„Voi să nu muriți pentru țara care nu știe cu ce gloanțe au fost omorâți copiii ei”. Rana deschisă a poporului român de 36 de ani

Un preot român misionar în Scoția și Irlanda constată cu tristețe că la 36 de ani de la Revoluția din 1989 nu știm cine a tras în oameni. „Și după 36 de ani, tot ei sunt, în toate”, concluzionează Ioan-Florin Florescu cu tristețe.

Ioan-Florin Florescu, preot misionar în Scoția și Irlanda, și una dintre cele mai influente voci ale românilor din diaspora, a postat pe blogul său un text în care deplânge faptul că la atâția ani de la Revoluție nu știm cine a tras în oameni.

„Să nu muriți pentru o țară care nu știe cu ce gloanțe au fost omorâți copiii ei” – este titlul postării.

„Am să reiau acest text, până în ziua când am să aflu de mâna cui a murit, în zilele revoluției din decembrie, „împușcat cu gloanțe de proveniență necunoscută”, prietenul meu, soldatul Adrian Ioanesei. Până atunci, am să tot scriu, și am să spun copiilor mei, și la fiecare predică de 22 decembrie: să nu muriți pentru țara care nu ştie cu ce gloanțe au fost omorâți copiii ei”, a scris Florescu zilele trecute.

El susține că din când în când apar niște procurori, în momente bine alese, și ne aruncă praf în ochi că au mai deschis un dosar, că au mai audiat un inculpat, că într-o zi vom afla adevărul și vinovații vor plăti, dacă nu în fața justiției, măcar în fața istoriei.

„Au trecut 36 de ani și cred că ziua aceea e tot mai departe, cu fiecare martor care, inevitabil, moare, cu fiecare mărturie care se pierde, cu fiecare minciună care se scrie peste ce a fost atunci”, mărturisește preotul.

„Și după 36 de ani, tot ei sunt, în toate”

Florescu susține că un singur lucru este însă foarte clar: „în decembrie 1989, armata lui Ceaușescu a omorât de șapte ori mai puțini oameni decât noua armată, regrupată în jurul lui Iliescu și al vechilor securiști.” Pe 10 ianuarie 1990 apărea la Brașov primul număr al revistei studențești „Replica”, în care Florescu publica editorialul cu titlul: „Tot ei sunt!”. N-aveam nici 20 de ani, dar îmi trebuiseră doar câteva zile ca să-i văd cum se instalau din nou, la „județeana de partid”, la miliție, la procuratură, pretutindeni în noua putere, care se zvârcolea ca șarpele cu capul tăiat.”

Concluzia preotului este tristă: „Și după 36 de ani, tot ei sunt, în toate, dacă nu ei înșiși, îmbătrâniți în rele, atunci moștenirea lor securistică, profund viciată, cinică, venală, ca substratul unei noi și fatale etnogeneze românești, din compostul căreia cresc generațiile viitoare (atunci când nu-și iau lumea-n cap). Mai este ceva de făcut? Mai este vreo baricadă de ridicat? Mi-e teamă că nu ne-a mai rămas decât să murim frumos și individual, iar ultima baricadă de apărat este propria noastră conștiință.”

„Voi să nu muriți pentru țara care nu știe cu ce gloanțe au fost omorâți copiii ei”

Florescu republică textul pe care l-a scris în urmă cu câțiva ani:

„La sfârşitul unei zile de vară, pe strada Sublocotenent Adrian Ioanesei din Vaslui, colţ cu cimitirul Eternitatea, opri o mașină din care coborî un bărbat încă tânăr. Făcu la întâmplare câțiva pași. Mare lucru nu era de văzut. O stradă la periferia oraşului, cu case pitite printre copaci şi bolți de vie. Câțiva băieți jucau fotbal în drum, strigând unii la alții. Bărbatul privi un timp joaca lor şi în cele din urmă se îndreptă spre ei. Îl întrebă pe puștiul care stătea în poartă, cum se cheamă strada.

— Ioanesei Adrian, a răspuns copilul, atent la joc, abia aruncându‐i o privire. Însă un băiat mai mărişor opri mingea sub talpă şi-l întrebă pe străin:

— Da’ pe cine căutați?

— Pe Adrian Ioanesei, zâmbi bărbatul. Băiatul l‐a privit lung ca pe un ciudat. Ceilalţi copii se apropiară curioși.

