Matei Vișniec, scriitor: „Suntem toți europeni, dar cred că avem o datorie morală față de România“ INTERVIU

Scriitor extrem de apreciat în Occident, stabilit în Franța, Matei Vișniec spune că oamenii care au plecat din țară pot oferi ceva înapoi României, nu neapărat prin reîntoarcere, ci chiar și „prin modul prin care vorbim despre locul din care am plecat“.

Matei Vișniec (66 de ani) este unul dintre cei mai apreciați români de peste graniță, opera sa impunându-se în lumea poeziei și a dramaturgiei, fiind tradusă în peste 30 de limbi străine. După ce în 2018 a primit din partea Ministerului Culturii din Franța titlul de Cavaler al Artelor și al Literelor, în 2020, prin decret prezidențial francez, românul a primit distincția Ordinul Național de Merit, în grad de Cavaler, ceremonie care a avut loc abia în toamna acestui an.

Cel mai recent roman al său, „Un secol de ceață“, publicat la Editura Polirom, l-a scris din dorința de a încerca să înțeleagă „de ce oamenii nu învață mai nimic din greșelile trecutului și mai ales de ce repetă erorile servituții voluntare“. El vorbește pe tot parcursul romanului despre o ceață ideologică, pe care o simțim și astăzi, poate fi observată în mentalități, în discursurile politicienilor, și chiar în unele săli de clasă. Cartea este o invitație la înțelegerea dilemelor secolului trecut și la găsirea unor posibile soluții pentru problemele secolului prezent. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Matei Vişniec vorbește despre drama familiei – „o durere care se mai stinge cu timpul“ –, eterna întoarcere la rădăcini și datoria morală de a o face, despre democrație și „idioții utili“, dar și despre rolul artistului în vreme de război.

„Weekend Adevărul“: Când ați început scrierea romanului „Un secol de ceață“?

Matei Vișniec: Cred că am început să-l scriu când am început să mă simt preocupat de problemele legate de dictatură, de ideologie, de mecanismele spălării pe creier, deci sunt mulți ani de când acumulez date istorice. Eu eram încă în România când am scris primele piese care aveau o conotație politică de denunțare a ceea ce numesc eu spălarea pe creier. Mă preocupă raportul dintre comunism și nazism, cele două mari ideologii toxice care au distrus mental secolul al XX-lea și ale căror influențe nefaste persistă și acum. Treptat, în tema acestor preocupări s-au înscris și alte teme, de pildă, mereu am fost interesat de destinul propriei mele familii în contextul celui de-Al Doilea Război Mondial, în contextul comunismului și al diverselor anexări de teritorii.

„Durerea se mai stinge cu timpul“

Care este legătura dintre familia dumneavoastră, această perioadă a istoriei și roman?

O sursă a acestui roman o reprezintă și amintirile mamei mele, care provine dintr-o familie de țărani, familie care astăzi are ramificații largi într-un sat din apropierea orașului Rădăuți, se numește Horodnic. Mama, an de an, într-un context sau altul, îmi povestea despre deportarea ei, de când avea 14 ani, în 1949, când familia ei a fost pusă pe lista chiaburilor. Șocul a rămas destul de puternic în inima mamei mele. Toate aceste povești s-au structurat treptat în mintea mea împreună cu foarte multe interogații în Franța. Modul în care este percepută drama comunistă în Occident, iarăși este un subiect care m-a preocupat, și în acest roman se topesc toate aceste fire pe fondul unei neliniști pe care o exprimă naratorul, care se simte cine este la sfârșit. Îi avertizez pe cei care citesc aceste rânduri că nu este un roman de tip eseistic, reflexiile pe care urmează să le extragă cititorul din această carte le va extrage din poveștile pe care le inventez, pornind de la fapte reale și care au și rolul unor fabule filosofice.

Cum a fost pentru dumneavoastră să scrieți, presupunând că ați accesat multe momente din copilărie și din povestirile mamei? Cred că este dureros să vă reamintiți tipul acesta de suferință.

