Un final al războiului care dă fiori Ucrainei. Viziunea lui Trump, dincolo de acordul de pace

Un final al războiului pe care nimeni din Ucraina nu și-l dorea și despre care puțini au convingerea că va fi durabil ar fi un acord prin care Kievul să cedeze 20% din teritoriul său Rusiei, în timp ce granița va fi puternic militarizată, relatează The Telegraph, într-o amplă analiză referitoare la cum ar putea arăta pacea.

Într-un scenariu pentru încheierea războiului, pacea va fi asigurată de cuvântul de gentleman al lui Vladimir Putin și de o forță multinațională europeană. Nici America, nici NATO nu vor fi obligate să apere Ucraina în eventualitatea în care Rusia atacă din nou.

Această înțelegere comportă riscuri evidente, dar este doar un aspect. Celălalt, care a șocat guvernele europene că Donald Trump și Putin par să fi discutat problema fără să se consulte cu nimeni. Președintele ucrainean Volodimir Zelenski s-a întâlnit vineri cu vicepreședintele SUA, JD Vance. Dar a fost limpede că adevărata acțiune a avut loc între președinții american și rus, în altă parte.

Pe de altă parte, o înțelegere obținută de Trump nu trebuie să fie neapărat un dezastru pentru Ucraina.

Există atât riscuri, cât și oportunități, spune Pavlo Klimkin, fost ministru ucrainean de externe în perioada în care au negociate acordurile de la Minsk în 2014 și 2015.

Acestea au fost încheiate atunci doar pentru a câștiga timp, dar acum un acord este mult mai riscant, notează el.

„După câte înțeleg, pentru echipa lui Trump, angajarea în discuții cu Putin nu este doar despre acest proces de negociere. Este, de asemenea, despre încercarea de a-i decupla pe ruși de China, de a ne angaja cu ei în ceea ce privește stabilitatea strategică și multe alte chestiuni. Așadar, există riscul de tranzacții la mai multe niveluri”.

Cum ar arăta pacea

Datele unui acord privind încheierea războiului, așa cum le-a prezentat Pete Hegseth, noul secretar american al apărării, sunt următoarele: o revenire la granițele Ucrainei din 2014 ar fi „nerealistă”. Implicit, Rusia nu va fi obligată să renunțe la nimic din ce a ocupat, astfel că acordul ar presupune o înghețare a frontului pe liniile actuale.

În aceste condiții, ambele părți se simt probabil stimulate să lupte în următoarele zile și săptămâni pentru a-și asigura cât mai mult din acest front.

Presupunând că niciuna dintre ele nu obține o străpungere majoră, noua linie de contact s-ar întinde de la gura râului Nipru, în Marea Neagră, spre nord-est, până la Harkov.

Negocierile se vor purta probabil asupra detaliilor. Ucraina deține teritorii în Rusia, în regiunea Kursk, și ar putea fi în poziția să le schimbe pentru, de pildă, o fâșie din regiunea Harkov pe care Rusia o ocupă în jurul Kupiansk. Totuși, Moscova tot s-ar alege cu aproximativ 20% din teritoriul Ucrainei.

În plus, Hegseth a spus limpede că orice garanție împotriva unei invazii rusești trebuie să vină de la o forță „non-NATO” formată din trupe europene, nu și americane.

Aceste condiții le creează temeri ucrainenilor în măsura în care ei apreciază că apartenența la NATO este singura garanție de securitate capabilă să descurajeze Rusia să vină după mai multe teritorii în viitor.

Pe de altă parte, sugerează unele voci de la Kiev, o posibilitate e că Trump nu schimbă neapărat conversația, cât este revigorant de sincer în această privință.

„Trump a modificat semnificativ poziția față cea care era de facto poziția administrației anterioare”, observă Oleksandr V Daniluk, fost consilier al șefilor apărării și informațiilor ucrainene și analist la Royal United Services Institute.

„Biden nu vedea Ucraina în NATO și a fost categoric în această privință”.

În schimb, fostul oficial sugerează că declarația lui Hegseth despre refuzul SUA de a angaja forțe ar putea servi ca un îndemn util pentru națiunile europene. „Acum, de fapt, avem niște vești pozitive despre viziunea Americii referitor la implicarea trupelor europene în garanțiile de securitate pentru Ucraina”, susține el.

Ce ar însemna asigurarea unui armistițiu

Acest acord nu poate fi un „Minsk 3.0”, spune Hegseth, referindu-se la acordurile de încetare a focului din 2014 și 2015 , care s-au prăbușit în momentul când Rusia a decis să nu le mai respecte, declanșând un nou război.

