Cel mai recent roman al scriitoarei Isabel Allende, „un omagiu adus părinților“ FRAGMENT ÎN PREMIERĂ

Împletind trecutul și prezentul, „Numele mi-l știe vântul” este, în primul rând, povestea a două personaje de neuitat, ambele în căutarea familiei și a unui cămin. De asemenea, o mărturie a sacrificiilor făcute de părinți și o scrisoare de dragoste pentru copiii care, în pofida unor pericole greu imaginabile, nu încetează să viseze.

În S.U.A., cartea a fost aleasă de National Public Radio Best Book of the Year 2023. „Un omagiu adus părinților, care pot lua decizii ncredibil de grele pentru binele celor mici, și copiilor, care au puterea de a supraviețui unor încercări teribile“, a scris Associated Press.

Cel mai recent roman al scriitoarei din Chile, Isabel Allende, publicat la Editura Humanitas, poate fi găsit în librăriile din toată țara, dar și online, pe libhumanitas.ro

Viena, 1938. Samuel Adler are cinci ani când tatăl său dispare în timpul Kristallnacht. Viața fiindu-i în primejdie, mama sa îi găsește un loc într-un tren care transportă copii din Austria ocupată de naziști către Anglia. Băiețelul pleacă neluând cu el nimic altceva decât niște haine prea mari și vioara, în a cărei cutie a ascuns un talisman prețios.

Arizona, 2019. Opt decenii mai târziu, Anita Díaz împreună cu mama sa vor lua un alt tren, lăsând în urmă pericolul care se profilează în El Salvador și căutând refugiu în Statele Unite. Dar sosirea lor coincide cu aplicarea noii politici de separare a familiilor, iar Anita, în vârstă de șapte ani, se trezește singură într-o tabără din Nogales. Pentru a evada din realitatea problematică, Anita călătorește în Azabahar, o lume magică a imaginației, unde se poate întâlni cu multele ființe și lucruri dragi pierdute  în puținii ei ani de viață.

Selena l a întrebat pe Lambert dacă putea să le prezinte un Power Point, n avea să dureze mai mult de câteva minute. Un asistent a apăsat un buton din perete, storurile au coborât neauzit; cineva a pus pe masă un proiector conectat la un ecran, în mai puţin de un minut ea l a conectat la laptopul ei. Se pricepea şi ştia că trebuia să menţină atenţia auditoriului. Imaginile se succedau rapid: familii din America Centrală surprinse în periculosul pelerinaj din satele lor până la graniţă; sute de oameni pe vagoanele mărfarelor, alţii mergând prin deşert sau traversând râul înot; patrulele de grăniceri şi civilii înarmaţi care şi adjudecau dreptul de a impune legea cu gloanţe; celulele de detenţie, aşa numitele „gheţării“ în care oameni veniţi din climă caldă erau ţinuţi la temperaturi foarte scăzute; clipele sfâşietoare când agenţii duceau copii care plângeau, în timp ce părinţii îi implorau cuprinşi de disperare. Selena a subliniat că practica era încă în vigoare, dar într un mod insidios: acum o făceau în timpul nopţii.

Nu se mişca nimeni. În sală se lăsase o tăcere densă. Mulţi erau impresionaţi, două femei îşi ştergeau lacrimile.

— Cum putem ajuta? a întrebat una din ele.

— Avem nevoie de voluntari pentru a i apăra pe minori şi a opri definitiv această formă de tortură, odată pentru totdeauna.

— Nu ştiu nimic despre legea emigraţiei…

— E simplu, veţi fi instruită.

— Atunci, puteţi conta pe mine.

— Cum vă numiţi?

— Rose Simmons. Dar, ştiţi, nu vorbesc spaniola.

— Avem interpreţi. Multe mulţumiri, Rose.

— Din partea firmei veţi avea un orar flexibil şi aceeaşi leafă, doamnă Simmons, dar obligaţiile de serviciu nu trebuie neglijate, trebuie să vă descurcaţi cu timpul, a intervenit Lambert.

— Fireşte, domnule.

— Nu veţi regreta, Rose, vă asigur, a adăugat Selena.

Frank s a înroşit: i se părea că Selena Durán se uită fix în ochii lui, că îl alegea şi îl judeca.

— Este o muncă fără bani sau glorie, de aceea aproape toate suntem femei. Ca şi la centrele de copii, asistenţă socială şi psihologică, a lămurit Selena.

Mânat de un impuls irepresibil, Frank a ridicat mâna şi a spus că participa şi el. O exclamaţie colectivă i a urmat gestul: nimeni nu se aştepta la aşa ceva de la Favorit, tipul cel mai ambiţios din echipă. Lambert i a făcut semn să iasă cu el pe coridor şi a închis uşa în urma lor.

