel de-Al Doilea Război Mondial, nu erau convinși cu privire la misiunea unei Americi apărătoare a democrației și libertății în lume, în condițiile în care, în opinia lor, avea lacune interne în respectarea acestor valori. Opoziția față de războiul din Vietnam izvora mai ales dintr-un grup de organizații de tineret din noua stângă precum Studenții pentru o Societate Democratică și Mișcarea pentru Libertatea Cuvântului, cărora li s-au adăugat marxist-leniniști radicali din Partidul Panterelor Negre. Împotrivindu-se morții în „mocirla“ din Vietnam, numeroși studenți evitau înrolarea prin amânări și scutiri, în timp ce unii fugeau în Canada și în Suedia. Astfel, în 1965-1966, studenții reprezentau doar 2% dintre soldații desfășurați în Vietnam.

„Opriți războiul!“

Activismul anti-război s-a intensificat treptat pe măsura înmulțirii sicrielor și imaginilor dramatice de pe front. La 15 aprilie 1967, circa 500.000 de manifestanți au mărșăluit din Central Park către sediul ONU din New York pentru a solicita încetarea implicării americane în Vietnam. „Hei, hei, Johnson hei, câți copii să ucizi mai vrei?“, au scandat ei. Zeci de mii de tineri și-au ars public ordinele de recrutare, generând astfel, potrivit istoricilor George Brown Tindall și David E. Shi, faza de rezistență a mișcării anti-război.

Rezistența a luat amploare în anul următor, marcat încă din prima lună de escaladarea ostilităților pe front. Pe 31 ianuarie, forțele nord-vietnameze au încălcat tradiționalul armistițiu cu ocazia sărbătorii Tet (Anul Nou vietnamez) și au lansat o serie de atacuri coordonate împotriva a peste 100 de orașe și avanposturi din Sud, ocupând temporar chiar și Ambasada Statelor Unite de la Saigon (Ho și Min astăzi). Armata americană a răspuns pe măsură. Circa 1.500 de americani au murit în timpul acestor ostilități, ceea ce a provocat o undă de șoc în Statele Unite. Publicații importante precum „Time“ și „Newsweek“ au început să ceară retragerea din Vietnam, în timp ce reputatul jurnalist Walter Cronike și-a exprimat scepticismul în privința obținerii victoriei. „Dacă l-am pierdut pe Walter, (…) l-am pierdut pe domnul Cetățean American de Rând“, a reacționat Lyndon B. Johnson.

Manifestațiile antirăzboi au crescut în 1968. FOTO: Wikipedia

Manifestațiile antirăzboi au crescut în 1968. FOTO: Wikipedia

Presiunea pentru retragerea din Vietnam devenea apăsătoare pentru președintele american. „Opriți războiul!“, „Ne plângem soldații, mor în zadar“, insistau zi de zi protestatarii în jurul Casei Albe în timp ce aprindeau lumânări și împărțeau fluturași cu apeluri la pace. Scandările răsunau atât de tare, încât se auzeau din interiorul Casei Albe – „Nu existau suficiente ziduri care să te apere de asta“, mărturisea mai târziu fiica cea mică a președintelui Johnson, Luci.

Presat de opinia publică, cu doar 26% sprijin pentru război, Lyndon B. Johnson a suspendat bombardamentele din Vietnam și și-a anunțat retragerea din cursa pentru realegerea la Casa Albă. Intervenția Statelor Unite a continuat încă cinci ani, dar din primăvara anului 1968 factorii de decizie de la Washington căutau deja o cale de ieșire cu o imagine cât mai bună posibil pentru armata americană, negocierile deschizându-se în mai, la Paris.

Două asasinate zguduitoare

Retragerea lui Johnson din cursa prezidențială a fost urmată de două acte dramatice pentru democrația americană: asasinarea proeminentului activist politic Martin Luther King Jr. și a candidatului la președinție Robert F. Kennedy.

Pe 4 aprilie 1968 Martin Luther King era împușcat mortal pe balconul unui motel din Memphis, Tennessee, unde se afla pentru a-i susține pe angajații de culoare de la societatea locală de canalizare care cereau salarii mai mari și tratament nediscriminatoriu în raport cu albii. Asasinul fusese identificat în persoana lui James Earl Ray, un fost condamnat pentru mai multe infracțiuni minore. Acesta ar fi fost motivat, potrivit istoricilor Stuart Wexler și Larry Hancock, de obținerea unei recompense de 100.000 de dolari de la Cavalerii Albi din Mississippi, considerat drept cel mai rasist grup de la acea vreme din societatea pentru supremația albilor Ku Klux Klan.