Durerea se mai stinge cu timpul când vezi că, totuși, înaintezi în vârstă, când vezi că tu ai avut norocul să nu fii refugiat de război, să nu fii atacat, să trăiești o viață întreagă fără să fii deportat, fără să fii închis, fără să ți se ia pământul. Adică, față de mama mea, eu am trăit infinit mai puține șocuri – nu m-a îmbarcat nimeni într-un camion la 12 noaptea. La 14 ani, eu eram vesel, pionier la Rădăuți, însă mă trezeam și scriam deja poeme și observam schizofrenia care funcționa în România, pentru că una vorbeam acasă și una ni se spunea la școală. Am simțit foarte repede, ca foarte mulți copii de altfel, că în România exista un dublu limbaj, că acasă oamenii șopteau lucruri pe care nu le puteai spune nici pe stradă, nici la școală sau în întreprinderi. Deci, m-am hrănit din durerea mamei mele și din repetitivitatea emoției ei. După deportare, ea a avut și alte probleme, de pildă mama devenind învățătoare, la un moment dat, toate cadrele didactice au fost trimise, printre care și ea, să-i convingă pe țărani să intre în gospodăria colectivă. Este o durere psihologică acolo, nu fizică, adică să trebuiască tu să te duci la propriul tată și să-i spui „uite, dacă tu nu intri în colectivă, ăștia mă dau afară din școală și nu voi putea nici să merg la facultate, nici să termin liceul pedagogic și nici să devin învățătoare“. Au fost forme de șantaj incredibile – romanul captează și aceste dileme care sunt dilemele unei generații, sunt dilemele unei clase sociale. Deci am scris acest roman cu multă luciditate, captând mai mult suferințele altora decât suferințele mele. Eu am trăit șocul foarte vag, în sensul că atunci când am plecat în 1987 eram convins că plec pentru totdeauna, dar istoria a fost mai înțeleaptă, comunismul a căzut peste doi ani, și am vrut să-mi reiau călătoriile în România, contactele cu editurile, teatrele, să rămân în continuare scriitor român activ. Suferințele mele sunt zero față de ce povestesc aici despre suferințele altora.

Sunt câteva pasaje în roman unde ați spus, într-o formă sau alta, că țăranul „ar avea în cap doar pământ“. Ce relație vedeți că există între țăranul român și acest pământ?

Țărănimea a fost atunci distrusă sufletește, dar și fizic, prin faptul că i s-a tăiat relația profundă, viscerală cu pământul. În momentul în care pământul i-a fost luat, de fapt țăranului i s-a luat inima, i s-a luat identitatea. El a rămas o figură mimetică, muncind pe pământul colectivei, fără niciun fel de tragere de inimă. Atașamentul față de pământ a fost dinamitat, ceea ce se vede și astăzi, prin faptul că după ce a primit pământul înapoi, țăranul român nu a mai știut ce să facă cu el și a preferat să plece, pentru că s-au pierdut răbdarea și reziliența. Apoi a venit capitalismul cu alte repere și toată lumea a vrut să aibă acces rapid la societatea de consum. Așadar, ceea ce s-a întâmplat atunci a fost o eroare și o oroare durabile. În 1962 s-a încheiat această cooperativizare socialistă a agriculturii – se împlinesc 60 de ani din acel moment și am impresia că în România nu a fost comemorată cum trebuie această cifră rotundă. Sunt 60 de ani de la distrugerea unui pilon al identității românești, acest atașament față de pământ.

Puterea țăranului, puterea conducătorului

Tot în carte, ați spus că ați încercat să găsiți un răspuns la „repetarea ororilor servituții voluntare“. Ați reușit?

