Cristi Iacob, actor: „Făceam bișniță în căminele din Regie, apoi înnoptam la Hotelul Cișmigiu“ INTERVIU

Începuturile în actorie nu au fost ușoare pentru Cristi Iacob, viața din căminele bucureștene fiind una grea, însă talentul și munca și-au spus cuvântul.

Încă din copilărie era foarte energic și agitat, îi plăcea să bată mingea pe maidan, să învețe treburile gospodărești de la bunici și să se dedice studiului viorii. Mai târziu, a vrut să devină medic, fiind foarte bun la anatomie, dar lucrurile au luat o cu totul altă turnură când, în urma unei olimpiade, s-a simțit nedreptățit și a decis să se întoarcă la prima dragoste, actoria.

„Weekend Adevărul“ a discutat cu Cristi Iacob (54 de ani) despre copilăria lui din Galați, momentul în care a vrut să treacă Dunărea înot, admiterea la facultate, când era pregătit să dea patru-cinci ani la rând, dar și despre armată și anii de studenție, când făcea bișniță pentru a se putea întreține.

„Weekend Adevărul“: Știm că v-ați născut la Galați, într-o familie de artiști plastici. Cum a fost copilăria dumneavoastră în anii ’70?

Cristi Iacob: Am avut o copilărie frumoasă, în două părți ale țării, pentru că tata era argeșean. Am prins lampa cu gaz, la vremea respectivă satul în care locuiau bunicii din Argeș nefiind electrificat. Mai târziu l-a electrificat bunicul meu, care era director, învățător, profesor. A stat foarte multă vreme în închisoare, fiind considerat la acea vreme „dușman al poporului“ pentru că cochetase cu legionarii. Bunicul meu pur și simplu și-a iubit țara și și-a dat viața apărând-o. Vacanțele mi le petreceam lângă Dunăre, pescuind, făcând tot felul de năzbâtii.

Cum v-a influențat copilăria faptul că părinții dumneavoastră erau artiști plastici?

Mama era mult mai în vârstă decât tata, cu aproximativ 16-17 ani. A fost o dragoste foarte mare între ei – un coup de foudre (n.r. – dragoste la prima vedere). Tata avea 20 de ani, iar mama 38 de ani, cred. Era un om foarte bun, dar mai puțin responsabil. Nu port numele lui, ci pe al mamei, Iacob. Lumea artei plastice este una frumoasă. Mama a fost tot timpul alături de mine, dar m-am maturizat destul de rapid – eu eram bărbatul în casă. Am apărat-o de mic pe mama. Am fost un copil sărac, dar mie nu mi-a păsat. Când ești mic, nu îți pasă foarte tare de lucrul acesta. Oricum, pentru mine, partea materială este pe locul trei-patru. Mulțumesc lui Dumnezeu că totuși mă descurc ok, dar nu am căutat partea materială niciodată. Cel puțin în proiectele pe care le am, trebuie să îmi placă, să fie bune, să stau cu fruntea sus că fac parte din ele, iar dacă ies și bani, foarte bine. De fapt, omul trăiește cu foarte puțin.

Trecând Dunărea înot, ca un adevărat „impresionist“

Cum era mama dumneavoastră?

Era un fin psiholog și un mare pedagog. Mamei nu îi spuneau niciodată „tovarășa“, ci numai „doamna“. Toată viața ei a fost o doamnă. Mama mi-a insuflat de fapt pasiunea cititului. Nu prea citeam, eram mai derbedeu, dar cu note mari. Când aveam 13-14 ani, mama citea o carte din Colecția „Arta“, „Viața în Montmartre, Montparnasse și Cartier Latin“, despre impresioniști. De atunci am rămas fan impresioniști. Citea și râdea, iar la un moment dat a plecat să cumpere pâine și mi-a spus: „Să nu deschizi cartea pentru că este pentru oameni mari“. După ce a plecat, am deschis imediat cartea. De atunci, am început să citesc foarte, foarte mult.

Ea vă sfătuia…

Da. Mi-a spus „Fă ce vrei, dar gândește-te de trei ori, să nu faci ceva sub impuls“, însă și faptul că mă susține orice aleg, indiferent dacă este greu. Este foarte plăcut să ai de partea ta pe cineva care te susține necondiționat.

