Oficiosul „Glasul Armatei“: „Un oarecare Eugen Ionescu, poet ratat şi dezechilibrat, este condamnat în contumăcie de Curtea Marţială pentru ofensa armatei“

Înainte de a pleca
definitiv din țară, scriitorul și dramaturgul Eugen Ionescu, de la a cărui moarte se împlinesc 30 de ani,
a fost umilit în cel mai josnic mod de către autoritățile comuniste.

Eugen Ionescu a fost condamnat în 1946 la
ani grei de detenţie pentru un text publicat în revista „Viaţa Românească“, în
care critica, într-un stil pamfletar, instituţiile statului român din perioada
interbelică.

În mod absurd, Ionescu a fost implicat
într-un scandal între Armată şi ziarul „Dreptatea“, care publică, în numărul
din 16 martie 1946, o caricatură cu un soldat român membru al Diviziei „Horea,
Cloşca şi Crişan“, corp de armată format din prizonieri români de pe frontul
sovietic, recrutaţi de Armata Roșie şi transformaţi într-o adevărată forţă de
propagandă comunistă în România.

Conducătorii Diviziei „Horia, Cloşca şi Crişan“ s-au sesizat şi au
dat în judecată ziarul „Dreptatea“, un organ de presă al Partidului Naţional
Ţărănesc, pentru jigniri aduse Armatei Române. Pentru a se apăra, conducerea
cotidianului trimite Ministerului de Război textul publicat de Eugen Ionescu în
„Viaţa Românească“ sub pretextul că alţii au comis-o mai rău şi n-au fost
sancţionaţi.

Din acel moment lucrurile se precipită, iar şefii Armatei decid în
luna aprilie să-l dea în judecată şi pe Ionescu pentru ofensă adusă armatei şi
naţiunii. Sentinţa avea să fie dată o lună mai târziu.

Iată cum anunţa oficiosul Ministerului de
Război, „Glasul Armatei“ condamnarea: „Un oarecare Eugen Ionescu, poet ratat şi
dezechilibrat, este condamnat în contumăcie de
Curtea Marţială la 5 ani închisoare corecţională pentru ofensa armatei, 6 ani
de închisoare corecţională pentru ofensa naţiunii, 5 ani înterdicţie
corecţională“.

În 1963, autorităţile
comuniste au reluat procesul, sub forma unui recurs iniţiat de către stat, prin
care se constată că Eugen Ionescu nu a săvârşit faptele imputate, iar decizia
Curţii Marţiale din 1946 este considerată ilegală.

Deschiderea procesului a fost decisă din considerente politice, regimul comunist de la
Bucureşti începând o campanie de recuperare a intelectualităţii româneşti din
exil, în ideea de a stabili relaţii mai bune cu statele din Occident.

Radu Beligan, trimis de
Securitate după Eugen Ionescu

Conform cercetărilor CNSAS, Radu Beligan a
fost trimis în Franța ca să-l convingă pe Eugen Ionescu,
stabilit la Paris, după ce primise o condamnare în țară pentru ofensă adusă
națiunii, să se întoarcă în țară.  

Pentru îndeplinirea acestui plan, Securitatea s-a orientat în
primul rând asupra legăturilor şi cunoştinţelor pe care Eugen Ionescu le avea
în ţară, în rândul personalităţilor lumii culturale şi ştiinţifice: Radu
Beligan, Tudor Vianu, pictorul Petre Dumitrescu ş.a.

Direcţia a III-a a Securităţii confirma, în mai 1964, că Tudor
Vianu primise deja sarcină pe linie oficială (pe linie de partid) de a-l
contacta pe Eugen Ionescu şi de a-l invita în ţară. La fel se procedase şi cu
Radu Beligan care, cu prilejul punerii în scenă a piesei Rinocerii, l-a invitat
pe autor în ţară. Acesta a declinat însă de fiecare dată invitaţiile, invocând
faptul că ar fi bolnav şi obosit, dând asigurări că va veni totuşi îndată ce-i
va fi posibil, scrie Liviu Ţăranu în „Contribuţii la o biografie: Eugen Ionescu
în dosarele Securităţii“.

