Nicolae Steinhardt, evreul convertit la creștinism, care a prezis sfârșitul comunismului, dar nu l-a mai apucat: „Eram în 1983. Nu prea se arătau semne“

La 30 martie se
împlinesc 35 de ani de la moartea lui Nicolae Steinhardt, evreu convertit la creştinism. A crezut toată
viața în căderea comunismului, dar a murit cu puțin timp înainte de momentul
istoric.

Nicolae Steinhardt a fost
arestat în lotul „Noica-Pillat” și condamnat la 12 ani de muncă silnică pentru
„uneltire”. Securitatea l-a reținut pentru a depune mărturie
împotriva prietenilor săi arestaţi. I s-au dat trei zile de gândire. Cum a
refuzat, a fost arestat şi inclus în lotul Noica-Pillat. În proces a declarat:
„Sunt mândru că fac parte din acest lot”.

Legătura lui Steinhardt cu
membrii Lotului Noica-Pillat era una veche. În perioada interbelică, Steinhardt
are mai degrabă o prezenţă marginală în freamătul cultural al României Mari.
Învaţă la Liceul „Spiru Haret“ şi participă la cenaclul literar Sburătorul,
coordonat de Eugen Lovinescu, iar colegii de generaţie din liceu sunt nume
sonore pentru istoria perioadei interbelice: Constantin Noica, Mircea Eliade,
fraţii Arşavir şi Haig Acterian, Alexandru Paleologu şi Dinu Pillat.

Mulţi vor
fi în anii ’30 legionari cu acte în regulă, exaltaţi de figura Căpitanului, de
facismul virulent antisemit al Gărzii de Fier şi de delirul revigorării
naţionale. Steinhardt îi priveşte cu dezaprobare, iar în 1934 publică volumul
parodic „În genul… tinerilor“ sub pseudonimul Antistihius.

Mai târziu îşi va
repudia debutul, dar parodierea lui Cioran, a lui Eliade ori a unor autori de
stângă precum Panait Istrati e primul semn al profilului intelectual al lui
Steinhardt: un gânditor care se păstrează critic faţă de ideologiile care
bântuiau Europa şi România la momentul respectiv şi pentru care independenţa şi
luciditatea au fost supremele virtuţi.

Nicolae Steinhardt în arest Colecție Memorialul Sighet

Prin sentinţa nr. 24/960 a Tribunalului
Regiunii a II-a Militare Bucureşti, Steinhardt a
fost condamnat la 12 ani muncă silnică pentru „uneltire”, făcând detenţie la
Jilava şi Gherla şi eliberat în august 1964, ca urmare a Decretului nr. 411.

„Nu voiam să mor nebotezat“

La 15 martie 1960, în celula 15 de la Jilava a fost botezat
de Părintele Mina Dobzeu. Întregul act creștinesc a fost povestit
ulterior în „Jurnalul fericirii“: „Eram sigur că nu voi rezista
doisprezece ani şi că voi muri în puşcărie. Nu voiam să mor nebotezat. Domnul
din nou mi-a venit în ajutor. În prima celulă în care am intrat la Jilava,
primul om care mi-a vorbit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu: de
îndată ce i-am destăinuit dorinţa mea, nu a stat mult pe gînduri. Acolo, la
Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua (unde în două rînduri cursese sînge),
am primit Sfîntul Botez. (…) Botezul, hotărît pentru ziua de 15 martie 1960,
are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte
cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», cînd caralii sunt mai ocupaţi,
cînd agitaţia e maximă. (…) Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei,
s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum,
cînd celulele, pe rînd, sînt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin
probabil. La repezeală ― dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu
stînjeneşte dicţia desluşită ― părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase,
mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă în cap şi pe umeri conţinutul
ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge
toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid. (…)
(Dacă voi ajunge să scap din închisoare cu bine, urmează, pentru taina
mirungerii, să mă prezint la un preot al cărui nume îmi este dat de părintele
Mina; numele acesta aveam să-l uit şi apoi să mi-l reamintesc)”.

Nicolae Steinhardt a fost eliberat în august 1964, ca urmare a
Decretului nr. 411.

„Armata de agenți ai Securității care
supravegheau/filmau/fotografiau înmormântarea marelui lor dușman“

Scriitorul Stelian Tănase a publicat un
fragment din volumul „Sunt un copil al războiului rece” apărut la editura
Corint, în care povestește cum l-a cunoscut pe evreul convertit la creștinism și
cum acesta era convins că va cădea comunismul. „Nicu Steinhardt mi-a spus
primul – într-o discuție purtată în apropierea garsonierei unde locuia pe lângă
Casa Suțu – că regimul comunist se va prăbuși. Cum am ieșit stradă am observat
agenții Securității într-o Dacie, doi au ieșit din mașină și s-au luat după
noi. Prezența lor ne stimula… Afirmația nu venea hodoronc-tronc, ci continuă o
discuție despre Soljenițîn începută la el acasă. Era bucuros să găsească un
admirator al scriitorului rus. Citisem Gulag, Pavilionul Cancerosilor, O zi din
viața lui Ivan Denisovici. Să spun că avea în perete o fotografie color a lui
Soljenițîn, decupată dintr-o revistă occidentală. Soljenițîn era unul din
subiectele lui favorite. De aici am început să vorbim despre comunism. A ajuns
să-mi spună „o să trăim sfârșitul lui!!! Ai să vezi! Nu mai e mult!” Eram în
1983. Nu prea se arătau semne“, povestește Stelian Tănase.

Steinhardt n-a mai apucat să
trăiască momentul pe care l-a așteptat toată viața. „Mi-a părut extrem de rău
de figura pe care o i-o făcuse destinul. La asta m-am gândit în aprilie 1989 când
cineva m-a anunțat că Nicu Steinhardt a murit la Rohia. Era singurul om pe care
îl cunoșteam care trebuia neapărat să trăiască zilele din toamna/iarnă acelui
an. Era cel mai bun dintre noi. Înțelese mai bine și înaintea noastră ce se întâmplă.
Dar asta am înțeles după 22 decembrie.

Am călătorit într-un tren de
noapte de la Gara de Nord. Am ajuns la Rohia a două zi. Funeraliile au fost de
o tristețe pe care nu mi-am imaginat să existe. Toată lumea strânsă la
mănăstire l-a plâns sincer și profund. Despărțirea a fost de o mare durere. Cel
puțin pentru mine – aveam secretul nostru. Știam că a murit neîmplinit, că nu a
apucat să trăiască ce prevăzuse de atâtea ori. Când priveam în jur și observăm
armata de agenți ai Securității care supravegheau/filmau/fotografiau înmormântarea
marelui lor dușman, chiar am început să cred că nu mai e mult…”, povestește Stelian Tănase în volumul amintit.