Mama lui Cristi Iacob l-a îndemnat întotdeauna să facă ce îi place. FOTO: arhiva personală

Erați foarte activ în copilărie. Știm că ați încercat chiar să treceți Dunărea înot…

Da (râde). La 12-13 ani voiam să trec Dunărea, dar la Galați are cea mai mare lățime. După ce parcursesem un sfert din distanță, m-a prins o coadă de anafor – un vârtej care pornește de jos în sus, care te răstoarnă, te dezechilibrează. Am reușit să scap și m-am întors la mal. Dacă mai înaintam puțin, ajungeam la Cotul Pisicii sau Cotul Înecaților.

Iar mama dumneavoastră vă lăsa să faceți tot felul de nebunii?

Mama avea foarte mare încredere în mine. Când am luat buletinul, mi-a pus rucsacul în spate și m-a trimis în Argeș, la bunici. Am luat trei trenuri, o rată și am mers 10 kilometri pe jos până în satul Aluniș, zona fiind cunoscută și drept Valea Porcului. Bunica lui Nicolae Dobrin locuia la trei case de noi.

Deci în vacanțe mergeați la bunici…

Da. Biserica satului este construită de bunicul bunicii mele, care i-a făcut-o cadou când s-a născut ea, purtând hramul „Sfânta Parascheva“. Erau oamenii bogați din zonă, dar au venit comuniștii şi i-au luat la închisoare pe toți. Splendidă zona aceea. Mergeam la cules de prune, la adunat fânul, știu toate ciupercile. Mă descurc să supraviețuiesc în natură.

Erați autodisciplinat?

Da, eram destul de ascultător, dar mai făceam și năzbâtii pentru că eram un copil foarte „mișcător“. Cred că am avut 10 absențe în toți anii de școală, mă distram prea mult ca să lipsesc. Îmi era rușine ca apoi să invoc tot felul de scuze, să mint. După ce m-am transferat la Școala 7, diriginta noastră, profesoară de română, își făcuse reflex: „Cristian, stai cuminte!“. O dată am lipsit și ea tot așa a strigat.

„Atunci a căzut cerul pe mine“

Spuneați într-un interviu că „acasă n-am fost răsfățat, am fost adorat, dar crescut în chip matur“. În ce consta această adorare și cum v-a format ea mai târziu?

Mama m-a susținut foarte bine, dar era destul de spartană – era o femeie singură cu un copil mic. Oamenii sunt mai răutăcioși, iar copiii au fost la fel. Am muncit foarte mult de mic, chiar dacă eram mai derbedeu, nu mă puteam duce la orele de vioară fără să studiez. Aveam o oarecare forță, dar pentru a excela îți trebuie mult studiu, să îți meargă degetele bine și să știi digitație.

Ați studiat vioara cinci ani. Cum a fost acea perioadă?

La Liceul de Muzică și Arte Plastice, la secțiile cu instrument, fiecare trimestru era eliminatoriu, iar baremele erau foarte drastice, mai ales că era școală de elită. Vioara este cel mai greu instrument de studiat deoarece este netemperată și trebuie să cauți sunetul. Era o responsabilitate mare, aveam profesori vestiți, deci era de muncă. Mie îmi plăcea să mai bat și mingea pe maidane și să fac șmecherii, dar am fost un elev bun, dar dacă nu ai șapte-zece ore de studiu de vioară pe zi, nu poți face performanță. Am fost coleg cu doi mari violoniști ai țării, frații Gabriel și Florin Croitoru. Ei studiau foarte mult, eu mai mergeam pe maidan, mai desenam, începusem și cu sculptura. La un moment dat, Ceaușescu a interzis Liceul de Arte Plastice.

Apoi ce a urmat?

Am mers la Școala 7, iar apoi am fost la Liceul de Științe ale Naturii, un liceu elitist. Inițial, am fost pe profil mecanic, pentru că nu luasem treapta I, iar în clasa a X-a am intrat la Chimie Industrială. Practica se făcea la Combinatul siderurgic Galați sau la Spitalul Județean. Eu am făcut la morgă. Îmi plăcea anatomia și am fost olimpic. Mă pregăteam pentru Medicină. Cred că aș fi fost un chirurg foarte bun, eventual neurolog.