Ca urmare a planului pus la cale de
Securitate, Tudor Vianu şi Radu Beligan (convinşi pe linie oficială de către
şefii direcţiilor de cultură de care aparţineau) l-au întâlnit sau i-au scris
în repetate rânduri lui Eugen Ionescu transmiţându-i invitaţia de a vizita
ţara.

Autorul parizian nu s-a declarat împotrivă, dar a început să evite
contactele cu cei doi. La una din vizitele făcute la Paris, Radu Beligan a fost
primit de soţia lui Eugen Ionescu, care i-a declarat că soţul ar fi venit în
vizită în România însă ziarul „Le Figaro” a publicat un articol în care se
arăta că Eugen Ionescu, cetăţean francez, cochetează cu comuniştii din România
şi se lasă flatat de faptul că piesa lui Rinocerii a fost pusă în scenă la
Bucureşti. Faptul în sine i-a provocat teama de a nu avea neplăceri cu
autorităţile franceze şi l-a împiedicat să călătorească în România. Soţia lui
Eugen Ionescu i-a sugerat lui Radu Beligan că pentru a nu avea neplăceri cu
autorităţile franceze ca urmare a vizitei dramaturgului în România, acesta să
fie invitat oficial de către MAE român prin ministerul similar francez.

Pe o altă linie, înainte de plecarea, în turneu, în Franţa, un
ofiţer al Securităţii l-a contactat pe directorul Teatrului de comedie, Radu
Beligan, arătându-i acestuia interesul pentru aducerea în ţară, în vizită, a
lui Eugen Ionescu. Lui Radu Beligan i s-a cerut să explice, la Paris, că
turiştilor de origine română care vizitau România nu li se fac nici un fel de
şicane şi nici nu sunt arestaţi aşa cum susţineau unele figuri importante ale
exilului. Iar Eugen Ionescu nu avea de ce să se teamă, deoarece piesele lui
erau jucate pe multe scene în ţară, fiind recunoscut ca o personalitate de
primă mărime a culturii româneşti.

De asemenea, Radu Beligan era îndemnat, el şi ansamblul pe care îl
conducea în Franţa, să nu-i respingă pe eventualii „fugari”, români din exil,
care ar fi venit la spectacolele Teatrului de comedie, ci să le explice
realizările din ţară ale regimului.

După turneu, la întoarcerea de la Paris, Radu Beligan a fost
nevoit să aibă o altă întrevedere cu Victor Hoştiuc, şef serviciu în cadrul
DIE, şi să relateze cum a decurs întâlnirea cu Eugen Ionescu: ajungând la
Paris, l-a sunat pe dramaturg, însă nu l-a găsit. În ziua spectacolului a sunat
din nou. În ambele cazuri i-a răspuns fiica acestuia, Marie-France, care i-a
spus lui Radu Beligan că nu ştie dacă tatăl ei va putea veni la spectacol, însă
îl roagă ca după spectacol să vină cu toată echipa la ei acasă.

Radu Beligan era de părere că Eugen Ionescu a vrut să evite
publicitatea, din care cauză a venit la spectacol exact în momentul ridicării
cortinei, actorii aflând imediat însă de sosirea lui. În loja în care se afla,
chiar înainte de încheierea spectacolului, Eugen Ionescu s-a ridicat în
picioare şi a strigat: „Bravo, Beligan”. A început să aplaude zgomotos înaintea
celorlalţi spectatori. Apoi a mers pe scenă şi l-a îmbrăţişat, sărutându-l pe
Radu Beligan.

„La masa ce a urmat la locuinţa dramaturgului, care a durat până a
doua zi la patru dimineaţa, referindu-se la piesa Rinocerii a relatat (de faţă
fiind şi critici literari francezi) că piesa se referă la evenimente din
România interbelică. Ulterior a detaliat, spunând că piesa se referă la
legionari, în special la molima legionară care i-a cuprins pe intelectualii din
jurul său, precizând că dialogul din actul III, dintre Berenger şi Jean, are la
bază o discuţie autentică dintre Eugen Ionescu şi Horia Stamatu purtată în
ţară, înainte de anul 1938“, scrie Liviu Țăranu.