— Ce ţi veni, Angileri? Trebuie să te dedici în întregime cazului Alperstein.

— Am s o fac în timpul liber.

— Dar nu ai timp liber. Şi nici concediu.

— De Crăciun plec la ai mei în Brooklyn, am două zile libere, iau cu mine dosarul Alperstein. Dar să ştiţi că nu putem face minuni, juraţii îi vor fi împotrivă. Una din victimele lui, drogată şi violată, n avea decât paisprezece ani.

— Fă ce ştii ca să nu se ajungă la proces, Angileri. Dacă faci un pas greşit, s a zis cu cariera ta.

— Nu vă faceţi griji.

Selena Durán şi a închis laptopul, şi a strâns notiţele, a luat datele de contact ale lui Rose Simmons şi Frank Angileri şi le a explicat ce aveau să facă în cadrul Proiectului Magnolia. Mai întâi un curs scurt online pentru a se pune la punct cu aspectele legale, după care vor primi câte un caz sau două, ca antrenament. Vor cunoaşte minorii, răspândiţi prin mai multe centre de detenţie, vor pregăti apărarea şi îi vor însoţi în faţa judecătorului. Asta putea dura, tribunalele erau depăşite de mii de cazuri întârziate.

— Vă previn că, odată intraţi în povestea asta nu mai ieşiţi, le a făcut ea cu ochiul.

— Adică aţi pus gheara pe noi, domnişoară Durán, a spus Frank.

— Spune mi Selena.

— Selena. Te invităm să iei masa cu noi.

— Nu pot, a spus Rose, vin socrii mei din Missouri să petreacă Crăciunul aici.

— Iar eu plec după amiază la Los Angeles, a spus Selena.

— Locuieşti acolo?

— Nu, în Arizona, dar ai mei stau la Los Angeles. Fac Crăciunul cu ei şi a doua zi mă întorc la muncă.

Bucuros că Rose îi lăsa singuri, Frank a convins o că avea timp destul până la avion şi a dus o la Boulevard, un restaurant scump unde şefii lui luau prânzul cu şampanie Dom Pérignon. Cu cizmele ei purtate, paltonul care parcă era luat de la mâna a doua şi gentoiul bălţat Selena era opusul femeilor sofisticate cu care Frank apărea în public. A vrut s o impresioneze vorbind familiar cu maître, căruia i s a adresat pe numele mic, doar că Selena vorbea la telefon în spaniolă şi a pierdut faza. Li s a dat o masă lângă geam, chelnerul cu memorie bună pentru clienţii generoşi la bacşiş le a adus câte un paharcu prosecco înainte de a le aduce meniul.

— Este un vin spumos din regiunea Veneto din nordul Italiei, s a simţit Frank dator să explice.

— Nu e rău, a spus Selena, dând paharul peste cap.

Frank a realizat că fata n ar fi făcut deosebirea între un vin de calitate, precum Quintessa, şi unul pentru gătit. Fusese o greşeală să se ofere voluntar fără a avea destule informaţii, ca mai apoi, să o invite la masă. Luase deciziile mânat de atracţia sexuală, prima, ca să i demonstreze că avea principii şi sentimente frumoase, a doua, ca să pregătească terenul pentru o întâlnire mai intimă, când va reveni din Brooklyn. „Sunt un dobitoc“, şi a zis el. Dar după câteva minute de conversaţie îndoielile i s au risipit şi a privit totul ca pe o aventură neobişnuită şi, cu siguranță, deosebită de viaţa sa atât de sigură.

Au băut sticla de Quintessa povestindu şi viaţa – mai bine zis, Frank a vorbit întruna, iar Selena îl asculta destul de distrată. Era mirată că el vorbea numai de problemele de serviciu, de experienţa sa la tribunal (în treacăt îi pomenise că era absolvent de Yale), şi n o întreba nimic despre ce va avea de făcut în cadrul proiectului. Dar era timp, nu voia să l zorească pe înfumuratul ăsta, şi a zis amuzată.

Selena a comandat filet mignon cu cartofi prăjiţi. Frank era gata să spună ceva despre calorii şi colesterol, dar s a abţinut la timp. El a cerut calcan gătit la abur; avea grijă de siluetă. Cuceririle sale erau de regulă vegetariene şi abia ciuguleau; nici una nu cerea pâine şi desert, ca Selena Durán, care a devorat totul şi a turnat dressing peste salată.

Prânzul s a lungit, Frank a hotărât să sară peste petrecerea de la firmă şi s o ducă pe Selena la aeroport, aşa mai putea petrece o jumătate de oră cu ea, chiar dacă ulterior trebuia să refacă drumul pentru propriul său zbor.