De ce ați renunțat la acest drum?

În clasa XI-a, la olimpiada regională, am făcut o teză foarte bună despre nervii cranieni, mai ales că făcusem practică la morgă și văzusem totul cu ochii mei. Am primit o notă foarte proastă, sub 5, și am vrut să văd ce am greșit. Mi s-a zis că nu am greșit nimic, că este o teză foarte bună, aproape la nivel de facultate, dar că nu este precum în carte. Atunci a căzut cerul pe mine.

De la student la actor și viceversa

Și v-ați reorientat către actorie…

Întotdeauna m-am uitat la actorie cu coada ochiului, dar eram complexat de înălțime. Actoria mi-a plăcut din clasa I. Când am învățat să scriu, prima propoziție a fost „Vreau să mă fac actor ca Ciaplin sau bufon la circ“. Nu știu de unde mi-a venit să scriu asta. Mă uitam la filmele cu Chaplin. În Galați, era un Cinema Popular, în care se mai dădeau filme de cinematecă. Am văzut filmul „Cei 7 samurai“ al regizorului japonez Akira Kurosawa la Cinema Republica. Când gălățenii au văzut titlul, au crezut că e film cu bătaie. Într-o luni, era o mare de oameni care se bătea pe bilete, dar marți, când l-au dat iar, nu mai era nimeni pentru că filmul nu era despre bătaie, ci despre existențialism. În film joacă Toshiro Mifune, un mare actor japonez – de drag m-am dus să mă uit de patru ori la el.

Prima lecție de actorie primită – spălarea scenei. FOTO: arhiva personală

Și ați început să vă pregătiți pentru admiterea la teatru?

Da, deși era imposibil să intru. M-am pregătit la Bacău, cu maestrul Ion Ghelu Destelnica, un aristocrat și idealist. Scria teatru foarte frumos. Prima mea lecție de teatru a fost să spăl scena Casei de Cultură din Bacău cu peria și cârpa, apoi am dormit învelit în cortină pentru că terminasem la 2 noaptea. Era frumos. Îmi zicea Ion Ghelu: „Scena trebuie să fie curată să-ți primească transpirația“. În sufletul meu de copilaș, s-a născut ceva, un sâmbure. Pentru examen am pregătit o povestire din Ion Creangă – „Amintiri din copilărie“, cu dulcele grai moldovenesc. Pentru proba de monolog, l-am ales pe cel al Bufonului din „Regele Lear“. Nu am stat o clipă locului în timpului monologului, eram foarte fizic, deși acest bufon era mai melancolic.

Cine era în comisia de examinare?

Dem Rădulescu, Mihai Mălaimare, Gelu Colceag și mulți alții. Florin Zamfirescu și Olga Tudorache nu erau în comisii pentru că luau clase și ar fi fost un conflict de interese. Era un singur loc la încorporabili, pentru tinerii care trebuiau să facă armata, și trei locuri la neîncorporabili. Am dat admiterea în ’86, în ’87 am făcut armata, iar în ’88 am intrat în anul I, când aveam deja 20 de ani. Am intrat pe locul de încorporabili. A fost un examen greu. Nu m-am așteptat să intru din prima – îmi spusese maestrul să am răbdare, să fiu pregătit să dau patru-cinci ani la rând.

Apoi ce ați făcut?

Am plecat la bunica, la Valea Porcului, am cosit patru zile și mi-am făcut un pat într-un gorun, la 15 metri înălțime, într-o cupolă de vâsc, lângă un cuib de gărgăuni.

În armată cum a fost? Ce amintiri aveți din acea perioadă?