În timpul turneului, Radu Beligan s-a mai întâlnit încă de două
ori cu Eugen Ionescu, într-o vilă din apropierea Parisului, fiind invitat
împreună cu Eugen Jebeleanu de fratele lui Mihail Sebastian. Cu aceste ocazii,
Eugen Ionescu s-a interesat cu lux de amănunte despre situaţia din ţară
(construcţii noi, nivel de trai, atmosferă). Şi-a reamintit episoade din
tinereţe, din armată, a cântat cântece ostăşeşti şi populare româneşti. A adus
elogii Teatrului de comedie, iar pe Radu Beligan l-a considerat mai bun decât
Jean-Louis Barrault şi Laurence Olivier.

Cu toată străduința Securității, Eugen Ionescu nu a venit în
România nici în 1966 şi nici în anii următori.

Eugen Ionescu a murit în urmă cu 30 de ani Arhivă Adevărul

Piesele sale, reprezentate în 35 de țări

Însăşi biografia sa nu este una foarte limpede. În cele mai multe
referinţe, data la care s-a născut Eugen Ionescu este 26 noiembrie 1909/13
noiembrie 1909, la Slatina, tatăl era avocat român, iar mama de origine
franceză. Părinţii au locuit la Paris, dar în 1916 tatăl divorţează şi se
întoarce în România. În 1922 este urmat de către băiatul lui, Eugen care,
detestându-şi tatăl, părăseşte casa cu prima ocazie, în 1927.

În documentele din dosarul său de la Securitate, scrie cercetătorul
Liviu Țăranu, data naşterii apare la 14 noiembrie 1909, iar tatăl său este
amintit ca deţinând poziţia unui funcţionar superior în prefectura judeţului
Olt.

În 1924, tatăl părăseşte familia, Eugen Ionescu şi sora sa
rămânând să fie întreţinuţi doar de mamă – Tereza Ionescu, cu destule
sacrificii. Aceasta avea o slujbă de dactilografă la Banca Naţională şi le-a
oferit un trai modest copiilor până în 1934 când se stinge din viaţă .
Eforturile mamei sale nu vor fi uitate niciodată de viitorul dramaturg, care îi
va păstra o caldă amintire. În ce priveşte sora lui aceasta se va căsători şi
stabili în Bucureşti.

După absolvirea liceului „Sf. Sava” din Bucureşti, Eugen Ionescu
urmează cursurile Facultăţii de filologie, secţia literatură franceză. După
satisfacerea serviciului militar este numit profesor de limbă franceză, iniţial
la un gimnaziu din Cernavodă, apoi la Curtea de Argeş, pentru a reveni în
Bucureşti la Seminarul Central.

Activitatea literară şi publicistică îşi are începutul încă de pe
băncile facultăţii. În 1931 publică primele poezii, scrise sub influenţa
simboliştilor şi a suprarealiştilor, reunite într-un volum intitulat Elogii
pentru fiinţe mici4 . La scurt timp „recidivează” cu un volum de critică
literară, intitulat Eu, premiat în 1934 de Fundaţiile Regale.

Între timp,
publică diverse texte şi devine un colaborator curtat de mai multe publicaţii:
„Bilete de papagal” a lui Tudor Arghezi, „Bluze albastre” a lui Al. Sahia,
„Viaţa literară” a lui I. Valerian, „România Literară” a lui Liviu Rebreanu,
precum şi la „Axa”, „Azi” şi „Credinţa” toate trei aflate sub direcţia lui
Sandu Tudor.

În 1936 se însoară cu Rodica Burileanu, născută la 9 decembrie
1910, de profesie avocat, fiica lui Mihail Burileanu, director al ziarului
„Ordinea”. Cu sprijinul prof. Dumitru Caracostea, director al Fundaţiilor
Regale pentru Literatură şi Artă, al acad. Al. Rosetti, dar şi al unei rude
aflate în cercurile politice ale vremii, Eugen Ionescu este introdus în
diplomaţie fiind numit, în 1941, ataşat de presă la legaţia regală a României
de pe lângă guvernul din Vichy, după care refuză să revină în ţară.

După stabilirea sa definitivă la Paris (în 1945), se consacră
teatrului. În decembrie 1949, „Cântăreaţa cheală“ este prezentată la teatrul
„Noctambules”, în regia lui Nicolas Bataille. Din 1957, această piesă, împreună
cu „Lecţia“, sunt prezentate seară de seară la teatrul „La Huchette”. În 1961,
piesele lui sunt reprezentate deja în 35 de ţări.

Eugen Ionescu a murit la 28 martie 1994, la Paris.