Servitutea voluntară este o temă sinistră. Étienne de La Boétie, o personalitate renascentistă, a scris un eseu despre asta, în care își pune întrebarea asta absolut logică: ,,Cum este posibil ca un dictator, care este și el un om care gândește la fel ca toți supușii săi, trăiește la fel, mănâncă, bea, se duce la toaletă, doarme, să decidă destinul a milioane de oameni?“. Cum se explică acest mecanism? Boétie are acest răspuns: ,,Dacă nu ar exista servitutea voluntară, acest om nu ar putea domina lumea“. Servitutea voluntară are numeroase forme, printre altele îndoctrinarea. Există, după părerea mea, și situații de nebunie colectivă, în sensul că uneori, comunități întregi, milioane de oameni se poartă ca niște nebuni, se poartă ca niște somnambuli, ca și cum acestor oameni li s-ar fi extirpat spiritul critic, capacitatea de rațiune. Servitutea voluntară este, de foarte multe ori, și foarte profitabilă. Tot aparatul sovietic de represiune, de pildă, era format din oameni care aveau o calitate absolut incomparabilă cu cea a omului sovietic de rând, deși uneori și ei erau exterminați, judecați, pentru că mașina fricii trebuia să funcționeze 24 de ore din 24, să lovească pe toate etajele sistemului. Tema o găsim și acum în Rusia, în acest moment. Sunt convins că sunt milioane de ruși care cred că Putin face un lucru excepțional, care sunt sincer atașați acestei ideologii, înflăcărării cu care vorbește Putin. Dictatorii nu s-ar menține la putere numai cu ideologia, cu forța armelor sau prin cea a bombei atomice, ci profită și de servitutea voluntară, care nu este departe de totala spălare pe creier printr-o ideologie sau printr-o doctrină religioasă.

Dacă justiția nu se bate pentru independența ei, toate formele de contraputere se erodează și va rămâne după aceea o cochilie goală, o democrație mimetică și vidă de sens.

Sunt câteva personaje în carte care par îngrozite în momentul în care au căpătat autoritate față de ceilalți. Credeți că oamenii devin speriați după ce ajung să aibă putere?

Sigur că puterea poate să creeze o destabilizare totală. De fapt, nu cred că oamenii se sperie când ajung la putere, ci se schimbă, se transformă. De asta democrația propune acest sistem de limitare a timpului pe care un om îl poate petrece la cârma unui stat. Tocmai că din Antichitate se știe că puterea în mâna unui om îl transformă pe individ, apare acel hybris de care vorbeau grecii, adică omul se consideră supraom pentru că i se dau prea multe prerogative și poate lua decizii pentru a schimba prea multe destine. Atunci când i se dă putere unui om, trebuie să i se dea în mod controlat, pe o perioadă limitată și cu responsabilitate clară pentru respectivul de a se justifica după aceea. Democrația în continuare ar trebui să se amelioreze, în sensul acesta. De altfel, oricărui om căruia i se dă un mandat, la încheierea lui, el trebuie să răspundă comunității în legătură cu modul în care și-a exercitat mandatul. Dar puterea, în orice caz, este toxică și ea, și din cauza asta democrația are nevoie de forme de contraputere ca să poată funcționa libertatea într-un stat. Există și situații în care într-un stat de drept, încetul cu încetul, sunt pervertite formele de contraputere, ceea ce numim stat de drept se transformă într-o mascaradă. Democrațiile pot fi și ele vidate de sens prin corupție. Există acest risc în România – dacă toată presa va fi cumpărată de magnați, de șefi de partid și de grupuri de influență, dacă jurnaliștii independenți nu vor mai avea unde să se exprime și nu vor mai avea acces la medii de informare importante, dacă oamenii nu-și fac datoria de a păstra independența sferei culturale față de religie, de pildă. Dacă justiția nu se bate pentru independența ei, toate aceste forme de contraputere se erodează și va rămâne după aceea o cochilie goală, o democrație mimetică și vidă de sens.

„Cred că avem o datorie morală față de locul din care am plecat“

Ați amintit de cei care au ales să plece. La lansarea cărții, la Darabani, ați spus că „sensul fiecărei plecări este întoarcerea“ și că reveniți des la acest citat. Personal, în străinătate, am întâlnit mulți români și o mare parte a acestora mă sfătuiau vehement să nu mă mai întorc niciodată în România. Suntem conștienți de problemele corupției, problemele sistemului de educație, starea precară a sistemului de sănătate, dar ar mai putea fi și altceva care argumentează un astfel de sfat?