Voi face o afirmație care probabil îi va supăra pe mulți. Mâine aș reintroduce armata obligatorie. Începi să iei niște decizii și trăiești tu cu deciziile tale. Dai peste oameni alături de care ai merge până în Londra, cu arma în mână – adică oameni foarte capabili, dar dai și peste oameni care sunt mai tâmpiți decât un semn de circulație. Acolo afli limita corpului uman. Începi să îți capeți identitatea, să te formezi, începi să te descurci, să te maturizezi. În prima lună, plângeam toți după mama – stăteam de planton la 2 noaptea și îi auzeam cum strigau în somn „mama“. Eram niște copii. Dar, după șase luni, te întărești și începi să devii om. Am făcut armata și în București, și săream gardul să vedem „Karamazovii“ la Teatrul Nottara. Am fost și la arest, că mai făceam și prostii. Am fost la o armă destul de complicată – Cercetare de dispozitiv-Diversiune sau Comando, cum i se mai spunea. Am tras cu toate tipurile de armament, am făcut ambuscade în munți, am fost în supraviețuire, am mers la Canalul Dunăre-București… A fost complicat, dar nu regret nicio secundă. O mare parte din faptul că pot merge înainte și nu mi-e frică de nimic i se datorează armatei. Singurul lucru de care mi-e teamă sunt faptele mele proaste.

„În anul I am vrut să mă las de facultate după ce Olga Tudorache i-a pupat pe toți, doar pe mine nu”

După armată v-ați întors la facultate…

Am fost la clasa Olga Tudorache – Florin Zamfirescu, apoi, după Revoluție, au fost mici schimbări, iar Olga Tudorache a mers să predea la seral, iar eu și Constantin Florescu am plecat după ea, iar la clasă au venit Adrian Pintea, apoi Marcel Iureș. Am avut niște mentori de la care furam meserie pentru că seara la spectacolele lor vedeam ce ne spuneau ziua la orele de actorie. Am văzut sute de spectacole cu ei, mergeam aproape în fiecare seară. Deci vedeam pus în aplicare tot ce ne învățau la curs. Uneori, doamna Olga ne explica niște tehnici de 30 de ani de actorie, iar noi aveam 20 de viață. Talentul este elastic, mănâncă orice, deci trebuie să îi dai.

Ați avut vreun moment de cumpănă, în care ați fi renunțat?

În anul I am vrut să mă las de facultate. La examenul terminal am greșit textul, iar doamna Olga i-a pupat pe toți, doar pe mine nu – am plâns două ceasuri. M-am dus la Galați și mi-am zis că mă las de facultate, dar m-am întâlnit cu niște nebuni acolo și am făcut „A douăsprezecea noapte“ a lui Shakespeare. Ei lucrau prin combinat și veneau noaptea să facem repetiții. A ieșit un spectacol absolut minunat. S-au spart geamurile de la Casa de Cultură, veniseră peste 700 de oameni să ne vadă. Am jucat de două ori în aceeași zi – o dată de la 18, apoi de la 22. Înainte de primul spectacol, mai rămăseseră afară 300 de oameni și am ieșit afară noi, actorii, în costume, și le-am spus: „Stați aici și ne vedem la 21:30 și mai jucăm o dată“. A fost ceva foarte frumos! Mi-am revizuit intențiile și am revenit la facultate.

Cristi Iacob este actor al Teatrului Mic de 30 de ani. FOTO: Mediafax Foto – Adrian Stoicoviciu

Cum au fost anii de studenție la vremea respectivă în București?

Era tare frumos! Vindeam tricouri și făceam bișniță în P-urile din Regie cu Constantin Florescu ca să ne ținem zilele. Mi-a fost ca un învățător. Noi eram mai mititei și mai prostovani, iar el ne-a luat cumva sub oblăduirea lui. Am stat și în Hotelul Cișmigiu, unde am și scris piesa cu același nume, iar Tudor m-a rugat să o cânte. La Hotelul Cișmigiu erau căminele. Am stat și prin facultate. Într-o noapte am dormit într-un sicriu de recuzită, iar dimineață am speriat-o pe femeia de serviciu fără să vreau.

30 de ani la Teatrul Mic

Cu ce rol ați terminat facultatea?

