Alexandru Tomescu, violonist: „Să asculți o simfonie de Beethoven sau de Berlioz poate fi foarte cool pentru tineri“ INTERVIU

Celebrul violonist Alexandru Tomescu spune că tinerii români au început să redescopere muzica clasică din ce în ce mai mult în ultima vreme și că își dorește să se folosească de „popularitatea viorii pentru a putea propune publicului programe dificile din punct de vedere muzical“.

Pentru publicul român care iubește muzica clasică, probabil că numele lui Alexandru Tomescu (46 de ani) nu mai are nevoie de nici o prezentare. A concertat în cele mai importante săli de concert ale lumii, precum Carnegie Hall – New York, Concertgebouw – Amsterdam, Berliner Philarmoniker, Théâtre des Champs Élysées – Paris şi Metropolitan Arts Center – Tokyo, iar acum se împlinesc exact 20 de ani de când este solist al Orchestrelor și Corurilor Radio România, Sala Radio fiind o casă „muzicală“ pentru artistul român. Pe 16 decembrie 2022, el va interpreta pe scena bucureșteană „Concertul în la minor pentru vioară și orchestră“ semnat de Glazunov, alături de Orchestra Națională Radio și sub bagheta dirijorului Gabriel Bebeșelea.

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ el a vorbit despre rolul pe care îl are muzica în legătura dintre oameni, ce înseamnă vioara Stradivarius, veche de 300 de ani, pe care interpretează începând din anul 2007, dar și ce însemnătate au pentru el muntele și familia.

„Weekend Adevărul“: În afara repetițiilor inerente, cum se pregătește Alexandru Tomescu pentru un nou concert? Sunt anumiți pași pe care îi urmezi când abordezi o anumită partitură sau un anumit compozitor?

Alexandru Tomescu: Fiecare concert reprezintă pentru mine o nouă căutare, un nou experiment. Așadar, și pregătirile diferă de fiecare dată. Această imprevizibilitate a meseriei mele este unul dintre atuurile care m-au atras cel mai mult, de la bun început. Niciun concert nu seamănă cu altul, nici atunci când vorbim despre același program. Pregătirea propriu-zisă a partiturii presupune multă muncă: cea fizică, în care studiez piesa respectivă, fac diverse exerciții tehnice înainte, o repet acompaniat de pian pentru a mă familiariza cu sonoritățile și funcționarea orchestrei etc. Pe lângă acestea, în egală măsură importantă este și înțelegerea perioadei și a personalității compozitorului, a emoțiilor specifice epocii, pentru a putea intra în atmosfera lucrării. Dar poate cea mai importantă provocare, odată încheiate aceste etape de pregătire fizică, este aceea de a lua deciziile muzicale în ceea ce privește interpretarea lucrării. Abia aici este partea cea mai interesantă pentru mine, pentru că în funcție de alegerile pe care le fac, lucrarea o poate lua în direcții foarte diferite.

Și, dacă nu o consideri o intruziune prea mare în intimitatea violonistului Alexandru Tomescu, există vreun „ritual“ pe care îl respecți în ziua concertului? Ai anumite tabieturi?

Știu că există artiști care își permit să aibă diverse tabieturi înainte de concert, unele dintre ele mergând până la o recluziune aproape totală. Cu toate că pot să înțeleg plăcerea acestor tabieturi, în viața mea cotidiană – care pentru mine presupune ca o normalitate existența concertelor, de multe ori într-un ritm foarte intens (într-un turneu pot fi concerte zilnic, presărate și cu evenimente suplimentare, cum ar fi conferințe, masterclass-uri etc.) – astfel de lucruri ar fi foarte nepractice. Concertele fac parte integrantă din viața mea, așadar nu constituie o ruptură pentru care să fie necesar să mă pregătesc în mod special.

De patru decenii cu vioara-n mână

Ai debutat la vârsta de 9 ani. De atunci și până astăzi, în bogatul tău drum artistic, când crezi că ai pășit pe scenă cu cele mai mari emoții?

Emoțiile sunt prezente de fiecare dată, mereu altele. Trebuie făcută însă o distincție între emoțiile distructive, care te blochează pe scenă și te pot face să uiți textul, de exemplu, și cele artistice, care te pot duce în alte lumi. Este o adevărată provocare menținerea acestui echilibru, între controlul pe care trebuie să îl păstrezi – avem cu toții o foaie de parcurs foarte precisă, și anume partitura muzicală – și libertatea inspirației de moment, pe care o poți experimenta doar pe scenă, în concert.