Depinde cât de puternică rămâne rădăcina locului în care te-ai născut. Cred că așa cum apar generații fără memorie pentru că s-a rupt capacitatea de transmitere a școlii – școala transmite, din ce în ce mai mult, tehnici ludice de învățare, nu istoria, nu geografia, nu suferințele unei nații. Cred că apar indivizi care reușesc să-și eradicheze repede rădăcinile și să poată pleca fără niciun fel de datorie morală în suflet față de locul natal, ceea ce numesc țară, comunitate care ți-a furnizat primele emoții, limbă care ți-a furnizat primele lecturi. În ciuda faptului că suntem toți europeni, pământeni și că avem dreptul să ne instalăm oriunde pe Planetă ca să ne căutăm fericirea individuală, cred că avem și o datorie morală față de locul din care am plecat. Putem da ceva înapoi fără să fim obligați să venim fizic, prin ceea ce facem, prin modul prin care vorbim despre locul din care am plecat. Eu nu cer tuturor să gândească așa, dar din acest punct de vedere personal, sensul plecării este întoarcerea. Eu am încercat să dau ceva înapoi, plecând. Nu m-am rupt niciodată de România, eu sunt scriitor român în continuare, deși sunt și scriitor francofon și am încercat întotdeauna prin modul în care actionez să dau ceva României. Nu pot să o ajut eu singur să iasă din numeroasele ei dileme, dar măcar încerc.

Omul, între destin și liberul arbitru

„Un secol de ceață” este cel mai recent roman semnat de M. Vișniec. FOTO: arhiva personală

Atât în carte, cât și în discursul dumneavoastră, ați pomenit că problemele au soluții, dar dilemele, nu. La ce vă referiți când spuneți asta?

Mă refer la ceva ce vine din teatrul grecesc, chiar și Shakespeare preia această tematică, a dilemei: omul prins în angrenajul istoriei când, practic, este împins spre acte surprinzătoare, uneori iraționale, demente. Nu are soluție pentru că angrenajul este atât de puternic, încât, în ciuda rațiunii sale, dorinței de a acționa altfel, nu reușește să se sustragă. În Grecia Antică, o dilemă este raportul între individ și destin. Destinul este atât de puternic încât individul nu i se poate sustrage: ,,zeii au decis totul“. Sunt piese, tragedii antice în care toată lumea moare la sfârșit, dar nimeni nu este vinovat, pentru că individul a fost prins în angrenajul destinului. Omul este și el prins într-un angrenaj: ești obligat să taci când, de fapt, tu din toate puterile vrei să urli. Milioane de oameni în sistemele totalitare și-au dorit din toate puterile să urle, să denunțe, și totuși au tăcut, ca să-și protejeze puterile, copiii, cotidianul. Suntem confruntați în viața de zi cu zi cu foarte multe probleme, care au soluție pentru că omul se poate sustrage, până la urmă, dacă găsește calea unor situații aberante: de pildă, fuga. Eu m-am sustras fugind în străinătate – aveam o soluție. Dacă aș fi trăit în Coreea de Nord, nu puteam fugi în străinătate, rămâneam acolo cu dilema mea și trebuia să înghit până la sfârșit oroarea, dubla personalitate și să tac. Tu vrei să reacționezi, vrei să te identifici, tu, cel care ești – ființă socială și cel care ești în interior, iar cei doi nu corespund. Deci, iată o dilemă: să fii prins între astfel de situații care te apasă din care nu știi cum să ieși. Unii găsesc câte o soluție, câte o falie, alții rămân striviți o viață întreagă. Este problema unei dileme, este o temă, mai degrabă.

Dar dacă trăieşti într-o dilemă, poți să iei calea evadării, poți pleca riscându-ți viața, sau chiar a autoeliminării, alegându-l pe cel din interiorul tău?