Cu Romeo din spectacolul „Romeo și Julieta“, făcut de Adi Pintea. A ieșit un spectacol minunat. L-am iubit pe Adi foarte mult pentru că și-a dat sufletul și trupul pentru noi, ne era ca un frate mai mare. Când venea, se lumina clasa. La examenul de Shakespeare ne-a spus: „Fiți atenți și nu ne considerați tâmpiți!“. Tot Adi ne-a spus care sunt cele trei situații în care se face critica de teatru: „când n-ai ce face acasă, când nu ai ce face acasă și când nu ai ce face acasă“. După terminarea facultății, trebuia să plec la Craiova. Silviu Purcărete venea la Teatrul Național din Craiova să facă marile lui spectacole, care au fost peste tot în lume. Emil Boroghină, care atunci era directorul teatrului, venise la București să ne ia pe toți la Craiova. Am apucat să îi spun că mă duc. Dar apoi a venit Dan Micu, care atunci era director al Teatrului Mic, și m-a întrebat dacă vreau să stau șase luni de probă la Mic. Iar de atunci, din ’92, deci de 30 de ani, sunt la Teatrul Mic.

Vă leagă foarte multe de Teatrul Mic…

Întotdeauna mi l-am dorit. Eram în anul I de facultate, iar viitorul meu coleg de la seral, Dan Zamfirescu, era portar de noapte la Teatrul Foarte Mic. Pe 18 octombrie 1988 mă duceam cu Constantin spre Club A și am trecut pe la Dan. El mi-a făcut cadou de ziua mea un sfert de oră în mijlocul scenei din Teatrul Mic. Iar de atunci sunt al Micului pentru că este teatrul meu de suflet. Aici am trăit întâmplări splendide și am cunoscut mari actori – Valeria Seciu, Gheorghe Visu, Alexandru Repan, Mircea Albulescu… Mitică Popescu este un ceas elvețian de teatru. Toți au numitor comun Teatrul Mic. Există și stilul de Mic: minimalist, cu vorbitul în șoaptă. Sala a fost proiectată de Liviu Ciulei și este una dintre sălile cu cea mai bună acustică din lume. Există un punct în scenă, cam la cinci-șase metri de margine, în care se aud și pulsul și alte lucruri foarte intime ale corpului. Mi-a plăcut întotdeauna stilul acesta, mi se pare mai rafinat, mai intim, de alcov.

„Actorul este ca un accelerator de particule: primește din sală o energie, o însutește și o dă înapoi“

„Weekend Adevărul“: Ați spus în repetate rânduri că vă place mai mult teatrul decât filmul. De ce?

Cristi Iacob: La teatru nu poți minți – ori ai, ori nu. Pe scenă se vede tot. Sticla, ecranul și oglinda scenei sunt niște lupe, iar publicul vede tot; vine cu sufletul deschis, dar dacă nu îl hrănești, se prinde că îl minți. În teatru poți spune lucrurilor pe nume când deja sunt prea deșănțate. Scena are o energie aparte – dacă te doare măseaua, când intri în scenă nu te mai doare. Am avut un spectacol în care am jucat trei ore ud, în picioarele goale, și nu am răcit niciodată. Pe scenă este o muchie între bine și rău. Datoria noastră, ca actori, este să spunem adevărul. Îmi place meseria asta pentru că poți spune lucrurilor pe nume. Practic, aduni frustrările oamenilor, pe care nu le pot spune pe stradă pentru că ar fi blamați sau arestați, și le arăți pe scenă. Un actor trebuie să fie apolitic, să nu depindă de ceva, să nu fie agățat de ceva, pentru a avea libertate, pentru cameleonism. Actorul trebuie să fie versatil și liber, precum scena. Un actor trebuie să fie apolitic prin excelență pentru a putea fi complet liber.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră să intrați și să ieșiți dintr-un personaj?

Este precum coada de la cometă. Actorul este ca un accelerator de particule: primește din sală o energie, o însutește și o dă înapoi. Acest lucru costă, mai ales dacă este un rol greu sau cu o tematică mai profundă. În acest context, în cazul meu, durează să intru și să ies din personaj. Fiecare actor funcționează în modul lui. Tocmai asta este frumos, că suntem diferiți. Reușesc să intru în personaj prin repetiții. Eu nu aș concura la „Te cunosc de undeva“ pentru că este pe perioadă scurtă. Eu, ca actor, am nevoie de 30-40 de repetiții pentru a-mi stabili jaloanele, de ce mă prind, care este suișul, care coborâșul și graficul dezvoltării personajului. În cazul unui personaj dramatic, mai întâi trebuie să urce pentru a avea de unde cădea. Te consumă energetic, dar toată această energie o primești înapoi. Retenția de energie mi se pare cea mai mare prostie și am învățat asta pe pielea mea. Nu trebuie să dozezi, ci să dai, pentru că primești de o mie de ori mai mult.