— Veneam aici să ne jucăm de‐a cowboii și indienii. Uite‐acolo, în cimitir, le arătă el spre gardul de beton coșcovit. Problema era că niciunul nu voia să fie cowboy. Amândoi voiam să fim indieni, să tragem cu arcul, să citim urmele, dar mai ales pentru că ne plăcea în secret de‐o indiancă, Colma Puşi. La ce şcoală sunteţi? Noi eram la numărul 4. Cum ajungeam acasă, aruncam ghiozdanele şi o zbugheam la joacă. Ziceam că mormintele sunt cazemate şi ne alergam cu tubermanele printre cruci, până ne alungau vecinii de peste drum, sătui de țipetele noastre.

Știţi ce erau tubermanele? Nişte ţevi de plastic, groase cât degetul, pe care le furam de prin şantiere. Ne făceam săgeţi de hârtie şi le suflam prin tuburile acelea. Ca să nu ne certăm, muream cu rândul, iar cine câştiga stătea cu Colma Puşi în bancă. Până la urmă a aflat povestea şi râdea de noi, cu gura ei ca un miez roşu de pepene: cine a fost la rând să moară?

Toamna următoare am plecat cu toții la liceu. Îmi scriam cu Adrian din când în când, cum ne merge, ce mai fac băieții, dar mai mult îmi scriam cu Colma Puşi.

Pe urmă, când eram student la Braşov, a început revoluţia. Adrian îmi scrisese ultima scrisoare prin toamnă. Îl felicitasem de ziua lui, împlinea 20 de ani. Era soldat în termen, la o unitate de pe lângă Piatra Neamţ.

Voi nici nu eraţi născuţi pe‐atunci. Copii, revoluția asta a fost război în toată regula, pe cuvântul meu. Mulţi indieni curajoşi au murit atunci. Să fi văzut voi cum zburau gloanţele în jurul nostru, cum scrâşneau TAB‐urile, dar şi noi trăgeam cu arcurile, îi goneam cu caii, cu tubermanele, până i‐am învins pe terorişti. I‐am bătut măr.

Când s‐a făcut pace şi m‐am întors acasă, am găsit o scrisoare de la Colma Puşi. Erau doar câteva rânduri, aşa cum vin toate veștile despre nenorociri. Prietenul nostru Adrian murise în noaptea de 23 spre 24 decembrie, lângă Buzău, împușcat de teroriști. „A fost rândul lui să moară”, se încheia scrisoarea lui Colma Puşi.

Nu‐mi spunea cum a murit, dar eu am ştiut imediat că s‐a luptat curajos şi că nu l‐au putut răpune cu una, cu două. Câteva luni mai târziu, am găsit într‐un ziar din Vaslui o notiță scrisă de un căpitan de jandarmi: soldatul Ioanesei Adrian a murit împușcat pe la spate, în cap şi în inimă, „cu gloanțe de proveniență necunoscută, trase dintr‐o armă de construcție specială”. Exact aşa scria în raportul căpitanului de jandarmi: „gloanţe de provenienţă necunoscută, trase dintr‐o armă de construcţie specială”.

Ce v‐am spus, copii? Împușcat pe la spate de un cowboy laş! L‐au îngropat aici, în cimitir, între vechile noastre cazemate, cum i se cuvenea unui indian. Țara noastră l‐a decorat şi a dat numele lui drumului acestuia, unde vă jucați voi acum.

Într‐o zi o să mergeți şi voi la un război. Alte drumuri așteaptă să primească numele voastre. Dar să țineți minte, le-a mai spus străinul, înainte de a pleca: voi să nu muriți pentru țara care nu știe cu ce gloanțe au fost omorâți copiii ei.”

Cine este Ioan-Florin Florescu

Preotul ieşean Ioan-Florin Florescu este unul dintre cei mai cunoscuţi şi respectaţi români din diaspora. Ioan Florescu a emigrat în Scoţia în 2011. Fusese preot la ţară, editor la Editura Polirom şi cercecetător ştiinţific la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi. A lucrat în cadrul unor proiecte culturale majore, precum Septuaginta şi Biblia de la 1688. Munca sa urma să se traducă în publicarea primei ediţii critice a celei mai vechi Biblii româneşti.

A plecat însă din ţară, cu tot cu familia, sătul de lipsuri şi de criza morală acută a societăţii româneşti şi a clasei politice. Iniţial, şi-a câştigat existenţa muncind ca „delivery-boy” pentru o pizzerie indiană, dar a continuat şi misionariatul în Scoţia: „Spovedesc pe unde pot, vorba lui Ţuţea”, scrie el cu umor pe blogul personal, platformă unde ia poziţie activ împotriva derapajelor pe care le constată în ţară, inclusiv cele ale Bisericii Ortodoxe Române.

Textele sale sunt publicate pe blogul personal, intitulat „Jurnal Scoţian”.