Dacă am reușit să sporesc interesul publicului pentru muzica clasică fie și numai cu 1%, atunci mă pot declara mulțumit.

Provii dintr-o familie de muzicieni: mama ta ți-a îndrumat și primii ani de formare ca violonist, în timp ce tatăl tău, pianist, te-a acompaniat de la vârsta de 6 ani. Ce îți amintești despre primii tăi pași către muzică și de ce ai ales vioara?

Primele mele amintiri muzicale sunt o înregistrare cu Dinu Lipatti, interpretând Bach (pe o bandă de magnetofon), și elevii părinților mei, care mereu veneau să cânte, să studieze, să repete la noi în casă. Normal că și eu voiam să mă joc cu acele jucării atât de atractive, vioara sau pianul! Părinții mei, fiind însă muzicieni și știind că vor fi nenumărate dificultăți, în special în ceea ce privește călătoriile în străinătate pentru concerte – o pură fantezie în perioada comunistă –, ar fi vrut să mă îndrepte către o ocupație mai altfel: inginer, medic, avocat etc. Copiii sunt însă foarte perseverenți atunci când își setează un obiectiv (după cum știu mulți dintre părinți!) și eu nu am făcut excepție. Am sfârșit prin a-i convinge, spre vârsta de 6 ani, că destinul meu va fi unul muzical.

De-a lungul parcursului tău artistic, ai simțit vreodată că a existat un mentor care te-a inspirat în mod special? Sau a existat vreun model – din muzică sau din orice alt domeniu – în calea ta?

Mama mea a fost cea care m-a format ca violonist, în primii mei 7 ani de studiu, apoi maestrul Ștefan Gheorghiu a fost cel care m-a format ca artist. I-am fost elev mai bine de zece ani și l-am simțit ca pe un al doilea tată. Mama mea mă uimește și în ziua de astăzi, cu pasiunea și cu energia inepuizabilă pe care o pune zi de zi în lucrul cu cei mici: a preda vioară este pasiunea ei. Pe lângă acestea, conduce Fundația Remember Enescu, organizează concerte săptămânale, cursuri de perfecționare, numeroase concursuri etc.

Al. Tomescu cântă pe vioara de patrimoniu Stradivarius Elder-Voicu din 2007. FOTO: Ioana Chiriță

Se împlinesc exact 20 de ani de când ești solist al Orchestrelor și Corurilor Radio România. Ai interpretat pe această scenă – ca și în multe alte săli importante ale lumii – un repertoriu foarte variat: de la Paganini la Bach, de la Prokofiev la Enescu, de la Mozart la Mendelssohn ș.a. Este vreun compozitor sau vreun curent muzical de care te simți în mod special atras?

Aceste ultime două decenii au constituit într-adevăr o perioadă foarte fertilă din punct de vedere artistic. Mă bucur foarte mult că Orchestrele Radio își asumă această misiune atât de importantă și de trecută cu vederea de multe ori: aceea de a forma și de a deschide gusturi noi pentru publicul meloman. Compozitorul meu preferat este acela a cărui lucrare o interpretez în momentul respectiv. Dacă nu reușesc să stabilesc această conexiune puternică cu creatorul, atunci nu are rost să mă lansez într-un concert cu lucrarea sa. Dincolo de preferințele de moment însă, există un compozitor care este cu mult deasupra tuturor celorlalți: Johann Sebastian Bach.

Sunetele magice ale viorii Stradivarius

Începând din anul 2007 ai primit, prin concurs, dreptul de cânta pe vioara de patrimoniu Stradivarius Elder-Voicu, un instrument-bijuterie realizat în 1702 și folosit timp de patru decenii de maestrul Ion Voicu. Ce înseamnă pentru tine această vioară?

Vioara Stradivarius Elder-Voicu este un simbol cultural al României. Din păcate, este și singura vioară de acest fel din colecția Statului, așa că răspunderea de a o îngriji este uriașă. Cred că orice violonist visează să cânte într-o buna zi – fie și pentru câteva ceasuri – pe o vioară construită de Stradivarius. Atunci când acest privilegiu se întinde pe mai mulți ani, pot spune că mă consider foarte norocos. Este un instrument splendid, care impresionează prin perfecțiunea detaliilor sale. După mai bine de 300 de ani de când a ieșit pe poarta atelierului lui Stradivarius, funcționează impecabil și cred că va bucura melomanii încă multe secole de acum înainte.