La începuturile carierei, a fost influențat de Adrian Pintea. FOTO: arhiva personală

Vi s-a întâmplat să furați meserie astfel încât să nu o mai faceți în stil propriu?

La început m-a influențat Adrian Pintea. Trei ani am jucat în stilul lui fără să vreau. Fiind un actor uriaș, când ne explica câte ceva, ni se părea că doar așa se putea face, că e imposibil altfel. La un moment dat, aveam gesturile lui fără să vreau, apoi mă opream „Lasă mâna jos că ăsta e Pintea!“. Încercam să îi copiez și frazarea. Nu aveai cum altfel, Adrian Pintea era absolut magnetic. Am avut noroc să joc cu monștri sacri, care m-au primit foarte cald, blând și cu dragoste. Erau conștienți că vor lăsa cuiva un teatru cu istoricul Micului – în anii ’80 se stătea la coadă de la 10 noaptea la 4 dimineața pentru bilete, sute de oameni așteptau cu scăunele, se făcea listă de așteptare, care se striga din oră în oră, iar spectacolele se jucau sold out cu trei luni înainte. Veneau să vadă spectacole, chiar dacă înăuntru stăteau cu paltoanele pe ei din cauza frigului și le treceau șobolanii peste picioare. Era rezistența prin cultură. Actorii aveau responsabilitatea unei națiuni.

Iar dragostea pentru teatrul radiofonic cum a venit?

Căutau voci tinere și noi. Am avut privilegiul să fac teatru radiofonic încă din facultate. Am făcut sute de piese, inclusiv pentru copii. În anii ’90 am făcut și un serial, „Piața rotundă“, cu BBC. Erau foarte uimiți când spuneam că „fac eu“, pentru că ei credeam că le vorbesc urât (râde). Erau profesioniști și au adus echipament foarte performant. Făcuseră o machetă a pieței cu studenții de la Arhitectură pentru a ne plasa mai bine în spațiu – de exemplu, dacă acțiunea se petrecea la un colț de stradă, trebuia să vorbim altfel. Nu poți face teatru radiofonic stând în fund. Când am lucrat cu regizoarea Ilinca Stihi, ne-am dus în conace părăsite și făceam sunet dinamic, viu. Este foarte frumos, pentru că doar din voce trebuie să emoționezi sau să faci oamenii să râdă. E altceva față de teatrul normal, la fel și în film, unde este 80% tehnică. E aceeași meserie, doar că sunt alte skilluri.

„Iubesc oamenii și îi voi iubi toată viața“

Care sunt marile întâlniri pe care le-ați avut în această meserie și cu ce ați rămas în urma lor?

Toate sunt, indiferent că sunt cu o persoană care are mai puțină experiență decât mine, vine cu altceva. Mă uit la colegii mei mai tineri și încep să reînvăț starea de inocență, nebunia aruncării în gol. Iar de la cei mari, câte nu am învățat și n-am furat! Meseria o sublimezi prin personalitatea ta, pentru că dacă ești o imitație stupidă se vede și nu durezi mult.

În urmă cu câțiva ani spuneați că vă pasionează studiul oamenilor și din această cauză v-ați făcut actor. Ce ați descoperit despre oameni după atâția ani de carieră?

Iubesc oamenii și îi voi iubi toată viața. Când mă întâlnesc cu cineva, îi dau girul 100%, cu riscul de a părea naiv. Pur și simplu îi acord toată încrederea mea. Am descoperit că oamenii sunt profund buni, dar se prostesc pe parcurs. Omul nu se naște ticălos, se ticăloșește pe parcurs din cauza educației, a întâmplărilor vieții lui, a faptului că uneori nu vede partea plină a paharului. Pe de altă parte, am observat că ceea ce ceri, aia ți se dă – dacă vrei să vezi numai negru, numai negru primești. Mai există și frumusețe pe lumea asta. Oamenii uită de liberul arbitru, care în ultima vreme a devenit un soi de pesimism îngrozitor.