Poți să mori, sigur că da, poți să te sacrifici, poți să găsești un fel de refugiu interior, adică sunt jumătăți de soluții, ele nu sunt soluții care să te satisfacă, să te ajute pe tine să fii triumfător în fața situației dilematice în care te afli. Sunt, aș spune, soluții negative – adică, până la urmă, eviți macerarea în interiorul dilemei, te sustragi, refuzând-o. Dar, încă o dată, cred că ieșirea din anumite dileme s-ar putea face printr-o extraordinară concentrare în comun și printr-o formă de inteligență colectivă. Niciodată nu poți ieși singur din anumite dileme. Există o dilemă a capitalismului, oferă bunăstare tuturor cu prețul distrugerii Planetei. Ca să funcționeze mașina economică, risipim într-un mod absolut irațional, condamnabil. Dacă ar exista o justiție a Galaxiei, noi, pământenii, am fi condamnați pentru risipă, dar cum să ieșim din această dilemă? Sigur, individual fiecare poate să-și reorganizeze viața, să trăiești altfel, dar global, mașina merge mai departe. Ar trebui ca inteligența colectivă să rezolve această dilemă, dar suntem departe de accesul la inteligența colectivă, extrem de departe.

„Este dureros dacă un artist nu ia o atitudine politică într-un moment-cheie al istoriei“

Matei Vișniec este unul dintre cei mai apreciați scriitori români din Occident FOTO Arhiva personală

„Sunt și astăzi, în România, persoane care devin un fel de portavoce a discursurilor lui Vladimir Putin. Vă întreb așadar: ar trebui să intrăm în dezbatere cu acești oameni sau ar trebui să-i ignorăm?

Mi se pare că dezbaterea este soluția, pentru că dacă îi lăsăm în pace, ei vor continua să rămână în hipnoza lor și în forma de îndoctrinare care, de fapt, pe ei înșiși îi subordonează și îi transformă în vasali, ba chiar în sclavi. Pentru că acești oameni care servesc într-o țară liberă un dictator sunt, de fapt, urmașii acelor idioți utili pe care îi desemna Lenin încă de la izbucnirea revoluției. Această sintagmă, „idioții utili“, atribuită lui Lenin, a fost dezvoltată după aceea în diverse eseuri de gânditori și portretul este cam acesta: un intelectual din Occident sau un om dintr-o țară liberă, pe care nimic nu-l obligă să se supună, să aduleze un dictator dintr-o țară condusă totalitar și, totuși, o face. O face pentru că i se pare că acel dictator se află de partea bună a istoriei. Sunt armate de idioți utili care îl cauționează pe Putin, tot așa cum, timp de decenii, alții l-au cauționat pe Stalin, sau cum au cauționat nazismul sau comunismul. Ei bine, dictatorii și regimurile totalitare au avut întotdeauna complici în spațiile libere. În acest moment sunt milioane de oameni care cred că dreptatea este de partea lui Putin, unii din ignoranță, nu atât pentru că ar fi purtați de o convingere, ci pentru că sunt prea departe de istoria Europei și chiar de istoria comunismului, țarismului, de istoria acestor teribile ciocniri din Europa. Putin declară „lupt pentru marile valori ale tradiției, lupt pentru familia tradițională. Lupt împotriva acestor lobby de LGBTQ“. Într-un astfel de război, retorica este absolut halucinantă, dar războiul ideologic are alte dimensiuni decât războiul teritorial. Din punct de vedere moral, Putin a pierdut războiul din prima clipă, de când l-a lansat anul acesta. Însă războiul ideilor continuă, pentru că milioane de oameni pe Planetă cred că, în unele privințe, Putin are dreptate. Adică nu toți avem aceleași cunoștințe despre istorie, iar jumătate din populația lumii nu are suficiente cunoștințe istorice ca să-și dea seama cât de toxică pentru omenire este gândirea lui Putin, pentru că instaurează dreptul forței în locul dreptului moral, în locul negocierii relațiilor între oameni.

Cât de puternică poate fi vocea artiștilor

Dar în privința artiștilor, cum ne raportăm la cei care îl adulează pe Vladimir Putin, sunt de acord cu el, însă, totuși, arta lor este una remarcabilă? Adică una dintre ele o scuză pe cealaltă?