Ai dezvoltat o suită de turnee naționale și evenimente speciale concepute în jurul viorii Stradivarius. Dacă privești acum în urmă toate aceste momente speciale în cariera ta, dacă ar fi să alegi unul singur pe care să îl retrăiești, care ar fi acela?

Într-adevăr, începând cu 2006 am început să bat țara în lung și-n lat, cântând oriunde am simțit că este nevoie de muzica clasică – adică peste tot. Cred că niciun loc nu trebuie trecut cu vederea, atât timp cât există acolo oameni dornici să se bucure de muzică. Cele mai dragi îmi sunt turneele Stradivarius, pentru că ele sunt pentru mine adevărate laboratoare de experiențe muzicale; aici dispun de libertatea totală de a alege programele pe care le propun publicului. Spre bucuria mea, chiar și atunci când am făcut alegeri extrem de dificile din punct de vedere muzical, au fost foarte bine recepționate de către melomani. Dintre toate spectacolele pe care le-am cântat, m-aș opri tot la Bach – a fost la un moment dat integrala sonatelor și partitelor pentru vioară solo, o adevărată „biblie“ pentru violoniști, pe care le-am cântat fără oprire, într-un singur concert de peste două ore și jumătate. Catedralele în care s-a desfășurat turneul au fost de fiecare dată neîncăpătoare pentru publicul venit să asculte Bach. Foarte mulți au stat în picioare în tot acest timp. Acest apetit pentru muzică m-a încurajat enorm.

Turneul Stradivarius – cel mai important proiect al lui Alexandru Tomescu. FOTO: Bogdan Dincă

Muzica, în slujba oamenilor

Cu ceva ani în urmă, după studiile de perfecționare pe care le-ai urmat în Elveția și Statele Unite ale Americii, ai revenit în România cu dorința de a schimba percepția publicului român asupra muzicii clasice. Un moment care a atras atenția publicului asupra ta a fost cel în care, în aprilie 2009, ai concertat timp de o jumătate de oră în stația de metrou Piața Victoriei. Cum simți că s-a schimbat publicul român astăzi, în comparație cu cel de acum 20 de ani?

Aș putea spune că astăzi publicul este mult mai receptiv la muzica secolului XX, inclusiv la cea a compozitorilor contemporani. Recent am încheiat a doua ediție a turneului „Wind, Water, Earth“, turneu în care, alături de pianista Sînziana Mircea și de violoncelistul Ștefan Cazacu, am interpretat exclusiv lucrări ale compozitorului Dan Popescu. Succesul de public a fost copleșitor. Revenind la public, remarc și faptul că la noi în țară avem mulți tineri în sala de concert, spre deosebire de publicul din multe țări occidentale, de multe ori foarte îmbătrânit. Cred că a merge să asculți o simfonie de Beethoven sau una de Berlioz poate fi foarte cool, inclusiv pentru tinerii din ziua de azi.

Proiectele tale ies adesea din sfera convenționalului și te-ai aliat periodic susținerii unor cauze nobile. Ai cântat într-o pădure – pentru a milita împotriva exploatării iraţionale a domeniului forestier –, ai interpretat în faţa unei case în ruine – pentru a stopa distrugerea clădirilor incluse în Patrimoniul Naţional etc. Este vreun proiect dintre cele inițiate până acum care îți este în mod special aproape de suflet?

Cel mai important proiect al meu este Turneul Stradivarius. A duce această vioară celebră peste tot unde sunt oameni dornici să o asculte este o adevărată provocare. Vreau să mă folosesc de popularitatea viorii pentru a putea propune publicului programe dificile din punct de vedere muzical. Așa au fost marile integrale dedicate viorii solo (Paganini, Bach, Ysaye) sau vioară și pian (Enescu, Prokofiev, Beethoven etc.). Dacă am reușit să sporesc interesul publicului pentru muzica clasică fie și numai cu 1%, atunci mă pot declara mulțumit.

„În studenție am ajuns la Caraiman, când am dormit în prici, pe vreme de viscol“

De curând ai devenit noul proprietar al cabanei Caraiman, cu intenția de a o restaura și de a o reda circuitului turistic. Ești, de altfel, un mare iubitor de munte. Cum s-a născut această pasiune pentru drumeție?