Însă acordurile de la Minsk oferă un cadru de referință pentru ceea ce ar putea include un viitor acord de pace între Rusia și Ucraina.

În primul rând, linia frontului va fi înghețată de-a lungul liniei de contact, beligerantele fiind obligate să-și retragă armele grele în afara razei de acțiune.

Teoretic, precedentele acorduri au fost arbitrate de o misiune de observare a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), o asociație regională de securitate fondată în anii 1970 pentru a ține sub control Războiul Rece. Membrii săi au făcut inspecții jurul liniei de contact, numărând cu sârguință exploziile pe care le-au auzit, sistemele de arme, și măsurând diametrul și unghiul noilor cratere.

Erau neînarmați și nu aveau nici autoritatea, nici mijloacele de a aplica încetarea focului.

De fapt, observatorii și armatele în conflict au jucat un joc de-a șoarecele și pisica care a afectat credibilitatea comunității internaționale.

Un ofițer de artilerie ucrainean a dezvăluit că nu are de ce să se scuze că își ascundea obuzierele: dacă rușii îi bombardau camarazii din infanterie (ceea ce făceau frecvent), avea datoria să răspundă.

În anumite locuri – în special în satul Șirokinie, la est de Mariupol, precum și în zona industrială de la periferia sudică a orașului Avdiivka – războiul nu s-a oprit niciodată. Până în 2021, trupele ucrainene au raportat că rușii aruncau grenade din quadcoptere.

Lecția acordurilor trecute este neechivocă: fără garanții de securitate cu forțe înarmate, orice nou acord nu va putea fi implementat.

Și totuși, garanțiile de securitate europene par imposibil de pus în practică. De pildă, fostul secretar general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, a estimat că numărul de trupe necesare pentru a supraveghea linia armistițiului ar fi „între 50.000 și 100.000 de soldați”.

Fostul șef al armatei britanice, Lordul Dannatt, a spus că mai degrabă ar fi necesare forțe la extremitatea superioară a acestei estimări, iar Marea Britanie trebuie să furnizeze un număr semnificativ. „Adică, dacă ar fi să desfășurăm 10.000 de soldați, și o rotație de șase luni, asta ar bloca practic 30.000 sau 40.000 de soldați și practic nu avem acest număr disponibil. Deci sunt câteva probleme mari aici pe care politicienii actuali nu le-au luat în considerare”.

Ultima dată când trupele britanice au fost trimise în Europa pentru a opri trupele rusești a fost sub forma Armatei Britanice a Rinului (BAOR) postbelică. La apogeul lor, numărul a ajuns la 80.000 – dar asta se întâmpla în anii 1950, când armata avea 350.000 de soldați regulați și aproape jumătate de milion în total.

Potrivit datelor Ministerului Apărării din Marea Britanie, în prezent există doar 74.000 de soldați în armata regulată. Aproximativ 900 sunt desfășurați în Estonia ca parte a „prezenței avansate consolidate”. În aceste condiții, nu este de mirare că miniștrii britanici de externe și ai apărării, David Lammy și John Healey, au insistat că o pace durabilă presupune ca „Europa să facă mai mult pentru securitatea propriului continent”.

Situația din Donbas, înainte de invazie

Pe de altă parte, cel de-al doilea acord de la Minsk, care a ținut opt ani, un oarecare licăr de speranță sau poate doar un miraj privind o stabilitate pe termen lung.

Viața în regiunea industrială Donbas, puternic militarizată, nu a revenit niciodată la „normal”, și totuși minele și fabricile, chiar și din prima linie, și-au reluat operațiunile.

În partea ocupată de Rusia, investițiile îmbinate cu o poliție secretă nemiloasă și un vid juridic mai brutal decât orice exista în Rusia a ținut populația sub control.

De partea ucraineană, Mariupol, Sloviansk și Kramatorsk au început să beneficieze de un aflux de bani din partea guvernului central și a organizațiilor internaționale.

În satul Granitnoie, elevii de pe malul râului Kalmius, ocupat de ruși, se chinuiau să ajungă la școală pe malul ucrainean.

În cele din urmă, ucrainenii au reconstruit podul și au stabilit un punct de control la Stanitsa Luhanska, permițând localnicilor să traverseze linia de contact.

Și, firește, s-a născut o economie clandestină, cu contrabandiști care transportau bunuri și bani dintr-o parte în alta.

Înainte ca Putin să lanseze invazia la scară largă în 2022, ceva similar unei frontiere, imperfectă, dar mai mult sau mai puțin stabilă, începea să se contureze.

Bombardamentele au încetat, iar oamenii din Donbas puteau întrevedea un viitor oarecum pașnic.

Totuși, s-a dovedit că Putin nu era mulțumit.