Fiind un actor cu atâția ani de carieră, presupun că v-ați confruntat și cu situații în care oamenii spuneau lucruri neadevărate despre dumneavoastră. Cum le gestionați?

Adevărul este unul singur, nu sunt mai multe. În general, când tu știi ceva, aceea este, nu alta. Așadar, nu ai cum să te superi pe cineva care spune un nonadevăr despre tine, tu oricum știi adevărul tău. Când nu dai curs, se liniștește și persoana care spune lucruri despre tine și îți va da dreptate. În general, omul nu îl crede pe cuvânt pe celălalt. Dăm sfaturi cu găleata și primim cu picătura. Omul are nevoie să se dea cu capul de pragul de sus, apoi știe să se ferească.

Cristi Iacob în spectacolul „Lecția”, de la Teatrul Mic. FOTO: Bogdan Catargiu

„Non, je ne regrette rien“

Ați fost și director interimar al Teatrului Mic. Cum a fost acea perioadă?

Nu regret nicio clipă, dar nici nu m-aș întoarce vreodată. Plata e mult prea mare. Pentru a fi un director adevărat, trebuie să renunți la tine însuți, să îți dedici viața 24/7 teatrului. A fost o perioadă grea, dar mi-a plăcut. Când am intrat în scenă și mă gândeam la ce acte am de semnat, atunci am spus stop.

Ce ați descoperit atunci despre teatru și sistemul acesta în care funcționează?

Te bați cu anumite lucruri. Deși cultura este foarte importantă pentru o metropolă, la nivelul primăriei se preocupă de alte probleme civice. Dacă mergi la un festival internațional de teatru, nu vor ști oamenii aceia câți trandafiri ai plantat tu nu-știu-unde, ci vor vedea spectacolul – prin prisma lui vor cunoaște România.

Unde vă pot vedea jucând fanii dumneavoastră?

La Teatrul Mic, la Teatrul Elisabeta, Teatrul Avangardia și la Wonder Theatre. Am multe spectacole, iar unele dintre ele sunt comedii de bun-simț prin care încercăm să îi facem pe oameni să vadă partea plină a paharului.

„La Revoluție am fost pe mașina de intervenție și duceam de mâncare soldaților“

Revoluția cum v-a prins?

Eram la Galați, în vacanță, și m-am dus la mama. Trebuia să îmi iau și certificatul de revoluționar pentru că am fost pe mașină de intervenție. Mi s-a părut ciudat și penibil să îți iei certificat că îți iubești țara și că ți-ai da viața pentru ea. Erou se numește cel care chiar își dă viața pentru țară. Nu îți poți răni mama și nația. Mi-aș fi dat liniștit viața pentru țară pentru că scăpam de ceva rău. Voiam să vin la București. Țineam legătura cu prietenul și colegul meu, care apăra alături de alții Institutul de Teatru.

Cum ați ajuns pe mașina de intervenție?

Când a început nebunia, voiam să mă duc la București, dar l-am sunat pe un coleg și mi-a spus să nu mă duc că mor ca prostul. Am stat pe mașina Frontului Democratic Studențesc din Galați, cu un șofer minunat. Eram ca un certificat viu: cu o geacă maro și cu plete, oamenii mă recunoșteau imediat, știau că sunt de la București, de la Teatru. În oraș erau filtre, iar noi le duceam mâncare soldaților, nu aveau încredere decât în studenți. Erau multe zvonuri că mâncarea e otrăvită. În Galați a fost liniștit, s-au tras doar câteva focuri de armă. Ne-am plimbat mult cu acea mașină pentru a face legăturile. Duceam de mâncare celor de gardă de la Universitatea din Galați, erau soldați care își făcuseră cuiburi de mitralieră pentru că nu se știa ce se va întâmpla. Stăteau cu glonț pe țeavă și se speriau din orice. Au fost niște zile nebune atunci! Domneau spaima și fericirea. Țara era eliberată, dar nu știam ce urmează.

La mineriadă ați participat?