Martin Luther King Jr., unul dintre liderii protestelor din SUA. FOTO: AFP

Martin Luther King Jr., unul dintre liderii protestelor din SUA. FOTO: AFP

În ziua sfârșitului său tragic, la doar 39 de ani, pastorul baptist din Atlanta (Georgia) era deja un simbol al afro-americanilor, fiind laureat, cu patru ani mai devreme, al Premiului Nobel pentru Pace. Un orator remarcabil ghidat de principiul non-violenței, King a condus marșuri vibrante în favoarea dreptului la vot, pentru eliminarea discriminării rasiale și alte drepturi civile elementare pentru cetățenii americani de culoare. Asasinarea sa, produsă după discursul premonitoriu „Am fost în vârful muntelui“, a fost urmată de un val de exprimare a furiei în circa 100 de orașe din Statele Unite, cele mai grave tulburări având loc la Chicago și Washington D.C.

Odată cu dispariția lui Martin Luther King, senatorul democrat Robert F. Kennedy (RFK), fratele mai mic al președintelui asasinat, căpăta alura unui lider național capabil să stârnească respect și entuziasm în jurul viziunilor sale. Dar, două luni mai târziu, pe 6 iunie, RFK avea același final tragic, fiind împușcat în seara zilei anterioare în timp ce traversa bucătăria unui hotel din Los Angeles după susținerea discursului de victorie în importantul scrutin preelectoral din California. Asasinul, Sirhan Sirhan, un palestinian în vârstă de 24 de ani pe atunci, și-a motivat fapta ca semn de răzbunare față de declarațiile de sprijin făcute de victimă în favoarea Israelului.

Robert Kennedy, favorit pentru Casa Albă. FOTO: Wikipedia

Robert Kennedy, favorit pentru Casa Albă. FOTO: Wikipedia

RFK era răpus în timp ce se prefigura într-un candidat serios la Casa Albă. Unii credeau că el putea fi acel politician capabil să confere coeziune într-o Americă fragmentată și sfâșiată de ostilitatea rasială. Cum? Candidatul Kennedy vedea o soluție în a-i convinge pe nevoiașii de culoare, cât și pe cei albi să se unească în jurul intereselor comune de clasă. Însă această aspirație a dispărut odată cu el. Potrivit istoricului Steven M. Gillon, cele două asasinate i-au demoralizat pe manifestanții anti-război și au insuflat ideea că vechea gardă își va consolida controlul asupra țării.

„O națiune în spasmele violenței“

Fără îndoială, cele mai agitate zile ale anului 1968 în Statele Unite s-au petrecut la sfârșitul lunii august, în Chicago, cu ocazia Convenției Naționale privind desemnarea nominalizatului democrat în cursa finală din noiembrie pentru Casa Albă. Desfășurată pe 28-29 august, Convenția Națională Democrată din 1968 rămâne una dintre cele mai tensionate din istorie, de la dezbaterile și agitația din interiorul Amfiteatrului Internațional, locul lucrărilor, până la confruntările din stradă. Delegații democrați nici nu sosiseră la Convenție că orașul Chicago era plin de demonstranți anti-război și anti-sistem din diverse grupuri: rezistența, noua stângă, hippies, Panterele Negre etc. Unii dintre ei amenințaseră cu sabotarea marii reuniuni democrate prin diferite trucuri, de la ademenirea delegaților cu droguri LSD și a soțiilor acestora cu tineri „cool“ până la anarhie pe străzi. „Văd revoluția ca pe un amuzament“, spunea Abbie Hoffman, cofondator al Partidului Internațional al Tineretului. Primarul ultraconservator al orașului, Richard J. Daley, a luat amenințările în serios și a mobilizat 24.000 de polițiști și membri ai Gărzii Naționale din Illinois.

Panterele Negre, unul dintre cele mai violente grupuri. FOTO: Wikipedia

Panterele Negre, unul dintre cele mai violente grupuri. FOTO: Wikipedia

Dezbaterile de la Convenție au fost încinse, mai ales pe tema războiului din Vietnam. Când președintele Johnson a reușit să-și impună prin vot punctele de vedere, delegația din New York și-a pus banderole negre și a început să protesteze cântând „We Shall Overcome“, un imn al mișcării pentru drepturile civile. Oricât de tensionat era acel moment, adevărata acțiune avea loc afară, unde spiritele se încinseseră la cote maxime, după ce poliția efectuase percheziții, întrerupsese concerte și reținuse lideri ai contestatarilor, inclusiv pe gălăgiosul radical de stânga Tom Hayden. O scenă pe larg difuzată la televizor a fost „arestarea“ porcului Pigasus, care întruchipa candidatul democrat la nominalizare de la convenția satirică a manifestanților. Cele mai violente scene s-au petrecut pe 28 august, când poliția a făcut uz de bastoane și gaze lacrimogene pentru a bloca un marș între Central Park și Amfiteatrul Internațional, apoi pentru a-i ține la distanță pe protestatari de Conrad Hilton, unde erau cazați mulți dintre delegații la Convenție. Comediantul Dick Gregory, participant la proteste, a denunțat brutalitatea aleatorie a forțelor de ordine, spunând că acționau la comanda primarului și a „escrocilor din centrul orașului“.