Selena a devorat profiterolul cu sos de ciocolată cu pofta cuiva care nu mâncase de multe ore, în timp ce el îi spunea de Crăciunul pe care avea să l facă în Brooklyn, unde familia sa locuia de când bunicii emigraseră din Sicilia. Era singura ocazie în care se adunau toţi: părinţii, doi bunici, fraţii cu cumnatele şi copiii, câţiva veri, o vecină singură care a fost cântăreaţă de operă şi unchiul Luca cel trăsnit:

— Umblă cu un pistol din vremea lui Garibaldi şi se laudă că a luptat în brigăzile internaţionale în Războiul Civil din Spania; dacă ar fi adevărat, ar avea o sută trei ani, dar n arată decât de nouăzeci.

— Mai spune mi de ai tăi, l a rugat ea, ca să poată mânca în linişte.

— Părinţii mei au cea mai bună rotiserie italiană din Brooklyn. Cred că tata n a citit o carte în viaţa lui, dar ne a obligat pe toţi să studiem. Mama e o forţă a naturii, veselă mai mereu, dar când se supără e mai bine să fugi. Ne bătea cu lingura de lemn. Odată mi a dat în cap cu capacul de la oala cu spaghetti. Nu m a durut, însă evit şi acum să intru în bucătărie când găteşte. Niciodată nu ni s a adresat în engleză, la noi acasă ne certăm şi ne împăcăm în italiană.

— În familia mea o facem în spaniolă. Italiana o să te ajute, seamănă un pic cu spaniola.

— Am învăţat ceva spaniolă la liceu şi la facultate, dar va trebui să mă pun la punct.

— Copiii care ţi vor fi clienţi înţeleg un zâmbet şi un ton amabil, Frank, n au nevoie de prea multe cuvinte. Nici spaniola mea nu e perfectă, dar s a îmbunătăţit graţie muncii.

— Dar măcar o vorbeşti.

— Mulţumită străbunicii mele, care mi a vorbit numai în spaniolă.

— Nu mulţi se pot lăuda cu o străbunică!

— În familia mea suntem mai multe generaţii de femei nemuritoare. Bărbaţii vin şi pleacă sau mor, nu adastă mult, de aceea toate folosim numele de familie Durán, cel al străbunicii. Ea s a născut în Mexic, ca şi bunică mea, care e clarvăzătoare, dar mama, eu, soră mea şi cei doi copii ai ei ne am născut aici.

— Clarvăzătoare?

— Da, un fel de vizionară. E un dar din născare. Poate intra în contact cu morţii, uneori îi şi vede.

— Glumeşti!

— E celebră, n ai auzit de Dora Durán? S au făcut câteva reportaje cu ea. A participat la un program de cercetare a fenomenelor paranormale al Universităţii din Chapman. Vin să o consulte oameni de pretutindeni, chiar şi poliţia.

— Dă mi un exemplu.

— Păi, un caz recent a fost cel al unui copil de nouă ani care a dispărut. Bunica a descoperit că era într un puţ.

— Şi au găsit criminalul?a întrebat Frank, încercând să nu râdă.

— N a fost omorât, a căzut.

— Şi cum a aflat bunică ta?

— Uneori e vorba de un vis, alteori de o senzaţie puternică sau o premoniţie. Cu copilul a fost aşa. Se dusese să ia copiii soră mii de la şcoală, aştepta pe o bancă în parc şi băiatul a apărut lângă ea. Bunica a îngheţat toată şi inima îi bubuia în piept. Copilul a spus unde se află şi a dispărut.

— Trebuie să fie groaznic să creşti înconjurată de morţi, a spus el pe un ton ironic.

— A, dar eu nu i văd şi nu i aud, nu m au deranjat niciodată, a măturat ea cu un deget ultima rămăşiţă de sos de ciocolată.

Au plecat ultimii din restaurant. S au dus la maşină şi au plecat la aeroport. A rămas să se vadă după sărbători în Arizona, între timp ea avea să i trimită cursul pe care trebuia să l studieze. I a explicat că judecătorii nu aveau timp pentru hârţogăraie, totul trebuia simplificat şi procedat rapid, argumentul legal era fundamental, dar mai important era să produci emoţie. Totul depindea de judecător, unii erau înţelegători, alţii erau afurisiţi. Cei tineri erau afurisiţi cam toţi.

Frank a urmărit o cu privirea până a trecut de controlul de securitate. Spera ca femeia să se întoarcă spre el şi să i facă un semn cu mâna, măcar atât după ce îi dedicase atâtea ore, dar a fost dezamăgit.