O nouă Coree?

Viziunea americană pare să fie că de data aceasta va exista o frontieră demilitarizată în stil coreean, dincolo de care Ucraina poate prospera.

„Mi-ar plăcea să sper că va rămâne așa”, spune Pavlo Klimkin, ministru de externe al Ucrainei la momentul încheierii acordurilor de la Minsk.

„Dar bănuiesc că nu se va întâmpla, pentru că pentru Putin, însuși faptul existenței noastre contravine noii sale concepții despre Rusia ca civilizație statală, ceva similar China, India sau Iran. Așa că nu cred că se va menține, cu excepția cazului în care o descurajare credibilă face parte din conversație.”

Putin a insistat mereu că nu este interesat doar de o încetare a focului, ci de un acord permanent care ar implica subjugarea Ucrainei și o ordine de securitate europeană.

Cu alte cuvinte, subliniază Klimkin, există două componente ale păcii: bucata de hârtie ce va fi semnată indiferent dacă Ucraina are încredere că Putin se va ține de cuvânt; și condițiile de descurajare.

„Toată lumea trebuie participe la această conversație”, răspunde Klimkin, când este întrebat dacă pacea din Ucraina va depinde de Europa și nu de Statele Unite. „Problema este că europenii nu numai că sunt speriați, dar nici nu sunt siguri ce să facă în privința fricii lor”. Dacă, cu alte cuvinte, să se înarmeze sau să fie concilianți.

Există un alt obstacol, subliniază Daniliuk: în 2022, Putin a adoptat o lege prin care anexează oficial regiunile Donețk, Lugansk, Herson și Zaporojie – inclusiv teritoriile pe care nu le controlează. Constituția rusă interzice în mod expres cedarea de teritoriu odată ce acesta este dobândit.

„Problema fundamentală este că rușii sunt prinși în capcana deciziilor lor anterioare. Pentru ei, Ucraina ocupă 40% din regiunea Donețk, plus Zaporojie și Herson, și este o crimă să încetezi lupta”, a explicat el.

„Guvernul lui Putin este creativ în a eluda constituția rusă, dar nu văd cum vor ieși din asta. Nu văd cum ar putea scăpa de război.”

O nouă ordine mondială?

Presupunând că dilema modului de a opri lupta poate fi depășită, cea mai importantă problemă rămâne cum vor fi descurajați.

O teorie este că, în stilul tipic trumpian, America a schițat o poziție extremă de la care să înceapă negocierile. O îmblânzire a retoricii se poate vedea deja. Oficialii britanici din domeniul apărării au declarat vineri că americanii ar putea fi convinși să ofere acoperire aeriană pentru o forță de menținere a păcii în schimbul accesului la resursele ucrainene de pământuri rare.

Și, în mod reconfortant, deși derutant pentru Ucraina, ulterior, Hegseth a modificat cu blândețe linia dură. „Totul este pe masă”, a clarificat el. Nu însemna că Ucraina nu va putea fi în NATO în 25 de ani, a continuat el. Iar remarcile sale despre granițe nu au fost o „concesie”, ci o observație.

Chiar și așa, realitatea crudă pentru moment este că guvernul său a semnalat că s-ar putea să nu fie interesat de o garanție de securitate pe termen lung pentru Ucraina. Hegseth le-a spus miniștrilor apărării din NATO că Statele Unite nu se vor mai concentra „ pe securitatea Europei”. O versiune anterioară a discursului său era că America nu va mai fi „principalul garant de securitate al Europei”.

Unii oficiali europeni sunt preocupați însă că aceasta nu este doar o retragere, ci apariția unei noi ordini mondiale – una în care Ucraina este o carte care trebuie jucată în schimbul mai cuprinzător pe care, în opinia lui Klimkin, administrația Trump caută să-l aibă cu Rusia.

Drept dovadă, declarațiile administrației americane.

Marco Rubio, secretarul de stat al lui Trump, a declarat săptămâna trecută pentru Fox New că „nu este normal ca lumea să aibă o putere unipolară.

„A fost un produs al sfârșitului Războiului Rece, dar în cele din urmă aveam să ne întoarcem la un punct în care să avem o lume multipolară, mai multe puteri mari în diferite părți ale planetei”, a adăugat el.

Pentru academicieni, „multipolaritatea” este un termen teoretic care se referă la o lume cu centre de putere la nivel global egal de influente.

La sfârșitul anilor 1990, Evgheni Primakov, prim-ministrul creditat cu stabilirea viziunii asupra lumii pe care o dorește Putin, a făcut din aceasta un obiectiv al politicii externe ruse.