Eram în anul III, în iunie, ne pregăteam pentru spectacolul „Romeo și Julieta“ la Teatrul Casandra. Aveam plete lungi, bărbi, am scăpat ca prin urechile acului să nu ne linșeze. Numai mineri nu erau, că aveau manichiura făcută. Un om care muncește la cărbune se vede după mâini. A fost atroce! Au murit oameni degeaba, oameni care nu aveau nicio vină… Chipurile, pentru „restabilirea unei ordini“. Noi vorbeam despre libertate și comunism, nu voiam să omorâm pe nimeni. De aceea, la ultimele manifestații anticomuniste la care se striga o vorbă urâtă împotriva PSD nu m-am mai dus pentru că pe mine nu mă interesează un act sexual, vreau să fie bine în țară. Nu mă lasă inima și sufletul meu românesc.

Cristi Iacob, în spectacolul „Karamazovii”, de la Teatrul Mic. FOTO: Bogdan Catargiu

Dar la manifestațiile pentru Roșia Montană ați fost?

Da, erau 300.000 de oameni, iar Primăria oprea becurile de pe stradă. Era o liniște! Oamenii veneau și cu câinii după ei, dar niciunul nu lătra pentru că spiritul era pașnic și bun. Oamenii își adunau până și chiștoacele și nu le lăsau pe jos. Apoi au apărut și derbedeii de diversiune, probabil plătiți pentru a denatura lucrurile. Am văzut un moment foarte emoționant. O femeie cu un copil mic în brațe s-a dus la un jandarm, un bărbat foarte solid, iar el și-a pupat copilul pe frunte. Simțeai o protecție din interior. Până la urmă, și ei sunt tot români. Poporul român are bun-simț și credință, dar astfel de oameni stau ascunși. Când este mizerie pe străzi, ei nu se bagă în față, doar prostia are oroare de anonimat. Omul bun stă ascuns, își vede de treabă și nu se plânge.

Cele patru povețe

Din câte am observat, sunteți un om foarte credincios… Cum ați ales și acest drum?

Nu am cum să nu cred. Dacă nu ar exista Dumnezeu, viața ar fi o prostie de un cinism oribil! Nu eram credincios, dar am devenit dintr-odată. Probabil s-a îndurat de mine Dumnezeu. Când eram pionier, eram ateu convins din cauza îndoctrinării. Până la urmă, și talentul este un dar, nu îl ai din neant. Fericirea și simplitatea sunt sub nasul nostru, numai că noi le călcăm în picioare. Se spune că te judecă cineva după, dar doar faptele tale te judecă. Păcatul originar este că dăm vina pe alte lucruri, în loc să ne-o asumăm. Dacă ești vinovat că ai făcut o prostie, spune „iartă-mă“. „Iartă-mă“ este cel mai puțin folosit cuvânt, deși ar trebui să fie cel mai folosit. Până la urmă, nu este vina nimănui când faci ceva, ci doar a ta.

Presupun că aveți un duhovnic. Apelați la învățăturile lui?

Da. L-am întrebat pe duhovnicul meu de ce noi, artiștii, suntem supuși viciului – fumăm, bem și așa mai departe. Și el mi-a spus: „Dracul nu suportă harul și îți dă greutăți, iar pentru că ești slab, nu reziști“. Este vorba de credință, nu habotnicie și pietisme. Trebuie să cauți, să te străduiești puțin. Ne pierdem timpul cu toate prostiile și apoi spunem că „ne-a bătut Dumnezeu“. Dar, de fapt, bătălia dintre Bine și Rău are un câmp de luptă – sufletul omului, așa cum spune Dimitri Karamazov în monologul lui din spectacolul „Karamazovii“, de la Teatrul Mic. De asemenea, am primit în dar patru povețe de la un părinte: să nu te alarmezi, să nu te contrazici cu tine, cu ceilalți și nici cu Dumnezeu, să nu blamezi răul pentru că răul se hrănește cu rău și crește, să nu îți arăți nevoința – nu trebuie să știe nimeni ce suferi tu. E greu să le respecți, trebuie să renunți puțin la tine însuți, să te pui puțin în paranteză, vorba lui Țuțea. E greu să lași egoul deoparte, de multe ori te târâie el pe tine.