Dacă aș avea un răspuns clar, vi l-aș da pe loc. Și eu sunt plin de îndoieli în această privință, știu că omul este o ființă contradictorie, uneori un artist care produce capodopere vizuale poate fi un gunoi moral, pur și simplu. Adică un individ fără principii morale care servește în mod stupid interesele unui dictator sau interesele unei ideologii nefaste și care, până la urmă, el însuși riscă să fie strivit și distrus de ideologia pe care o susține. Există un mare scriitor francez, Louis-Ferdinand Céline, considerat unul dintre marii romancieri ai lumii și care, de fapt, era un antisemit notoriu, care scria niște pamflete antisemite halucinante, era un adulator al lui Hitler și chiar în momentul în care nemții s-au retras din Franța, el a plecat cu armatele germane. Există și alte cazuri, de partea cealaltă, Louis Aragon, mare poet francez, dar care a scris niște poeme de slăvire a lui Stalin și a poliției sovietice de-ți vine să vomiți și astăzi când le citești. Este un exemplu de idiot util perfect. Adică idiot util nu înseamnă că ești, în sensul clinic, un om incapabil de gândire, de luarea unor decizii raționale. Un idiot util poate fi un om de un mare talent, de o mare cultură și, totuși, undeva se rătăcește și-i sprijină pe dușmanii libertății.

Un individ fără principii morale care servește în mod stupid interesele unei ideologii nefaste el însuși riscă să fie strivit și distrus de ideologia pe care o susține.

Și dacă artistul își susține rolul de a fi perturbator, de a provoca la gândire diferită, și tocmai din acest motiv viața, cariera, siguranța îi sunt afectate, ce facem? Amintesc aici și de ultimele evenimente tragice din Iran.

Situațiile sunt diferite de la o țară la alta. Și eu am fost în Iran acum vreo 12 ani, am piese de teatru publicate în Iran pe care tinerii le cunosc. La un moment dat, un iranian în exil, care are o librărie la Paris, m-a contactat și mi-a spus: ,,Matei, cunoști cazul acestei fete care a fost omorâtă pentru că nu avea tulpanul islamic bine pus?“, și am făcut o declarație video în care mi-am exprimat atașamentul față de ideea de libertate și că femeia iraniană trebuie să se elibereze. Este inacceptabil ca molahii să poată dicta în felul acesta regulile. Apoi, peste câteva zile, mi-a spus respectivul exilat iranian: ,,Matei, minutul pe care mi l-ai dat a avut 125.000 de like-uri pe internet“ și eu am rămas mirat. Vocea artistului este importantă în societate, asta voiam să spun. Probabil că sunt sute și sute de iranieni, de artiști în exil care vorbesc, care se luptă. Există un post de televiziune la Londra al iranienilor din exil, la Paris există în cadrul acestei instituții, Radio France International, un post de radio în limba persană, cu siguranță că milioane de iranieni în acest moment ascultă vocile artiștilor așa cum ascultam și noi, în România, vocile celor de la Europa Liberă. Vocea artistului este importantă, și artistul dacă are, la un moment dat, oportunitatea sau i se cere să se exprime și nu o face, se autoanulează ca statut. Un artist este o ființă publică, i s-a dat talentul pentru a se exprima, pentru a se adresa publicului, pentru a educa, pentru a emoționa. El există numai atât timp cât există relația cu ceilalți. Dacă într-un timp-cheie al istoriei vine un moment când trebuie să ia și o atitudine politică și nu o face, este dureros. Îl judecă istoria mai târziu, cel puțin așa cred eu. Părerea mea este că, în anumite momente, opera nu este suficientă, chiar dacă îi este uitată lașitatea. Dar ecuația este grea, raportul dintre artist și ființa morală este o ecuație grea.

Ce rol credeți că au teatrul, literatura în timpul unui război armat?

În vreme de război, literatura riscă să fie și ea o victimă, așa cum și adevărul este o primă victimă a războaielor, pentru că nu poți scrie capodopere despre un eveniment în timp ce el este în desfășurare. Sigur că pe vreme de război cred că artistul își asumă alte misiuni, decât aceea imediată de a crea capodopere, el poate fi activ altfel, de pildă, prin implicarea sa în dezbateri. Prin faptul că poate aduce arta lui acolo unde oamenii suferă, adică poate opri toxicitatea ideologiei. Cu siguranță că artistul, dacă se poziționează, are ce face pe timp de război, rolul lui este necesar în context de conflict.