De atunci, a fost un pilon central al retoricii rusești, oficiali, inclusiv Putin însuși, exprimându-și viziunea despre cum ar trebui împărțită puterea globală.

„La un anumit nivel, a implicat o democratizare a afacerilor internaționale: nu vrem să trăim după dictatul Washingtonului, așa că ne dorim o lume cu mai multe centre de putere”, a explicat Sam Greene, profesor de politică rusă la King’s College din Londra.

Primakov a vrut ca Rusia să fie una dintre puținele puteri indispensabile și realmente suverane care reglementează o ordine multipolară. În acest scop, ar trebui să obțină supremația în fosta sferă de influență sovietică și să limiteze expansiunea NATO.

Cu alte cuvinte, este filozofia care stă la baza invaziei Ucrainei și are drept condiție recunoașterea sferelor de influență.

La moartea lui Primakov, în 2015, termenul era marginal în afara Rusiei.

Oficialii americani și occidentali îl percepeau drept un protest copilăresc față de realitățile adulte ale lumii, o criză de furie adolescentină a ceea ce Barack Obama a respins ca fiind doar o „putere regională”.

Astfel că un atare limbaj la un secretar de stat american este remarcabil.

Creează probabilitatea că rușii nu numai că au câștigat argumentul intelectual, dar că americanii caută să-și afirme propriul pol de influență.

O lume împărțită în trei

Primele acțiuni de politică externă ale lui Trump nu au avut nimic de-a face cu Rusia, China sau chiar Orientul Mijlociu, subliniază Michael Ignatieff, fost lider al Partidului Liberal Canadian.

În schimb, Trump și-a anunțat intenția de a achiziționa Groenlanda, de a prelua controlul asupra Canalului Panama și de a face din Canada „cel de-al 51-lea stat” sub amenințarea unor tarife devastatoare.

„Implicația la care toată lumea trebuie să se gândească este că aceasta este o declarație conform căreia America are o sferă de influență din Groenlanda în nord până în Chile în sud și dorește să aibă o integrare economică perfectă cu Canada și practic să ne absoarbă economic”, a spus Ignatieff.

„Dar cel mai grav aspect este că ar putea presupune cedarea unei sfere de influență Chinei în Asia de Est, uneia Rusiei la granițele estice ale Europei și practic să spună că lumea ar trebui împărțită în trei”.

Trebuie remarcat faptul că nici Trump, nici guvernul său nu au cerut în mod explicit o astfel de divizare a lumii. Mike Waltz, consilierul pentru securitate națională al Casei Albe, neagă planurile de a invada Canada. Dar el a observat totuși că America a trecut cu vederea „propria noastră emisferă unde avem energie, hrană și minerale critice pentru mult prea mult timp”.

 Precedente

Încă din 1494, prin Tratatul de la Tordesillas, Spania și Portugalia și-au împărțit planeta. Mai recent, la Ialta, în 1945, Winston Churchill, Franklin Roosevelt și Iosif Stalin au împărțit Europa. În literatură, viziunea întunecată a lui George Orwell asupra Oceaniei, Eurasiei și Asiei de Est într-un război etern prefigurează acest moment.

Studiile avertizează că mai multe hegemonii înseamnă mai multe conflicte: între marile puteri rivale care nu pot cădea de acord asupra unde se termină sferele lor, precum și între sateliții lor care nu vor să se supună. Deci, în timp ce Trump și-ar putea închipui că o lume multipolară este o cale către pace și stabilitate, alții sugerează că este o viziune deosebit de riscantă.

„Dacă aș fi la Kremlin sau adiacent Kremlinului, aș fi curios cu privire la gradul în care SUA ar putea destramă structurile care au stat la baza politicii sale externe de la cel de-al Doilea Război Mondial”, a spus profesorul Greene.

„Cred că europenii au foarte multe motive de îngrijorare. Au făcut o înțelegere istorică care a început în 1945 cu sosirea trupelor americane și a Planului Marshall. Asta ar trebui să provoace cutremure în Uniunea Europeană și printre factorii de decizie britanici”.

În Europa și în lume, departe de câmpul de luptă, momentul e de proporții istorice. Dar apelul telefonic al lui Trump cu Putin nu a făcut prea multă impresie pe front.

În tranșee, haosul de la München este irelevant, a spus Mihailo, un comandant de mortiere care luptă lângă Toretsk: rușii lansează periodic asalturi, ucrainenii încearcă să-i țină la distanță și așa dansul continuă.

Dincolo de tranșee, ca acum un secol, marile puteri imperiale se adună pentru a încheia o înțelegere și a stabili sfere largi de influență. Acum, ca și atunci, lumea așteaptă să vadă dacă rezultatul va fi stabilitate sau calamitate.