Potrivit ziarului britanic „The Guardian“, după patru zile și nopți de violență la Chicago, „668 de persoane au fost arestate, 425 de manifestanți au fost tratați în instituții medicale temporare, 200 au fost tratați la fața locului, 400 au primit primul ajutor în urma expunerii la gaze lacrimogene și 110 au mers la spital“. Totodată, 192 de polițiști au fost răniți.

Unii demonstranți au crezut sincer în atragerea maselor prin momentul Chicago, în special din cauza comportamentului poliției, dar nu s-a întâmplat astfel. Până la urmă, fermitatea arătată de primarul Daley a rezonat mai mult cu așteptările opiniei publice, mai ales în cazul evenimentelor petrecute în fața Conrad Hilton, care au fost transmise în direct la televizor. În fața publicului din întreaga țară, Samuel Brown, un activist anti-război angajat de senatorul Eugene McCarthy în calitate de coordonator de tineret al campaniei sale prezidențiale, s-a arătat dezgustat de manifestanții care încercau să-și impună voința strigând obscenități și perturbând orașul în loc să fie drăguți.

Și publicul a fost de acord. Primarul Daley s-a lăudat că a primit 135.000 de scrisori de susținere pentru măsurile luate și doar 5.000 de condamnare. Sondajele îi dădeau dreptate, unii subliniind că poliția „nu a fost suficient de dură“ cu manifestanții. Sentimentul general la acea vreme era că hipioții nu făceau decât să distrugă tot ce mai era bun în America, iar forțele de ordine din Chicago acționaseră corect împotriva acestei „categorii antisociale periculoase“.

De la violență la protecția mediului

În umbra acestor evenimente, candidatura vicepreședintelui Hubert Humphrey era compromisă. Contracandidatul său, republicanul Richard Nixon, ar fi beneficiat indirect de momentul Chicago. De altfel, s-a comentat adesea prin presa de peste Atlantic că în seara zilei de 28 august America a decis să voteze pentru Nixon, care era văzut drept un om al stabilității și ordinii dorite de „majoritatea tăcută“. „O națiune care păruse a fi pe pragul autodistrugerii, în spasmele violenței, aștepta de la Richard Nixon să-i asigure ceea ce promisese în timpul campaniei sale: «pace onorabilă» în Vietnam și un teren comun pe care o majoritate a americanilor, fie ea tăcută sau nu, să se poată regăsi“, remarcă istoricii Tindall și Shi.

Pentru Statele Unite, 1968 a însemnat răbufnirea unor frustrări și nemulțumiri care, odată estompate, s-au reorientat către alte cauze, unele dintre ele regăsindu-se în prezent. Pe fondul sucombării Noii Stângi și Panterelor Negre, desemnate de FBI drept cea mai mare amenințare la adresa securității interne a Statelor Unite, precum și estompării protestelor anti-război, un larg segment al populației americane se îndrepta spre o altă cale a autorealizării și dreptății sociale. Un sondaj efectuat de „The New York Times“ în 1969 în campusuri universitare dezvăluia că numeroși studenți se reorientau de la mișcarea anti-război către protecția mediului, o cauză care avea să frământe întreaga lume, nu doar Statele Unite.

Cultură în numele păcii

John Lennon, unul dintre artiștii protestelor din 1968. FOTO: Shutterstock

John Lennon, unul dintre artiștii protestelor din 1968. FOTO: Shutterstock

Anul 1968 a fost totodată bogat și pe alocuri inițiator în expresii culturale ale schimbării. Istoricul Steven M. Gillon își amintește că NBC a lansat o nouă comedie, „Rowan & Martin’s Laugh-In“, care a schimbat convențiile TV cu umorul său ireverențios. Comedia neagră „The Graduate“, al cărei protagonist, un student nehotărât, este sedus de o femeie mai în vârstă, dar se îndrăgostește până la urmă de fiica acesteia, a adus în atenția publicului american rebeliunea și un subiect tabu, precum sexul, iar actorii Nichelle Nichols și William Shatner ofereau primul sărut interrasial într-o scenă din „Star Trek“. John Lennon a cântat „Revolution“, iar pe Broadway, piesa de teatru „The Boys in the Band“ a explorat ideea atracției pentru persoane de același sex. Spiritul rebeliunii a ajuns și la Jocurile Olimpice de Vară de la Mexico, unde atleții americani Tommie Smith și John Carlos au ridicat mâna în sus în semn de susținere a cauzei afro-americanilor.

Sursa – Adevarul

Daca vreti sa ne fiti alaturi si sa contribuiti financiar la proiectele noastre, puteti sa ne ajutati cumparandu-ne … o cafea tare 🙂

Buy Me A Coffee

Stiri Recente UK
Stiri Similare