Primele excursii pe munte le-am făcut împreună cu tatăl meu, pe când eram copil. Am revenit apoi de nenumărate ori în studenție – tot atunci am ajuns pentru primele dăți și la cabana Caraiman. Am dormit la prici sau în dormitoarele comune, de multe ori în vreme de viscol, cu cabana zguduită la propriu de vânturile extrem de puternice. Am fost cucerit de la bun început de poezia locului și urmăream cu tristețe în ultimii ani degradarea care se instala. Se simțea lipsa iubirii pentru locul respectiv. Pasul pe care l-am făcut cumpărând cabana a fost unul într-un mare necunoscut, pentru că este o diferență foarte mare între a vizita un loc și a-ți asuma misiunea de a-l întreține, de a-l pune din nou pe picioare. Condițiile la peste 2.000 de metri altitudine sunt foarte aspre, iarna ține mai bine de șase luni pe an și vântul poate atinge la furtunile serioase chiar și 200 km/h. Întotdeauna însă mi-au plăcut provocările, așa că dificultățile proiectului au constituit de fapt atuuri pentru mine. Prioritatea este acum aceea de a menține cabana în stare de funcționare, cu reparații absolut necesare și urgente. În paralel, sunt în căutarea unor surse de finanțare pentru a o putea restaura de la A la Z și apoi o voi redeschide pentru turiști. Aceasta este, de altfel, și menirea cabanei, încă de când a fost construită. Concertul de închidere a Turneului Stradivarius de anul acesta, care s-a desfășurat pe platoul din fața cabanei, a fost un proiect-pilot pentru a vedea în ce fel este receptată muzica clasică sus, pe munte. Reacția publicului a fost cu mult peste cele mai optimiste așteptări. Voi continua proiectele culturale la înălțime, pe munte, pentru că este nevoie de cultură, de muzică și frumos și acolo sus.

În pandemie, mi-am dat seama cât de importantă este legătura aceasta spirituală care se naște între doi oameni, prin intermediul muzicii.

Ce alte activități îndrăgești, atunci când nu ești cu vioara în mâini sau nu urci pe munte?

Deja vioara și muntele îmi acaparează mare parte din timp. Încerc să fiu un tată cât pot de bun pentru fetița mea, Katerina, care are acum aproape 8 ani. O duc cât pot de des pe munte, este de altminteri cel mai tânăr membru al Clubului Alpin Român. Îmi place să citesc în liniște, să ascult muzică, dar fără să fac nimic altceva în acest timp. Când am timp liber mai repar câte ceva prin casă, fie că e vorba de o mobilă sau de o țeavă stricată – mai ales sus, la cabană, este un talent aproape obligatoriu!

Concertul susținut de Alexandru Tomescu pe platoul de lângă cabana Caraiman

Cântatul în fața unor săli goale, un exercițiu necesar

Venim după o perioadă dificilă pentru noi toți: pandemia care ne-a închis în case și ne-a îndepărtat un timp de sălile de concert. Cum ai traversat tu acești ani? Cât de greu ți-a fost departe de scenă și cât de dificil ți-a fost să revii după această pauză, în fața spectatorilor?

Perioada de pandemie a fost una dramatică pentru toți artiștii. Nu a fost deloc ușor să cânt în fața unor săli cu desăvârșire goale, dar în același timp a fost un exercițiu necesar care, pe termen lung, m-a reconectat mult mai profund cu publicul. Mi-am dat seama cât de importantă este legătura aceasta spirituală care se naște între doi oameni, prin intermediul muzicii. Această legătură, această trăire nu poate fi mediată electronic, trebuie să fim cu toții acolo, în sala de concert. Am avut cu toții multe de învățat, sper să nu uităm prea curând lecțiile dure ale pandemiei.

Care sunt proiectele viitoare la care ai început să te gândești?

De primă importanță sunt concertele mele din stagiunea Sălii Radio – voi cânta în perioada următoare Brahms, Glazunov şi Mozart, alături de colegii mei din Orchestra Națională Radio și Orchestra de Cameră Radio. Activitățile pedagogice nu sunt nici ele de neglijat, sunt deja de trei ani profesor la Universitatea de Vest din Timișoara, unde nu am suficiente locuri la clasă pentru câți doritori să studieze ar fi. Am în pregătire și noi provocări muzicale pentru viitoarele ediții ale Turneului Stradivarius. Sunt, de asemenea, numeroase alte proiecte în țară și în străinătate, de concerte, de recitaluri, de masterclassuri, pe care le voi anunța la momentul oportun, dintr-o superstiție devenită deja clasică la mine.